Am fost placut surprins ca au fost la impartasit mai multi decat data trecuta. Totusi, tinand cont ca era plina catedrala, numarul celor care s-au apropiat de Hristos a fost relativ mic.

Aşa să fie ? Ia să citim mai cu atenţie:

Aici este vorba de creştinii care nu rămân până la sfânta împărtăşanie, nu care nu se împărtăşesc. Nu e tot aia. Contextul e evident: neorânduiala din biserică e dată de foiala lor prematură în timpul Liturghiei Jertfei.

Acelaşi lucru, doar cu alte cuvinte. Nimic despre vreo obligaţie de a se împărtăşi.

Abia aici este vorba de actul cuminecării. Numai că asta nu este canon, ci îndemn (omilie). Scopul nu este a-i judeca pe cei ce nu se cuminecă, ci, cum spune sfântul, să fie toţi în stare de vrednicie. E cu totul altceva, să nu-l răstălmăcim.

O scrisoare, fie ea a Sf Vasile cel Mare, nu e canon universal.

În sfârşit, o părere mai limpede formulată. Spun "părere", fiindcă nici aceasta nu e canon.

Aici, acest sfânt parcă ar citi dintr-un catehism catolic. Numai că...nimic despre deasa împărtăşanie în acest lung citat.


Iarăşi, nimic despre deasa împărtăşanie. Mai degrabă dimpotrivă, autorul recomandă scrupulozitate.

Concluzia mea este că NICI UNUL din citatele de care vă slujiţi nu vă slujeşte demersul. Nici unul dintre autorii citaţi nu afirmă că ar fi păcat rara împărtăşanie. Prin urmare, sfinţii nu ne vor judeca pentru aceasta, fiindcă obiectul judecăţii sunt păcatele.

Domnule Mihnea,

Va aduc respectuos la cunostinta ca bateti campii cu gratie.

Toate bune. :)

Nu trebuie sa ajungem la o asemenea concluzie categorica fara sa cunoastem situatia Bisericii primelor secole unde cu siguranta in cazul celor botezati Euharistia era deasa, spre deosebire de vremurile in care traim.

Partea I - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/
 

Voi posta eseul parintelui Petru Pruteanu, foarte folositor pentru suflet. Il vom reciti impreuna pe fragmente scurte, pentru ca textul este destul de mare. Numai bibliografia are vreo 7 pagini.

Ce îndemn călduros! Ce invitaţie insistentă! Păcat însă că noi, creştinii, următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi „de biserică” (în comparaţie cu majoritatea secularizată a celor care doar se numesc creştini), rămânem surzi acestei invitaţii de a ne împărtăşi din „masa Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din „antidotul morţii”. La fiecare Liturghie, Hristos, prin gura preotului, Se oferă zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă, mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din cer” (Ioan 6:51)[2].
Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă, despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efectele”) Sfintei Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic (scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.

