|
Poezie, de Valeriu Gafencu
Mi-s ochii tristi si fruntea obosita
de-atata priveghere si-asteptare, mi-e inima bolnava, istovita de grea si indelungata alergare si plange ca o pasare ranita. Cand ochii mi-i inchid si cat in mine puteri sa urc Golgota pana sus, o voce, un ecou din adancime imi spune bland:"Viata e Iisus ! Margaritarul pretios e-n tine". Privesc la dimineata minunata a Invierii Tale din Mormant, cu Magdalena, ca si altadata, ingenunchez-naintea Ta, plangand; si-s fericit si plang cu Tine-n gand. |
Dor, de Valeriu Gafencu
Traiesc flamand, traiesc o bucurie
frumoasa ca un crin din Paradis. Potirul florii e mereu deschis si-i plin cu lacrimi si cu apa vie. Potirul florii e o-mparatie. Cand raii ma defaima si ma-njura si-n clocot de manie ura-si varsa, potirul lacrimilor se revarsa si-mi primeneste sufltul de zgura. Atunci Iisus de mine mult se-ndura. Sub crucea grea ce ma apasa sanger, cu trupu-ncovoiat de neputinta. Din cand in cand, din cer coboar-un inger si sufletul mi-l umple de credinta. Ma apropii tot mai mult de biruinta. Ma ploua-n taina razele de soare, M-adapa Iisus cu apa vie, cu viata imbracata in sarbatoare: Traiesc flamand, traiesc o bucurie. Refren: Sub flacara iubirii arzatoare, din zori de zi si pana-noapte-astept. Te chem si noaptea, ghemuit cu capu-n piept: Iisuse, Iisuse! Incet ma mistui, ca o lumanare. [Cheia acestei poezii, ca si mesajul ei cel mai profund, sunt cuprinse in primul si ultimul vers-"Traiesc flamand, traiesc o bucurie"-care exprima paradoxala dualitate a conditiei umane ce aspira spre dumnezeire.](Din volumul Sfantul inchisorilor, Marturii despre Valeriu Gafencu, adunate si adnotate de monahul Moise) |
CHEIA
am încercat toate cheile lumiii nici una nu s-a potrivit toate deschideau doar ușile nesfârșitului labirint al deznădejdii numai cuvântul Tău Hristoase Dumnezeule s-a răsucit cu-n scâncet de copil în încuietoarea inimii mele numai glasul Tău a deschis cu suspine negrăite ușa închisă de milenii înlăuntrul meu dând la o parte cu mare și tandru cutremur viața mea de rătăciri ca pe o piatră de pe mormântul Iubirii Poezia aceasta am luat-o de pe un blog descoperit de curand, unde mai puteti gasi si multe alte poezii ziditoare. Aveti aici adresa: http://oameni-si-demoni.blogspot.com/ Doamne ajuta! |
Calatorul si stejarul
"Un calator ostenind Si la un stejar sosind, Subt umbra lui a sezut, Sa rasufle un minut. Aci un bostan fiind Si in el pepeni zarind, Mergand, unul a luat Si supt copaci l-a mancat. Deci ochii in sus ardicand, Gandea-ntru sine zicand: " Ce lucru nepotrivit Dumnezeu a randuit! Ca la un copaci astfel Sa faca rod mititel, Iar la un vrej slab pe jos Asa rod mare si gros!" Pe cand aceste gandea Si cu ochii-n sus privea, O ghinda s-a slobozit Si toma-n nas l-a izbit. Atunci el nasul sufland, Zise iar intr-al sau gand: "Ce nesocotit sint eu! Bine-a facut Dumnezeu. Dar de nu era rod mic S-era pepene, cum zic, Asa-n cap de ma lovea, Aci-n loc ma adormea. Iar de era vrun dovleac, Apoi nu-mi mai dam de leac. Multe un fel sa gandesc Si altfel sa potrivesc." [Anton Pann] |
SARA PE DEAL
(Mihai Eminescu) Sara pe deal buciumul suna cu jale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plâng, clar izvorând în fântâne; Sub un salcâm, draga, m-astepti tu pe mine. Luna pe cer trece-asa sfânta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de gânduri ti-e plina. Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, Scârtâie-n vânt cumpana de la fântâna, Valea-i în fum, fluiere murmura-n stâna. Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para. Ah! în curând satul în vale-amuteste; Ah! în curând pasu-mi spre tine grabeste: Lânga salcâm sta-vom noi noaptea întreaga, Ore întregi spune-ti-voi cât îmi esti draga. Ne-om razima capetele-unul de altul Si surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm. � Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata? (1885, 1 iulie) Ador poezia asta. |
Vasile Voiculescu CLXXIII
Te mistuie iubirea? Credeai ca-i o papusa, Sa-ti faci un joc cu toane, ca in copilarie. Cand ea-ti cerea o fire de salamandra vie, In tainica-i vapaie sa arzi far' de cenusa. Ea nu sta-n trup, stapana a carnii si-a placerii, Inflacaratu-i spirit, urgie, le consuma; Isi cata-n noi duh geaman... si, de-l imbii cu huma, Ramai o biată urna cu zgurile durerii... Te ispiteste jindul sa-mbraci si fericirea Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte? Dar trebuie-nfruntata cu spaima, ca o moarte... Caci ea, ca sa patrundă, iti sparge-alcatuirea, Preface in genune launtrul tau, anume Ca sa incapa-acolo, cu ea, intreaga lume. |
Cantecul potirului-Nichifor Crainic
