Nu este nici o contradicţie. Eu cred că poţi fi bun creştin şi te poţi mântui şi dacă nu ai convingerea absolută că toate impulsurile trupeşti vin direct de la dracul. Părerea mea.
Ura asta împotriva celor ale trupului eu nu o pot înţelege. Nu-mi dau seama dacă e chestie de confesiune sau chestie de culturi diferite (est-vest). Nu pot înţelege călugării care umblă cu părul năclăit, care nu se spală Duminica, sau care chiar nu se spală în general (am întâlnit cazuri). Eu nu cred că lui Hristos-Dumnezeu îi eşti mai plăcut dacă dispreţuieşti trupul şi îi interzici orice plăcere care este mai mult decât strictul necesar ca să supravieţuieşti sau ca să te reproduci.

Poate ca nu prea inteleg eu atitudinea anumitor crestini de pe acest forum, si nici separarea gravitatii anumitor aspecte negative aparute in anumite casnicii, dar totusi care ar putea fi logica sfatuirii femeilor inselate si batute sa isi duca crucea, sa aiba rabdare...iar pe cele care sunt " supuse" la perversiuni sexuale...sa nu se lase umilite, sa ia atitudine, ba chiar sa dea divort?

Adica o femeie batuta, sau inselata nu e umilita, ba chiar are o cruce de dus si o ajuta sa se mantuiasca(!?!)...si numai perversiunile sexuale umilesc o fiinta?:39:

Mihnea, te invit, cu mare drag, sa citesti articolul Parintelui Dumitru Staniloaie- un mare teolog al secolului XX.Mie mi-a placut foarte mult si in aceasta lumina vad eu lucrurile, dar nu le pot spune atat de frumos, atat de adanc , atat de inspirat- vezi in postarile anterioare.

Foarte bine punctat!

As adauga faptul ca tot ce aduce atingere persoanei este un act de umilinta.

Sunt de acord cu dv aici.
Ce m-a deranjat mai sus a fost definitia mult prea exacta a ceea ce sotii pot sau nu pot face, cu explicitarea amanuntita a intentiilor etc.
Si, dupa definitia asta, daca nu ma insel, un preludiu care nu se finalizeaza, chiar daca nu binclude felatie, este pacatos, pentru ca manhgaierile care nu duc la un act eventual procreator nu intra in finalitatea actului trupesc?
Sau inteleg eu gresit?
Nu stiu, mi se pare ca se introduce prea multa analiza intr-un act care ar trebui sa fie spontan, necalculat.

Cam asa gandesc si eu, totusi, se stie ce trebuie facut numai prin foarte multa rugaciune, asa reusim sa evitam pacatele mari.

Marele Arhitect?!? Aceasta denumire ma duce cu gandul la masonerie.

A cunoaşte cu exactitate ceea ce este păcat şi ceea ce nu este păcat, a şti ce îţi este permis şi ce nu este permis, nu alterează cu nimic spontaneitatea vieţii conjugale, după cum nu alterează frumuseţea vieţii în general. De multe ori, între păcat şi liceitate abia încape o gămălie de ac. Ceea ce vedem noi este gri, şi atunci vine ştiinţa moralei să arunce o lumină. Pur şi simplu morala (şi religia în general) ne ajută să vedem mai bine. Cel care câştigă în ascuţimea vederii, pierde oare în spontaneitate ? Morala ne ajută să deosebim în ceea ce ne pare un mixaj, albul de negru. Grâul de neghină. Pentru aceasta, morala trebuie să fie la fel de exactă ca matematica sau gramatica, segregând ceea ce este corect sau doar tolerat de ceea ce este incorect şi stabilind nivelul de gravitate al erorii. Eu cred că Dumnezeu ne-a dat tot ceea ce este necesar ca să deosebim în felurimea nesfârşită a lumii binele de rău. Ne-a dat principiile şi legile morale, ne-a dat discernământul. De aceea, părerea mea e că nu poate să existe o problemă morală insolubilă, care să îl găsească pe om nepregătit de a da un răspuns în termeni de "da" sau "nu". Ceea ce se poate întâmpla este ca noi personal, într-o anumită privinţă, să nu ştim răspunsul. În acest caz, nu înseamnă că soluţia nu există, ci că trebuie să consultăm pe maica şi învăţătoarea noastră, care are atât priceperea cât şi inspiraţia de a da un răspuns calificat. Aşa facem şi în faţa unei dificile probleme de matematică, de ce credeţi că la morală ar fi altfel ?

Mai întâi, să observăm că preludiul, pentru a rămânea preludiu, trebuie să fi avut cel puţin finalizarea în intenţie. Altfel nu e preludiu, ci mângâiere sau cum vreţi să-i spuneţi. Acuma, dacă e vorba numai de mângâieri, faptul că preludiul a fost întrerupt în desfăşurare este neesenţial, deoarece (şi aici sper să fie de acord până şi fratele Zaharia), a-ţi mângâia nevasta pe creştet nu este un păcat în nici o situaţie.
Deci, mângâierea cu sau fără finalizare este act licit: nu s-a consumat nici un păcat. Nu este necesar să fii teolog ca să ajungi la acest răspuns.

Acuma, dacă schimbăm un pic datele ipotezei, şi în loc de "mângâiere" (pe creştet) vom pune "mângâierea zonelor erogene", folosind penrtu aceasta degetele sau alte părţi ale trupului, ajungem la o problemă morală un pic mai complicată, dar foarte departe de a fi cu adevărat grea. Să amintim că am presupus că pe cei doi soţi, care se angajaseră pe drumul actului matrimonial, ceva i-a întrerupt. Ei bine, părerea mea e că esenţial pentru judecata morală este acel factor care a putut să-i întrerupă. Dacă, spre exemplu, a sunat telefonul, adică, mai general, factorul care i-a întrerupt a fost 1) de ordin obiectiv 2) imprevizibil în mod rezonabil 3) nu este folosit ca pretext, ci sinceritatea celor doi e prezumată, atunci se poate spune că nu s-a consumat nici un păcat. Au vrut, dar nu au putut. Dacă, dimpotrivă, e vorba, să zicem, de o întrerupere care e folosită ca pretext pentru nefinalizarea actului matrimonial, atunci se produce păcat prin disocierea plăcerii actului de scopul său principal.

Unirea conjugală este un dar al lui Dumnezeu. E ca o prăjitură. Are pandişpan şi are stafide. Pandişpanul, sau baza prăjiturii pe care o avem de mâncat este funcţia procreatoare. Stafidele sunt darurile supraadăugate: plăcerea unirii conjugale. Oare ce ar spune gazda noastră care ne-a dăruit această prăjitură dacă ne-ar vedea cum scobim ca să luăm numai stafidele ? Dar nu e înţelept nici să luăm numai blatul, lăsând stafidele neatinse şi zicând că astfel ne înduhovnicim, când nu facem decât să creştem în acreală.

si este foarte bine sa postim.