o predica interesanta
 

Predica PS Siluan al Italiei
în Duminica Înfricosatei Judecăti

În Biserica primară se lua foarte în serios treaba asta. Dacă nu te împărtăşeai ţi se spunea: ”Ieşi afară!” M-am gândit o dată, acolo unde sunt rânduit în Italia, ca în Duminica Înfricoşatei Judecăţi să fac ceva și să zic: ”Treceţi de-a dreapta cei care vă împărtăşiţi și de-a stânga cei care nu vă împărtăşiţi. Să vedem cum vă simţiţi. Nu vă fac nimic pentru că, din fericire, nu trag concluziile finale ca Domnul și nu vă dau afară din Rai și din Iad, stau acolo în biserică.” Ce bine ar fi să răspundem, să împlinim această poruncă mântuitoare: ”Luaţi și mâncaţi! Beţi dintru acesta toţi spre iertarea păcatelor” dacă tot ne plângem atâta de păcate și ne credem atât de păcătoşi și de legaţi de nu ştiu ce. Ce bine ar fi să ne dăm seama! Ce trebuie să facem? Să împlinim porunca. Vrem să rămânem în Rai? Împlinim porunca. Dacă nu împlinim porunca, măcar să ne străduim, să ne smerim, măcar să nu fim nepăsători pentru că Sfântul Ioan Gură de Aur spune că cel care face aceasta este un indolent și un neruşinat. Pentru că dacă te duci la o nuntă și nu mănânci la masă, cum e? Dacă eu aș veni la nunta fiicei sau a fiului dumneavoastră, cum vi s-ar părea dacă eu aș zice: ”Ştiţi, mulțumesc foarte mult dar eu nu mănânc!” Și dacă vă spun că ţin regim tot nu vă cade bine dacă nu gust nimic. Sau dacă dumneavoastră doamnele, gospodinele mai ales, preotesele, v-aţi pregătit acasă, v-aţi chinuit cu pregătirile ştiind că vine episcopul și dacă eu nu gust nimic, cum vă cade? Dacă copilul dumneavoastră nu gustă din prăjitura sau mâncarea pe care aţi pregătit-o, nu vă cade bine.
Domnul Dumnezeu ne pune Însuşi Trupul și Sângele Lui care este pomenire ca ”de fiecare dată când veţi mânca pâinea aceasta și veţi bea paharul acesta, moartea Mea o veţi vesti până ce voi veni”. ”Moartea Mea veţi vesti, Învierea Mea veţi mărturisi”, spune Sfântul Vasile cel Mare în Liturghia lui. ”Faceţi aceasta întru pomenirea mea”. Asta se întâmplă, asta fac creştinii încă de la începutul veacurilor și noi am ajuns astăzi să venim la Liturghie și la biserică pur și simplu aşa, în virtutea inerţiei de duminică dimineaţa. Și nici nu ne dăm seama că e cel mai mare eveniment de la care am putea să tragem tot folosul. Și asta vrea Dumnezeu, să trageţi fiecare folos maxim.
Dacă nu am fost conştienţi până acum, măcar să ne smerim și să zicem: ”Doamne, iartă-ne că nici nu ne-am dat seama că se pune problema aşa și poate că, la rândul nostru, văzând pe alţii că fac ceea ce Tu ne-ai pus să facem, adică se împărtăşesc, i-am mai și judecat prea aspru și am mai tras și concluzii de genul: Ăsta se împărtăşeşte cam des”. De parcă soarele răsare des dacă răsare o dată pe zi. La Micul Prinţ răsărea des. Răsărea de 24 de ori pe planeta Micului Prinț (cartea lui Saint Exupery). Dar dacă soarele răsare o dată și răsăritul acela este unic atunci și Dumnezeiasca Liturghie este unică, nu-i cea de duminica trecută și nici măcar cea de ieri. Și-atunci trebuie să ne dăm seama că noi avem o şansă cu totul și cu totul deosebită, nu să stăm la masă cu preşedintele sau cu primul ministru sau cu împăratul sau cu nu ştiu cine, ci să stăm la masă cu Însuşi Dumnezeu care ne pune de-a dreapta Lui. De-asta dumneavoastră veniţi din stânga, că vă judecaţi nevrednici dar Domnul vă trece de-a dreapta.
În condiţiile acestea, iubiţi fraţi, problema nu se pune de soroace care n-au existat și nu există în tradiţia nici canonică, nici patristică, s-o ştiţi de la mine. Măsura este cea pe care v-am dat-o. În fiecare duminică dacă nu eşti serios și nu iei în serios porunca, ar trebui în mod normal să ieşi. Măsura este cel mai rar la trei săptămâni. Cu celelalte soroace ştiţi cum au făcut? Au lăsat tot mai jos ștacheta adică: ”Iubiţi fraţi, dacă nu puteţi să săriţi la doi metri, săriţi la 1,5 metri.” Până la urmă măsura și ștacheta la care iei nota 10 la săritura în înălţime este de 5 cm. Toată lumea să ia nota 10! Și până la urmă nici nu mai sărim, de ce să mai sărim, că e ridicol! Dacă însă noi luăm în serios lucrurile, într-adevăr ne vom bucura. Aici nu mai e vorba de soroace ci e vorba de faptul că eu mă situez serios și matur și mă judec pe mine. Cum? Să încercăm să înţelegem cum e cu vrednicia.
Care-i problema vredniciei? Ce l-a făcut pe Adam vrednic sau nevrednic? Faptul că a păcătuit sau faptul că nu și-a asumat? Credeţi că dacă-i zicea lui Dumnezeu: ”Iartă-mă, Doamne” oare ce făcea Dumnezeu cu el? Altceva decât să-l ierte, ce putea să facă? Pentru că Dumnezeu este Iertare, Dumnezeu nu are iertare cum avem noi, nu are răbdare ci este Răbdare, Dumnezeu nu are iubire, El este Iubire. Și El nu ne cere nouă să avem răbdare ci să ne împărtăşim din Răbdarea Lui: ”Doamne, dă-mi răbdare, dă-mi de la Tine pentru că Tu eşti Răbdare, dă-mi Dragoste, dă-mi Iertare”. Dumnezeu nu aşteaptă altceva decât să-și manifeste Dragostea ca o mamă care, atunci când copilul îi cere iertare, îl ia în braţe și îl sărută. Deci, problema este să învăţăm să asumăm, nu să căutăm justificări deoarece orice justificare, în mod indirect, Îl pune pe Dumnezeu la zid, Îl acuză pe Dumnezeu și ne îndreptăţeşte pe noi. Să ne acuzăm pe noi și, indirect, Îl îndreptăţim pe Dumnezeu. Îndreptăţindu-L pe Dumnezeu, ce poate să zică Dumnezeu când Îi cerem iertare? Decât: ”Să fii iertat!”. Și această asumare face că nu suntem daţi afară din Rai, că nu suntem daţi afară din Biserică. Și cu adevărat vom deveni mădulare vii și vom regăsi conştiinţa aceea că Biserica este adunarea acestor fraţi care vin și se judecă realist cu Dumnezeu, zicând: ”Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu!”, și cum a zis Petru: ”Ieși de la mine, Doamne, că sunt păcătos!”. Dar dacă Tu mă îndemni, Doamne, dacă Tu îmi spui: ”Fă aceasta și vei fi viu!”, dacă zicem ”Apropiaţi-vă!” eu cred că preoţii noştri și arhiereii nu se joacă de-a cuvintele.
Este lucrul pe care-l socotesc cel mai important și pentru aceasta mi-am permis să vă vorbesc atât de franc - cum vorbesc de obicei de fapt - aceasta o fac și acolo unde sunt rânduit să fiu. Eu îmi iau riscul de a vă fi spus ceea ce v-am spus, în această Duminică a Înfricoşatei Judecăţi, ca să poată fi înţeles ceva mai multişor. Sper că, dacă nu v-am scos din ceață, măcar să nu fi îndesit ceața în care vă aflaţi și dacă este o rază de lumină în această ceață, m-aș bucura foarte mult.