Cand holda taiata de seceri fu gata, Bunicul si tata Lasara o chita de spice-n picioare, Legand-o cucernic cu-n fir de cicoare; Iar spicele-n soare sclipeau matasos sa-nchipuie barba lui Domnu' Hristos. - Cand painea-n cuptor semana cu arama, Bunica si mama Scotand-o sfielnic cu semnele crucii, Purtau parca moaste cinstite si lucii; Iar painea dand abur de dulce miros Parca ca e fata lui Domnu' Hristos. - Si, iata! Potirul la gura Te-aduce, Iisus Hristoase, Tu, jertfa pe cruce; Hraneste-ma, paine de Sfant Dumnezeu, Ca bobul in spice, ca mustu-n ciorchine; Esti totul in toate si toate prin Tine, Tu, Painea de-a pururi a neamului meu! - Din coarda de vita ce-nfasura crama Bunica si mama Mi-au rupt un ciorchine, spunandu-mi povestea: "Copile, graira, broboanele-acestea Sunt lacrimi de mama varsate prinos La caznele Domnului nostru Hristos!" - Apoi, cand culesul de struguri fu gata, Bunicul si tata In joc de calcaie zdrobira nestemate Ce lasa ca roua siroaie-nspumate. "Copile, graira, e must sangeros Din inima Domnului nostru Hristos!" - Si, iata! Potirul la gura te-aduce, Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe cruce! Adapa-ma, seva de Sfant Dumnezeu, Ca bobul in spice, ca mustu-n ciorchine; Esti totul in toate si toate prin Tine, Tu, vinul de-a pururi al neamului meu! - Podgorii bogate si lanuri manoase, Pamantul acesta, Iisuse Hristoase, E raiul in care ne-a vrut Dumnezeu! Priveste-Te-n vie si vezi-Te-n grane Si sangera-n struguri si frange-Te-n pane Tu, Viata de-a pururi a neamului meu! |
Radu Gyr
-------------------------------------------------------------------------------- Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru-o lopată de rumenă pâine, nu pentru patule, nu pentru pogoane, ci pentru văzduhul tău liber de mâine, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Pentru sângele neamului tău curs prin șanțuri, pentru cântecul tău țintuit în piroane, pentru lacrima soarelui tău pus în lanțuri, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Nu pentru mania scrâșnită-n măsele, ci ca să aduni chiuind pe tapsane o claie de zări și-o căciula de stele, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Așa, ca să bei libertatea din ciuturi și-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane și zărzării ei peste tine să-i scuturi, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Și ca să pui tot sărutul fierbinte pe praguri, pe prispe, pe uși, pe icoane, pe toate ce slobode-ți ies inainte, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! Ridică-te, Gheorghe, pe lanțuri, pe funii! Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane! Și sus, spre lumina din urmă-a furtunii, ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane! |
George Coșbuc
-------------------------------------------------------------------------------- Decebal către popor Viața asta-i bun pierdut Când n-o trăiești cum ai fi vrut! Și-acum ar vrea un neam călău S-arunce jug în gâtul tău: E rău destul că ne-am născut, Mai vrem și-al doilea rău? Din zei de-am fi scoborâtori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moș îngârbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori câine-nlănțuit. Cei ce se luptă murmurând, De s-ar lupta și-n primul rând, Ei tot atât de buni ne par Ca orișicare laș fugar! Murmurul, azi și orișicând, E plânset în zadar! Iar a tăcea și lașii știu! Toți morții tac! Dar cine-i viu Să râdă! Bunii râd și cad! Să râdem, dar, viteaz răsad, Să fie-un hohotit și-un chiu Din ceruri până-n iad! De-ar curge sângele pârău, Nebiruit e brațul tău Când morții-n față nu tresari! Și însuți ție-un zeu îți pari Când râzi de ce se tem mai rău Dușmanii tăi cei tari. Ei sunt romani! Și ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt, Zamolxe, c-un întreg popor De zei, i-am întreba: ce vor? Și nu le-am da nici lor pământ Căci ei au cerul lor! Și-acum, bărbați, un fier și-un scut! E rău destul că ne-am născut: Dar cui i-e frică de război E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vânzător vândut Să iasă dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi brațele jurând le-ați pus Pe scut! Puterea este-n voi Și-n zei! Dar vă gândiți, eroi, Că zeii sunt departe, sus, Dușmanii lângă noi! |
Daniel Turcea -"Tu"
Lasă, dacă nu iubești
cuvintele să-nghețe nerostite chiar dacă nu vei înțelege pînă la moarte, crede-mă oricine ai fi, ești neprețuit o iubire de peste moarte, neomenească dragoste, îndumnezeind a deschis cerurile pînă la ultima suflare ca tu să primești în potirul inimii tale - cum cerul nu poate cuprinde, nici spune ca tu să înveți să nu mai mori, niciodată |
dorinastoica14 ai putea sa ne scrii o poezie de a ta ?
|
Focul
Casuta mea de scanduri s-a aprins.
Ardea in noapte. Focul a cuprins Si tinda, si odai, si coperis. Voiam sa plec din casa pe furis, C-o legatura-n mana. N-am putut. In val de flacari albe m-am zbatut; Vecinii toti dormeau; si de-n zadar Plangeam, inchisa-n grinzile de jar. Si, ca sa pot scapa din casa mea, Am lepadat si haina, caci ardea Si-am aruncat si legatura-n foc. Ma-nabuseam si nu vedeam deloc; Cuprinsa de uimirea mortii, stam In oarba nemiscare. Asteptam Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum Si vantul sa ma vanture pe drum. Am auzit un zvon de prabusiri, Si casa mea pieri; subtiri, subtiri, Se ridicara palele de fum... In goliciunea mea pornii la drum. Cerseam lumini si-n pragul noptii reci S-au fost deschis zari albe de poteci. Curata ca o candela-n altar, Cu trupul plin de rani si greu de har, M-am pomenit urcand pe scari ceresti, Spre miezul dragostei dumnezeiesti. Stiam acum ca focul fost-a pus In casa mea, de mana lui Iisus. (Zorica Latcu) |
Citat:
Odihna Mă odihnesc în Tine ca într-o baie caldă, iar sufletul mi-e plin ca un pahar. Mă scald în rugaciune ca în mare și mă înec, nevrednică în har. Mă înalți ușor, pe fir de gând purtată. Aș vrea să urc mai sus, mereu mai sus și... să mă lași, acolo sus, uitată la capăt de drum ce are, numai dus! Dorina Stoica - De la poezie la rugăciune |
Citat:
|
Citat:
|
mie imi plac poeziile lui eminescu foarte mult
Glossă Vreme trece, vreme vine, Toate-s vechi și nouă toate; Ce e rău și ce e bine Tu te-ntreabă și socoate; Nu spera și nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe, Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte?... Tu așează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deșarte Vreme trece, vreme vine. Nici încline a ei limbă Recea cumpăn-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirii, Ce din moartea ei se naște Și o clipă ține poate; Pentru cine o cunoaște Toate-s vechi și nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul și pe patru, Totuși tu ghici-vei chipu-i, Și de plânge, de se ceartă, Tu în colț petreci în tine Și-nțelegi din a lor artă Ce e rău și ce e bine. Viitorul și trecutul Sunt a filei două fețe, Vede-n capăt începutul Cine știe să le-nvețe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă și socoate. Căci acelorași mijloace Se supun câte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă; Alte măști, aceeași piesă, Alte guri, aceeași gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera și nu ai teamă. Nu spera când vezi mișeii La izbândă făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte; Teamă n-ai, căta-vor iarăși Între dânșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momește în vârteje; Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în laturi, De hulesc, să taci din gură; Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură; Zică toți ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgești nimică, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera și nu ai teamă; Te întreabă și socoate Ce e rău și ce e bine; Toate-s vechi și nouă toate: Vreme trece, vreme vine. |
"Arheologie" - Nicolae Baciut
Ultimii arheologi au mai găsit
două căni de lut, prinse toartă în toartă – erau înclinate față-n față, ca și cum una pe alta se iartă. Gurile lor erau arse de buzele ce le-au atins. Din ele au curs lapte și miere, din ele cândva a nins cu șoapte. Cele două căni au fost îngropate de vii – mai au și acum răni și cioburi lângă ele, ca niște copii. Ultimii arheologi continuă să sape – dar cănile din nou vor să le-ngroape pân’ la sfârșitul lumii, aproape – departe. |