SURSA: http://www.sfintiiarhangheli.ro/pred...satei-judecati

Imi pare bine sa vad ca nu-s singurul impotriva tuturor pe subiectul asta. :)

Partea a II-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/
 

De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic, împărtăşirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”[3], dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi „spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26‑28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”[4]. Nimeni nu poate dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n‑a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care‑L primim în noi prin Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un „stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”. Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de‑a lungul câtorva zeci de ani (chiar dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului[5], dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce‑l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s‑a împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a mers în pustie să se pocăiască.[6] Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi‑a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin Sfintele Taine. Vedem deci că aşa‑zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă mai există şi alţi sfinţi care s‑au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri (Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică, considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică[7]. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!

Sa nu uitam si de efortul ascetic,post si paza simturilor,precum si de priveghere,cine poate,care curata mintea.Impartasania trebuie sa fie o incununare a eforturilor noastre spre sfintenie.

Posturile sunt randuite de biserica si trebuie tinute. Vei vedea mai incolo ca se va vorbi si despre problema tinerii sau nu a unui micro-post "special" inainte de a primi Sfanta Impartasanie.

Paza simturilor, adica atentia setata la maxim este necesara pentru ca nu fi luati prin surprindere de ispite, ca sa nu cadem.

Rugaciunea continua - deci si privegherea - este mai mult pentru cei care s-au rupt de lume, adica pentru monahi. Eu am primit canon sa fac si Rugaciunea Lui Iisus si o spun uneori, cand imi aduc aminte. Asta nu ma determina insa sa incerc acele tehnici de respiratie sau sa o repet de sute de ori pe ora. Eu nu vad crestinismul practicat in lumea in care traiesc in felul asta.

Deci Daniel, sa nu intelegi gresit. Viata noastra trebuie sa fie un efort continuu de lepadare de rau si de inaltare duhovniceasca. Acestea insa se realizeaza prin intermediul Sfintelor Taine daruite noua de Hristos. Amanarea comuniunii cu El prin Sfanta Impartasanie este o greseala enorma, pentru ca, vezi tu, oricand omul nu se va considera suficient de vrednic de a se apropia de cele Sfinte. Este si normal, pentru ca Sfintii Insisi aveau certitudinea ca sunt pacatosi si nevrednici, dar cu toate acestea se impartaseau constant si cat de des posibil!

Te-am mai intrebat o data si repet: tu, cand mergi totusi sa te impartasesti, crezi cumva ca postul dinainte sau ca ceea ce faci tu inainte de a indrazni sa te apropii de Hristos te face sa devii un om virtuos si vrednic de a primi Trupul si Sangele Lui? M-as mira sa raspunzi afirmativ.

Deci, intelege ca de asta participam la Sfanta Liturghie, pentru a raspunde concret invitatiei preotului care se face de fiecare data si pentru toata lumea prezenta in biserica. Altfel, cand se termina Liturghia catehumenilor, preotul te invita grav sa iesi afara, iar pentru ca tu nu te consideri demn de a fi numit crestin si dreptcredincios, asa sa faci...

Eu consider ca darul pe care ni L-a facut Cristos, prin Sfanta Euharistie, este depasit doar de darul jertfei Sale pe Cruce.

Si de fapt, daca ne gandim bine, Euharistia continua Jertfa, asa ca e greu de spus daca e un dar mai putin valoros.

Ori, ce jignire mai mare putem aduce Domnului decat sa refuzam darul Sau ?

Avand in vedere cele de mai sus, consider ca e bine sa ne impartasim cat mai des, de preferinta la fiecare liturghie la care participam, DAR DOAR cu conditia sa realizam ce se petrece, si anume ca primim un dar IMENS si NEMERITAT, si evident, sa nu ne aflam in stare de pacat de moarte.

Din cate stiu, in Biserica Catolica regula (nu stiu daca e canon, cred ca da) este ca te poti impartasi de maxim doua ori PE ZI !

Maximum o dată pe zi, în afară de cazuri speciale (canoanele 917-921 CIC: http://www.vatican.va/archive/ENG1104/__P39.HTM)

Minimum o dată pe an, preferabil în timpul pascal.

Can. 917 A person who has already received the Most Holy Eucharist can receive it a second time on the same day only within the eucharistic celebration in which the person participates....

Am bolduit ceea ce nu imi e clar. Eu am interpretat acel pasaj ca insemnand participarea normala a credinciosului la Liturghie. E vorba cumva de celebrarea Liturghiei, cu alte cuvinte impartasania de doua ori pe zi ar fi rezervata clerului ?


Editare ulterioara - am observat acum canonul 919 al. 2, care, coroborat cu 917, pare sa sugereze totusi ca un credincios se poate impartasi de doua ori, cu conditia ca cel putin a doua impartasanie sa fie cu participare la Liturghie.

Într-adevăr, nu e formidabil de clar. Eu înţeleg aşa: să zicem că eşti într-o situaţie specială şi soliciţi cuminecarea în afara Sf Liturghii. Să zicem că pleci în misiune de luptă şi avionul tău Phantom decolează peste o oră. Preotul deschide Tabernacolul şi îţi oferă Sf Trup şi Sânge din rezerva euharistică. Ei bine, a doua oară în ziua aceea nu te mai poţi împărtăşi decât dacă mergi la Sf Liturghie. Şi invers, după cum se vede în can 921 para 2 şi 3.
Nu cred că 917 se referă la cler, fiindcă, din câte ştiu, un preot poate oficia Sf Jertfă o singură dată într-o zi.

Partea a III-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi moderni.
Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă. Theodor Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dispoziţie canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie, cu excepţia celor opriţi canonic şi a celor ce au un „motiv binecuvântat”.
În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile (Apostolul şi Evanghelia –n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie, aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică. Unii canonişti mai moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”, iar Canonul 80 Trulan (691‑692) cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11 de la Sardica (343).
Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.
Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se împărtăşească, preotul rosteşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi [cu preoţii –n.n.] să‑Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…, iar în alt loc preotul spune astfel: Învredniceşte‑ne să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor… Să remarcăm faptul că la Liturghia care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru vrednicia sa de a se împărtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:
Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural;
Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă [preoţilor –n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul;
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi‑vă!;
Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toţi] a ne împărtăşi…;
Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine, cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.
Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor, nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în mod evident un „potir al egoismului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii” (artoklasia), căci „frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea” de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”) nu‑şi mai găseşte rostul!
Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare –n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor –n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…
Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că degeaba o cerem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.
În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.
În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate, dar care aveau senzaţia că în felul acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât atunci!
O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum, creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească, concretizată în autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi care până la urmă este un suicid spiritual. La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar acum, când Hristos ne‑a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.