rugaminte
Citat:
|
pana primesc acceptul de la Dorina... o poezie ajunsa chiar azi in cutia mea postala
Puiul, de Costache Ioanid |
Citat:
|
poeziile Dorinei
Citat:
:25:si acum, pentru cititori: Pentru ca... Pentru ca n-am lasat ochii in jos, Pentru ca m-ai privit cald si curios, Pentru ca eram singura, iar sufletul meu Refuza sa se lipeasca de sufletul tau, Iti daruiesc o parte din el Si... iti mai daruiesc tara visurilor mele In care incap cateva sperante, luna si-un pumn, doi de stele. |
poem de alin
Te caut,
de Dorina Stoica Caut in zi, caut in noapte, Caut in rugaciuni spuse in soapte. Caut in cei ce au plecat dintre noi, Caut in mine si caut in voi. Caut chiar si in cautare Te caut, Doamne, cu disperare. Te caut cu foame, Te caut cu sete In toate icoanele atarnate in perete. Te caut in oamenii plini de pacate, Te caut in talhari si in desfranate. Te caut in oameni credinciosi si cuminti, Te caut in preoti si Te caut in sfinti. Te caut in cel nou nascut si-n batran, Te caut in omul cel rau si-n cel bun. Te caut in cel neiertat, in cel neiubit, Te caut in cel alungat si in cel prigonit, Te caut in cel ce nu poate ierta, Te caut in mine si in dumneata. Te caut in cel ce barfeste si spurca, Te caut in cel ce zideste si-n cel care urca. Te caut in ingeri aparuti din lumina, Te caut in cer si te caut in tina. Caut in tarmul ce se scufunda, Caut in moarte si caut in nunta. Si obosita de-atata cautare Caut odihna in cautare. Esti cel ce Esti si Cel ce va veni, Esti tot ce ma poate surpa sau zidi! Esti plinul ce umple golul din mine, Esti sensul cuvantului BINE. Nu Te-as cauta, daca nu Te-as fi gasit, Intre cei doi talhari din inima mea, RASTIGNIT. (Din volumul "Daruri", Editura Cronica 2009) |
Citat:
Am cunoscut aici virtual și apoi personal oameni de calitate,creștini -ortodoxi adevărați pe care îi voi păstra în sufletul meu ca pe niște comori de mare preț. Pentru toți acei pe care i-am cunoscut dar și pentru acei pe care îi voi cunoaște în viitor: "Inima mea are numai intrări / cine întră în ea acolo râmâne . |
Poemul fav.
Pe primul loc(in cazul meu)>Luceafarul(Mihai Eminescu).Marelui poet i-as dedica urmatoarele versuri,scrise chiar de el,prin intermediul carora a anticipat atat de bine mizeria celor care l-au ,,judecat" mai tarziu
,, Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? Ei vor aplauda desigur biografia subțire Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări Și le umflă orișicine în savante adunări Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte. Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege, Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege... Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale - Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt Într-un mod fatal legate de o mână de pământ; Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit" Si daca ma gindesc la felul in care am ajuns sa ne comportam>mai ca imi vine sa strig lumii cam asa: ,,,,Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici; Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punând mâna pe ei, Să-i împarți în două cete: în smintiți și în mișei, Și în două temniți large cu de-a sila să-i aduni, Să dai foc la pușcărie și la casa de nebuni!" |
Cânt- Magda Isanos
Cint ca privighetorile oarbe.