Partea a IV-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori posedarea omului de către puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a întâmplat pentru că timp de cinci săptămâni [35 de zile –n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.Ideea poate fi uşor observată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată teama că, dacă nu se va împărtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.
Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s‑ar apropia, osândă îşi ia.
Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându‑se de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.
În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe săptămână (duminica) –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…, dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii, să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”
Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinţii Părinţi, atunci când vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt prea mari şi, dintr‑un anumit punct de vedere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al monahilor diferă totuşi de cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată, vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.
Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se împărtăşeau în fiecare duminică, monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptămână, iar cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi. „Monahul, spune Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“
Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi în secolul al IX‑lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi luare‑aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de obşte să mănânce şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în multe patimi ale păcatelor.”
Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi mănăstire).
Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în secolul al VI‑lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite” – Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea mirenilor.

Partea a V-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.” Trebuie să recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).
Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin, iar Sfântul Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei(deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).
Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, aş spune puţin‑luminaţi, au speculat foarte mult, ajungându‑se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de zile". Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia Bisericii afirmă tocmai contrariul.
O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum recomandă fiecăruia duhovnicul”.
Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se leagă de anumite situaţii din viaţa omului.
Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice Psalmul 50 şi va face 49 de metanii. Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de curăţire şi într‑un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe cineva pentru o zi de la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile, fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească pe cineva pentru mai mult de o zi.
A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de‑a dreptul şocantă şi ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”.Fără a mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun sinod.
Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.
Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa (nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau accesibile numai cunoscătorilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo‑saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după 1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târziu, practica liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de‑a dreptul greşită. Odată cu introducerea acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să „inventeze” tot felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi.Aceste „noi reguli” n‑au fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică fără preoţi”, i‑a obligat pe romano‑catolici să‑şi reformuleze învăţătura latină conform căreia, până atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându‑şi seama de greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele patristice ale Răsăritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase ediţii la Veneţia şi citite cu mult interes.Prin scrierile Părinţilor răsăriteni, apusenii au început să înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965) – au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei „reînnoiri” în Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.
Aşa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influenţată de scolastică. În scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târziu, ci asupra întregii teologii ortodoxe de tradiţie bizantină.
După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch. Yannaras ş.a.) începutul propriu‑zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII‑lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului,discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”. La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe latine, necorectate nici până astăzi.
Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndoială, din Occident. Nu s‑a reuşit însă o debarasare completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în profunzimea lor conţin şi erori, de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât contextul istoric şi cultural al vremii.
Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci bisericeşti, preluate de atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”.În primul rând mă grăbesc să spun că această „poruncă” nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (ironizând puţin lucrurile) îmi exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „poruncit” ca preotul, „dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.
Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii intercalează în această zisă poruncă ideea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai des”, ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română este una fără precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat începând cu secolul al XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des „Înapoi la (Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?

Un alt articol despre deasa impartasire:

http://www.agnos.ro/blog/2010/06/12/...im-aghioritul/

Mai de cuvinţă ar fi să-i mulţumim lui Ionuţ, decât în a ne promova mascat blogul personal ! Ce spui Daniel ?

Partea a VI-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi referitor la primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi promovate de unii teologi şi duhovnici, zişi tradiţionalişti (rigorişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.
Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici. Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluţia nu este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar simpla constatare a nevredniciei. Că nici dacă (omul) s‑ar considera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mândriei?!). Deci problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o dată pe an, pentru că vrednicia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spune că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anului (cum sunt posturile sau sărbătorile), ci ea este o stare generală a unei persoane umane conştiente şi responsabile de păcatele sale. Nu este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8‑10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe care‑l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăiesc în permanenţă, iar alţii, stăpâniţi de păcat şi de ignoranţă (spirituală), chiar dacă‑şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Împărtăşanie doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă şi apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul Potir.
Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mirean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit (I Corinteni 11:27‑30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au păcate grave, într‑adevăr, nu se pot împărtăşi cu Trupul lui Hristos, care, aşa cum spune Sfântul Simeon Metafrast, „este foc care arde pe cei nevrednici”. Aşa se explică faptul că Sfinţii Părinţi opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.; iar îndeplinirea acestui canon nu însemna absenţa pentru 6‑7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare duminică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii catehumenilor („Cei chemaţi ieşiţi…”), căci, în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici măcar să asculte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la întreaga Liturghie fără a te împărtăşi nu este numai un nonsens, ci şi un păcat. (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia).
Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului ca cel în cauză să se lepede de păcat şi să se învrednicească (cât mai repede posibil) de Sfintele Taine, căci o viaţă fără Sfintele Taine este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera îndemnului Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinţii Părinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”. Din câte vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce „vin” la El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici desăvârşirea.De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care ne împărtăşim.
Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (Sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumnezeiesc. Deci trebuie să discernem gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului. Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza nevredniciei, nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfinţeniei Tainei Euharistice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu ne‑am făcut vrednici de a răspunde „invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este numit de patrologi. Într‑o omilie ocazională el spune astfel: „Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euharistică – n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa încărcată… Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n‑am zis bine – nimeni păcătos, căci şi pe mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătossă nu se apropie… Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l‑a izgonit din cămară nu pentru că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n‑a zis către el: «Pentru ce n‑ai haină de nuntă?» Ci, «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?»” Vedem deci că Dumnezeu nu vrea altceva decât îndreptarea prin pocăinţă.
În Tradiţia Bisericii, pocăinţa înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului (respectiv), părere de rău, lacrimi, nevoinţă, rugăciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem acestea, mai este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare dată să ne spovedim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care dorim să le clarificăm.