Nu stiu, eu sorb cintecul sau el ma soarbe. Atit de sus ne-naltam citeodata... Sufletu-mi arde de-o flacara infricosata. Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu, asa arde sufletul meu. Cred in zine, in sfinti si minuni ; prieteni, nu-mi impletiti cununi. Cintecul e-n mine ca-n voi tacerea ; ii banuiesc uneori puterea, insa nu stiu nimic si ma-nchin smerit ingerului linga mine ivit. Fa-ma sa cint despre oameni si suferinti, soptesc cu buzele reci, fierbinti, despre saraci, despre copii si foame... Si-n mijlocul cerestii mele spaime, intrezaresc cuvintele de foc, cu care-ar trebui sa creez lumea, s-o pun la loc. Apoi ramin singura. Nu stiu nici eu de ce mi-a vorbit din stufisul aprins Dumnezeu. |
Eu nu regret-Magda Isanos
Eu nu regret povestea de iubire,
dar e nespus de trist si de ciudat sa simti c-asemeni unui fir subtire ceva frumos din tine s-a sfarmat. Si nu mai stiu anume ce, si-anume cand, caci toate ca-ntr-un vis s-au petrecut de-ti vine sa pornesti, de altii intreband de-au fost aievea cele ce-au trecut. |
Dormi in pace de Al. Vlahuta
Dormi, iubito, dormi în pace. N-am venit să-ți tulbur somnul,
Nici să plâng... La ce-am mai plânge pe-adormiții întru Domnul! Am venit să cuget. Uite, nicăiri nu pot mai bine Gândurile să-mi desfășur, și să stau la sfat cu mine În mai bun răgaz. Aicea, simt că-s mult mai înțelept, Ș-ale lumii toate parcă le văd limpede și drept. Cât de clare mi se-nșiră toate din trecut, în minte, Când de-a crucii muche rece îmi lipesc tâmpla fierbinte. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . E uscat-acuma țărna ce te copere, și mie Parcă tot nu-mi vine-a crede că ești dusă pe vecie. Uneori te țin departe și mă-ntreb de ce nu-mi scrii... Dornic căutând în cale-ți, parcă tot aștept să-mi vii. A, cât de pustie-i lumea și viața fără tine! Câteodată, stând aicea, la mormântul tău, îmi vine Ca o furie nebună. Ș-aș voi atunci, aproape, Față-n faț-acolea, lângă piatra astei triste groape, Să-mi descind-acela care, cu puternica lui dreaptă, Lumile le cârmuiește, și-n văzduh astrii îndreaptă, Și eu, viermele din tină, Să-i cer astfel socoteală lui, izvorul de lumină: Doamne, dacă nu se mișcă nici un pai de pe pământ Fără știrea și voința ta, și dac-al tău cuvânt Este singura poruncă cărei toate se supun; Dacă tu ești drept, puternic și nemărginit de bun, Spune, pentru ce adesea lovitura ta-i nedreaptă? Pentru ce ne surpi credința-n judecata ta-nțeleaptă? De ce fulger cazi pe-un templu, spinteci bolta ta sfințită Și în țăndări crăpi icoana Maicii Domnului, trăsnită? De ce-așterni omătul iernei peste floarea lui april Ș-un lințoliu pe obrazul visătorului copil? Pentru ce iai două inimi, căror tată zici că ești, Și, topindu-le în focul tinereții, le ursești Dor cu dor să-și împletească, prinse-n dragoste nebună, Și când se iubesc mai dulce și-și fac visuri împreună, Din senin îți vine-o toană: zvârli țărâna peste una, Iar pe cea stingheră neagra jale pentru totdeauna! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Doamne, iartă-i pe aceia cari-ncep să se-ndoiască. Sunt dureri prea grele-adesea pentr-o inim-omenească! O, de-ai ști cât am iubit-o și cât sufăr, m-ai ierta Că-ntr-un timp pierdui credința în dumnezeirea ta! Era tânără, frumoasă. Vai, și cum o mistuise Boala. Parc-o văd, când mâna-i slabă întinzându-mi zise: Ce te uiți așa la mine... M-am făcut urâtă... știu! Și-ncepu să plângă,-ntr-însa plânsul doar mai era viu! Ochii mari, dar stinși, sub alba-i frunte i se adâncise, Și pe vinetele-i buze un surâs încremenise. Cum părea de-mbătrânită-n nemblânzita morții gheară! Când, sub galbena lumină a unei făclii de ceară, Își da duhul, liniștită, ca un Mesia pe cruce, Am simțit atuncea, Doamne, că din suflet mi se duce Pân și drojdia credinței ce-o purtam ființei tale. Și mi-am zis: Desigur, pasul pe-a vieții noastre cale Nimeni alt nu ni-l îndreaptă: dumnezei ne suntem noi. Lumea asta-mbătrânită în mizerii și nevoi Singură se cârmuiește. Piatră, floare, astru, om, Toate-au izvorât, în noaptea vremilor, dintr-un atom, Rând pe rând, una din alta, fără știrea nimănui. Tot ce Biblia ne cântă decât o poveste nu-i. Iehova, erou din basmul Bibliei iadul cu munci, Îngeri, rai... o-nchipuire!... Astfel cugetam atunci. Dar, când părăsii odaia plină de înghețul morții Și ieșii sub minunata boltă înstelat-a nopții, Luna galeșă-n văzduhuri, de a pururi plutitoare, Revărsa atâta farmec, și-n așa sfântă splendoare S-arăta vederii mele, că mă-nfiorai deodată Și-mi zisei: E cu putință să fim tot dintr-o bucată? Eu clipa de lut, și dânsa veșnicia de lumină! Eu urăsc și plâng, ea trece zâmbitoare și senină... Eu mă târâi prin noroaie, ea plutește-n cer albastru... Câtă depărtare, Doamne, de la vierme pân la astru! Dar cum lunecă prin stele, fără să le-atingă?... Cine Mân-atâtea lumi, cu pază, pe cărările senine? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . A, ce mic, și ce netrebnic m-am simțit atunci-naintea Marii străluciri ce-n raze-i inima-mi scălda și mintea! Și adânc smerit, cucernic, pocăit în fața lunii, Slavă și-nchinare-adus-am bunului stăpân al lumii. Dormi, iubito, dormi în tihnă. N-am venit să-ți tulbur somnul. Am venit să-mi plec genunchii ș-a mea inimă spre Domnul. |
Citat:
Poezia-rugaciunea a ta ..,,tu in cer /eu in noroi,,..face minuni. |
Citat:
Rugăciune aceia nu este scrisă de mine,eu doar am versificat-o pentru a fi mai ușor de memorat. |
Călugărul bătrân îmi șoptește din prag(Lucian Blaga)
Tinere care mergi prin iarba schițului meu,
mai este mult pân-apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodata cu șerpii striviți în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m-am zvârcolit și eu în pulbere ca ei? Nu m-am sfredelit și eu în soare ca ei? Viața mea a fost tot ce vrei, câteodată fiara, câteodată floare, câteodată clopot-ce se certa cu cerul. Azi tac aici, și golul mormântului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Ațtept în prag răcoarea sfârșitului. Mai este mult? Vino, tinere, ia țărâna în pumn și mi-o presară pe cap în loc de apă și vin. Botează-mă cu pământ. Umbra lumii îmi trece peste inima. |
Iertările - Adrian Păunescu
tu să mă ierți de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi că port ninsori sau port noroi pe tâmplă ai să mă ierți altfel ai să mă pierzi văd lumea prin lunete măritoare și vad grădini cu arme mari de foc sub mâna mea deja planeta moare și în urechi am continentul rock ai să ma ierți că sunt labilitate că trec peste extreme fulgerând ai să mă ierți preablânda mea de toate eu sunt nemuritorul tău de rând ai să ma ierți că nu pot fără tine și dacă n-ai să poți și n-ai să poți mie pierzându-te-mi va fi mai bine eu tristul cel mai liber dintre toți și cum se-ntâmplă moartea să le spele pe toate-nobilându-le fictiv ai să te-apleci deasupra morții mele și tot ai să mă ierți definitiv ai să mă ierți în fiecare noapte și-am să te mint în fiecare zi și cât putea-va sufletul să rabde cu cât îți voi greși te voi iubi |
" Am cautat iubirea ca pe-o cetate sfânta
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri. Am dat navala-n lume spre tot ce ochiu-ncânta. Si-am întâlnit durerea. Dar cerul nicaieri. Am cautat iubirea ca patrie voioasa ca pe-un pamânt edenic de pace troienit, sa spun odata clipei: "Ramâi, esti prea frumoasa!" Si-am strabatut pamântul, dar pace n-am gasit. Am cautat iubirea ca pe un cer al firii. Si-am vrut sa-i ies în cale cu ramuri de finic, sa sorb din cupa lumii nectarul fericirii. Si-am spart în tandari cupa, caci n-am gasit nimic. Am cautat zadarnic. Dar într-o primavara, am întâlnit în cale deodata un drumet. Pe umerii Lui trudnici purta o grea povara, o sarcina de zdrente si cioburi fara pret. Trecea pe-o cararuie întâmpinând batjocuri, lasând sa-i rupa câinii din haina câte-un fald. Urca pe colti de stânca. Si-n urma Lui, pe-alocuri, vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald. Si totusi în privire avea un cer de taina cum n-am vazut în lume în ochii nimanui. Si-am vrut sa-i smulg povara. Dar am cazut cu spaima, caci mult prea grea era povara Lui. M-am ridicat degraba si L-am ajuns din urma sa aflu ce comoara în sarcina a strâns. Dar am simtit ca viata ca de-un prapad se curma, când am privit prin zdrente cutremurat de plâns. Caci se vedea-n comoara un clocot ca de cloaca, un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri. Tot ce-i murdar si putred în lumea asta-ntreaga vuia strivind grumazul sarmanei Lui fapturi. -Dar unde duci straine povara Ta ciudata, povara de osânda sub care-atât Te-apleci? am întrebat drumetul. Si El mi-a spus în soapta: -Spre apele uitarii, ca s-o arunc pe veci... -Dar tu, vorbi strainul, urcând încet privirea, dar tu pe cine cauti înnourat si crunt? -Eu... am soptit ...., eu... cautam iubirea... -Iubirea? ... fu raspunsul strainului. Eu sunt... " Costache Ioanid |
Psalmul II
de Stefan Augustin Doinas Tu ești gelos, teribil de gelos pe tot ce am, și-adun, și strâng în brațe aici, când nu Te-mbrățișez pe Tine. În irisul iubitei Te descopăr, și flacăra Ta sumbră mă orbește. Te simt printre degete alunecându-mi ca o șopârlă cu solzi mici de aur. Și Te surprind întruna punând piedici în spițele-alergării mele. Doamne, dar oare nu spre Tine-alerg întruna? Și nu Te cheltuiesc mereu pe Tine? Și nu de focul Tău îmi ard vederea? Deposedează-mă, Gelosule, de lume! Dorința Ta sălbatică de-a mă avea în felu-acesta – șchiop, sărac și orb – să mă-nsoțească peste tot, asemeni unei iubiri ce pârjolește totul.... |
Ceasul rece
Poezia aceasta am scris-o la 13 ani,are multe strofe,va rog nu-mi judecati judecata..aveam doar 13 ani.