Partea a VII-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Nu ne‑am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.
După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zişi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.Pentru a fi mai convingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptămână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spovedanie, căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aurspune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,preoţii în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.
Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptămână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.Nu se precizează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui să facă mai întâi ei astfel!

Partea a VIII-a http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această „Pâine”când n‑ai greşit de moarte!

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea spre faptele cele bune. La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.). Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii.Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Partea a IX-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într‑adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în această ordine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că valoarea şi mai ales formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar dacă palide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine.Nu putem însă nega faptul că postul ajută la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor, odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem la fel de responsabili de mântuirea noastră.

Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă da, atunci Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt, lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa‑zisei „reguli” care permite împărtăşirea numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă obligatorie pentru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau canonic.

Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr‑o pedagogie înaltă şi luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15 august şi 15 noiembrie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se poate împărtăşi.

Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă (cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare). Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi permite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania, că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!

Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa cum le‑au văzut Sfinţii Părinţi.
Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului, iar dacă, din anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântarea, este important ca respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi, spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.

Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa împărtăşire ( adică spovedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi vineri (monahii şi lunea), atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest sfat însă, aşa cum cred că s‑a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor” nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează virtuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare duminică măcar câte 20‑30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.

Partea a X-a - http://www.blog.teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim
 

Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi‑ar da mai bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie.

Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1 ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin – a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑şi lasă păcatul şi care, deşi s‑au spovedit, continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de moarte.

Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne‑am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s‑au împărtăşit, de aceea repetarea acestor rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când de fapt s‑au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în Biserica rusă şi sârbă exact aşa cum vi le‑am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu, credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?

La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie să‑şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s‑au şters pe buze (sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.

Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul, credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără motiv refuză să le‑o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce ne‑am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s‑a împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)

Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtăşit, fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul somnului vine dracul şi‑ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă” nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se odihnească după ce s‑a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi, merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.

Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să mulţumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit‑o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să „chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări, prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie. Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.

Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul, Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi), care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune în Omilia III la Efeseni:

"Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare –n.n.], iar când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi dacă nu vă împărtăşiţi… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor –n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumenii, pentru că nu te deosebeşti cu nimic de ei…"[19]

Draga Ana,

Am mutat discutia aici, ca sa fie in topic. Daca mai vrei sa continuam.

Eu discutam despre lucruri serioase, de viata si de moarte, cum ar fi refuzul de a primi Painea Vietii dupa canoanele apostolice. Chestiuni esentiale, Ana, nu particularitatile vietii crestinului anului 2010.

Da, ma uit la tv, dar nu sunt dependent de el. Prefer TVRurile, Discoveryurile, Mezzo, cateodata ma uit la stiri si pe alte canale. Ma uit si la filme - daca imi place primul sfert de ora altfel nu -, merg(eam) la Filarmonica, si, tine-te bine, joi seara am fost la concertul Symphoenix (formatia Phoenix + cor + orchestra + soprana + floricele), unde am cantat impreuna cu toata lumea Andrii Popa, Fata verde si alte refrenuri cunoscute.

Nu consider lucrurile astea ca fiind pacate, deci nu le-am pomenit la spovedania de sambata. Avem nevoie si de asa ceva, vorba unei preitene psiholoage, "ca sa n-o luam pe toloaca"...

Este imposibil sa ajungi la sfintenie sau la desavarsire, caci vad ca acolo tintesti, daca nu te impartasesti cu Hristos. Daca vrei, iti caut citatul - daca nu ma insel, Sfantul Nicodim Aghioritul a spus-o. Vei incerca intr-adevar sa ajungi la nepatimire, dar nu vei reusi daca te impartasesti o data la trei luni sau mai rar.