Intr-o padure marginala Au inceput cu sutele s-apara Venise ceasul de apoi Cand chinuitele aveau a se transforma-n strigoi. Vruta cel Sfant slobode a le lasa Pentru a ne spune fiecare povestea sa Cum in ispita neagra au cazut Cand in El nu au mai crezut. Ratacite umblau pe pamant Pentru a ne transmite mesajul celui sfant Pentru a ne convinge de pacate a ne lasa Ca sa putem ajunge-n lumea Sa. Era o noapte foarte senina Parca banuiam ce o sa vina Ma simteam urmarita de cineva Dar nu-ndraznea a s- arata Statea in umbra mea. Lumina lunii parca ma-ngheta Fiorii reci imi cuprindeau viata Un gand fulgerator departe ma purta Ajunsesem pe-un meleag nemaivazut Ma-nspaimanta! Vedeam o droaie de strigoi Si-o groapa adanca de noroi Din care aveau a evada Pentru a ne spune fiecare povestea sa. Pentru un moment ceva mi-a taiat rasuflarea Ma zarisera,si-n juru-mi s-au imprejmuit Acum aveam s-aud cantarea Prea grea, a unui suflet schingiuit. Era o droaie de stigoi Cu haine albe, murdare de noroi Ce in tacere ma privea Mi se taia rasuflarea. Pentru o secunda un strigat s-auzit Era un suflet ratacit De inima mea avea a se apropia Si-a-nceput a canta. “Privesc la cerul albastrit Si ma gandesc….de mult nu l-am mai zarit! Si gandul mi se-ntoarce –napoia Cand Domnului nu am vrut a-I face voia. Toata lumea parea ca-I a mea Ca pot face ce vreau cu ea Ca nimeni si nimic nu ma poate intrista Ca-n sufletul meu eternal-I bucuria. Dar eu n-am putut pacatului rezista M-atrase avutia! Vroiam mai mult s-agonisesc Iar pe Domnul uitasem sa-l slavesc. Cu fiecare zi ce trecea Sufletul mi se-npovora Traiam in griji si tot asa Domnului nu-I mai acordam atentia. In spatele unui chip fumos Se ascundea un suflet uracios Uitasem acum a ma mai ocupa De sufletul si mintea mea. Cu fiecare zi ce trecea Tot mai urat el se facea Imi murdarisem haina sufletului Acum asemanatoare era cu cea a Uratului. Ani de-a randul traisem asemenea Eram simplu rob al pacatului-nimic altceva Si-n ziua-n care moartea venit a ma lua Am uitat de sfanta-spovedania. Tot ce facusem in viata mea Aveam a plati in viata ce urma Nu meritam viata de apoi Si asa,sfarsit-am in noroi. Tu,suflet bun ce inca esti Te sfatui-Domnului sa nu te-npotrivesti Sa-l porti mereu in inima ta Si-atunci cand nu vei mai putea Dinsul te va ajuta.” Dupa ce termina cantecul a fredona Disparusera cu totii-ramasesem doar cu luna. Lumina ei ma-nfiora Raceala ei ma cuprindea. Printre copaci,strigoi urati Incepusera a alerga Pentru o clipa se aliniasera cu totii-n fata mea Si iarasi vruta-mi a canta. “Cand Domnul a vrut calea a ne arata Noi ne-am impotrivit,nu am vrut a o urma Cand Domnul a vrut a ne da lumina Noi ne-am impotrivit n-am vrut a o lua. Acum cuprinsi de mult noroi Nerabdatori asteptam judecata de apoi Speram ca domnul de va da In ‘cele clipe pacea Sa Caci acum de pacat inceputa-m a ne lepada Privind la tristul viitor Vedem oameni ce nu vor a se lepadade pacatele lor Si pentru acestia aici am inceput a ne-aduna Sa-I convingem sa nu-si mai murdareasca haina. Noi pe cand nu eram strigoi De asemenea nu ne pasa Si sfatul Sfantului n-am