Ce inseamna cele lumesti pentru tine? Caci vad ca dai exemple de gen televizor, teatru samd. Lumescul, lumea care apare in atatea locuri in NT inseamna doua lucruri: pe de o parte oamenii din jurul nostru, pe de alta parte raul care se face in lume. Deci lepadarea de lume inseamna incetarea savarsirii raului, oprirea caderii in pacate. Nu vom reusi din prima, pentru ca depinde de contextul vietii fiecaruia, dar, in timp, Hristos biruieste daca tu Ii accepti prezenta nemijlocita prin Sfintele Taine.

Daca Il refuzi, raspunde-mi la o singura intrebare: cand te vei decide sa te impartasesti, vei fi vrednica de asta? Vei fi desavarsita, meritoasa, virtuoasa, sfanta?! Cand te vei considera asa, sa stii ca ai cazut langa talpa iadului si ca trebuie sa reconsideri gandul cel rau al slavei desarte si al parerii de sine care-i ataca mai ales pe cei care au o viata imbunatatita.

Sambata la spovedania am inceput asa: "Parinte, m-am impartasit in fiecare Duminica cu nevrednicie. Si el m-a intrerupt zicand: intotdeauna ne vom impartasi nevrednici fiind!" De fapt, ti-am mai zis asta intr-o postare trecuta.

Cei enumerati mai sus gresesc daca, mai ales dupa o Facultate de Teologie Ortodoxa, nu se apropie de Hristos la fiecare Liturghie la care participa. Si mai gresec smintindu-i pe altii, incercand sa-i impace cumva pe cei care se impartasesc rar cu cei care se cumineca des. Fiecare din noi vom da seama pentru tot ce am zis si am facut, Dumnezeu sa ne ajute si sa ne indrepteze.

Mie imi place sa le spun unora in gluma ca hobbyul meu este religia crestin-ortodoxa. :)

Draga, cat timp avem un duhovnic imbunatatit si facem ascultare de el, cat timp avem constiinta treaza si ne spovedim foarte des, impartasindu-ne si mai des daca se poate, cat timp ne straduim sa nu pacatuim in nici un fel daca se poate, cat timp nu disperam daca am comis vreo infractiune, cat timp cautam Imparatia Lui Dumnezeu inca din lumea asta nebuna, cat timp ne rugam si facem fapte bune cat mai des - putem sa ne declaram ortodocsi autentici si putem sa ne laudam in Crucea pe care o ducem veseli, cu bucurie, impreuna cu Hristos.

Cand este acel atunci? Niciodata! Pentru ca asta si urmareste cel viclean, amanarea!!! Amanarea pocaintei si amanarea unirii cu Dumnezeu in Sfintele Taine. Pretexte nu sunt? O multime... Lasa, Ana, ca o sa te impartasesti in postul urmator, ca premiu pentru viata merituoasa si pentru pocainta ta - nu? Deci tu nu te vei apropia de ortodoxia autentica daca gandesti asa.

Ti-am mai zis, dar o repet: Sfintii cei mai mari cereau timp de pocainta pe patul de moarte, desi vedeau ostirile ingeresti bucurandu-se impreuna cu Hristos pentru sufletul lui care urma sa mearga la Cer. Pocainta este tot timpul, dar pentru fiecare functie de situatia lui exinstentiala, functie de context si de un milion de factori. De aia spune Hristos sa nu judecam, pentru ca nu cunoastem toata problema in complexitatea ei. Un duhovnic spunea ca exista 6 miliarde de tipuri de vietuire crestineasca, de feluri de mantuire. Si sa stii ca treaba asta e atat de relativa incat unii au fost si au ramas Sfinti chiar dupa ce au omorat oameni (Ioan Valahul, ca sa scape de viol) sau dupa ce au aruncat cu pietre dupa ierarhii ortodocsi dar pacatosi (am uitat numele acelei Sfinte).

Deci cum vei trage matale concluzii, la cei 21 ani ani pe care se pare ca ii ai, cand nu cunosti amanuntele care alcatuiesc viata cuiva? Nu poti. Ai fost cumva maritata avand un sot eterodox? Stii cumva ce cruce duc acei oameni care incearca sa-si mantuiasca TOATA casa, nu numai pe ei insisi?! Nu stii. Tu citesti postari si concluzionezi. Si te smintesti de unii ca indraznesc sa gandeasca altfel decat tine - ai facut deja doua referiri la mine si la Traditie.

Daca insusi Pavel, apostolul neamurilor, nu indrazneste sa traseze linii concrete impunand sotilor reguli de activitate conjugala, cine va veni sa ne invete pe noi de cate ori avem voie si cand nu avem voie? Cat timp avem inelul pe deget si nu comitem fapte reprobabile, poate sa vina si cine-o veni sa caute sa impuna reguli stricte, ca n-o sa-l cred. Nici eu, nici altii care mai scriu pe aici.

Deci, pana cand o sa te mariti si o sa traiesti vreo cativa ani cu sotul tau (care ma gandesc ca n-o sa fie un Sfant, dar mai stii?...), nu mai veni te rog cu sfaturi care te depasesc.

Pana atunci, Doamne ajuta si toate cele bune.

Ionut cel rau

Daca te impartasesti Duminica,trebuie tinut post sambata?

Daca e in timpul unui post mare, tii dupa cum scrie in calendar: eventual dezlegi la peste, ulei, vin sau ce-o fi.

Daca nu cade intr-un Post, este interzis sa tii post, dupa randuala Sfintilor trecuta in canon:

Canonul 66 apostolic hotaraste ferm ca:

"Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una) să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească."

Eu nu prea mananc carne in afara posturilor, o inlocuiesc cu pestele.

Si totusi sunt pustnici sau calugari mai aspri ,care postesc si sambata,adica postesc mai tot timpul.Deci poti posti si sambata,daca asa vrei,cred ca ideea este sa nu schimbi zilele obligatorii cu altele.

Poate ca nu stiu de Canonul 66, poate ca fac ascultare de cineva care nu stie. Da, ma gandesc ca nu e cazul tau... sau esti pustnic ori calugar? :)

Mi-am amintit de o istorioara din Pateric:

Se povestea pentru acelasi avva Eladie, ca paine si sare manca. Deci, cand au
venit Pastile, zicea: fratii paine si sare mananca, iar eu trebuia sa fac putina
osteneala pentru Pasti. Si fiindca in celelalte zile mananc sezand jos, acum, ca
este Pasti, voi face osteneala si voi manca stand in picioare.

:)

Deci nu se aplica canonul 66.

Stii ce cred? Ca daca esti la o masa comuna,nu trebuie sa postesti,daca acolo se dau bucate de frupt.In rest ,randuiala postirii in particular o faci cum vrei tu,dar sa nu stie nimeni de ea.
Poti sa postesti toate zilele,dar sa nu arati asta.

Ai hotarat poate tu sa nu se mai aplice Canonul 66 apostolic? :)

66 ap.
Postul de duminică şi sâmbătă

Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară
numai de una) să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.

51, 53 ap.;
16 sin.IV ec.;
13, 55 Trul.;
14 Anc.;
18, 21 Gang.;
29, 49, 51 Laod

Nu am hotarat eu,ci am citit multe vieti de sfinti in care se spunea ca posteau incontinuu,chiar tu ai dat un exemplu.

Daniel,

Un exemplu nu se poate extrapola la modul general. Cine poate sa posteasca tot timpul si sa vietuiasca in lume?

Iti repet: poate ca acel Avva se afla sub ascultare, nu stim noi detaliile. Poate ca nu stia de Canonul 66 apostolic, nici el, nici duhovnicul lui.

Vezi ca la noi la ortodocsi, in chestiunile de dogmatica, in lucrurile sensibile si importante stabilite de Sfintii Apostoli, nu merge datul cu parerea.

Cred ca am dreptate in ceea ce am spus,nu poate fi o lege care sa te oblige sa mananci de frupt.Doar sa nu faci asta in public,cand esti la masa cu alti frati,la asta se refera,ma mir ca nu intelegi acest aspect.
Daca vreau intr-o sambata sa mananc numai cartofi,nu fac nici un pacat,ia intreaba-ti duhovnicul de treaba asta.

Nu incalcau nici un canon daca de fapt aceea era dieta lor si daca alesesera sa renunte cu totul la mancarea de frupt pentru a-si usca trupul si pentru a se inaripa la rugaciune.
Asa cum nici un mirean nu pacatuieste daca cere dezlegare de la duhovnic sa posteasca si sa se roage x zile pentru o problema anume.

Nu scrie ca acel canon apostolic nu se aplica pustnicilor sau altor categorii.

Celebrul canon 66 Apostolic. Cred ca ar trebui un topic separat ca sa vorbim despre el. Nu se mai respecta cu toate ca el exista si nu a fost anulat de niciun sinod, din cate stiu eu.
Canonul se refera si la ambetele si duminicile din posturi:
,,Dacă vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară
numai de una"...., iar aceasta ,,una" era Sambata Mare. ultima sambata din Postul Mare.