vrut a-l asculta Si-acum sfarsim in noroi. De viata altora nu ne pasa Si avutia suferinta ne cauza Mereu alegeam minciuna Si suferinta provocam intruna. Atunci cand viata ni se termina Noi am uitat de sfanta spovedania Iar de rau nici atunci n-am vrut a ne lasa Si-acum sfarsim in a iadului –groapa. Speram cu totii ca Domnul ne va ierta Ca la ultima judecata mantuire ne va da Si ca-n imparatia sa vom putea intra Caci desi tarziu ,noi de pacat inceputam a ne lasa. Noi am venit in acest ceas sfant Pentru a va spune voua ,celor de pe pamant Ca Domnu-I mai presus de toata avutia Ca de ve-ti lasa pacatul o sa-I vedeti imparatia. Din iad noi am evadat Pentru a va spune ca nimeni nu-I uitat Si ca de mangaierea Sa parte puteti avea Daca de rau va veti lepada. Asculta tu suflet de om Noi la tine venit-vom Ca sa ne spunem povestea Iar tu-n lume sa dai vestea.” Din nou disparusera din fata mea Ramasesem doar cu luna Lumina ei ma ingheta Un fior rece-mi taia rasuflarea. Un inger aparu-n calea mea Si-n tinuturi reci el ma purta Vedeam doar suflete-nghetate Si langa,o mare cetate. Iar langa ea luna disparea Iar pe cer nu se mai vedea nici o stea O bezna adanca aici domnea Si auzeam un glas ce ma striga. Patrunse-si astfel in cetate Dar nu vedeam nimic-era noapte Si iarasi spaima ma-ngheta Un fior rece imi taia rasuflarea. Din nou auzisem ceva ce ma striga Era un suflet chinuit-plangea Din exterior o forta ma-npingea Ajunsesem intr-o incapare-n care lumina domina. Parea sa fie-un vis urat In fata imi aparu un suflet amarat Statea,plangea si tare ma-implora Sa nu savarsesc ce el a facut-greseala. Vedeam o incapere de foc Unde mii de suflete isi aveau loc Ardeau si tare se mai chinuiau Mi-era spaima-plangeau. De undeva din foc a aparut O ceata mare si-n frunte un urat Stateau,radeau,se-npielitau Si sufletele chinuiau. Din nou in fata ingerul mi-a aparut S-a uitat la mine si a disparut Iarasi spaima ma curpindea Am inchis ochii-lumina nu mai era. Cand i-am deschis nu mai eram in ‘cea-ncapere Ci vedeam suflete ce mila Domnului aveau a-I cere Stateau ,tipau,plangeau Si sa nu pacatuiesc ma implorau. Mult diavolii le mai chinuiau, Le asupreau dupa care le mancau La scurt timp acestea iar apareau Si cei rai repetat cu-aceleasi lucruri le chinuiau. A sta aici n-am putut suporta Si ingerul mi-a auzit chemarea La mine a venit a ma salva In timp ce chinuitele aveau a ma striga. Ce vazusem in asta cetate Era viata pacatosilor de dupa moarte Si ma trimise ingerul a le vedea Pentru a fi tare si-n ispita a nu cadea. Si iarasi ingerul avea sa dispara… Ramasesem doar cu luna Lumina ei ma ingheta Fiori reci imi taiau rasuflarea. Eram acum intr-o padure la margine de drum Sau mai bine zis..la o rascruce Si mai vedeam doua drumuri ce nu stiam unde aveau a ma duce. Unul de flori plin era Iar pe celalat iarba arsa il acoperea De-a lungul unuia erau oameni ce cantau De-a lungul altuia doar oameni ce munceau. Un inger mi-arata Ca drumul cu flori in rai ma conducea Iar celalat in iad ratacea De unde niciodata nu vei mai putea vedea lumina. Dupa aceasta ingeru-mi lua mana Ma conduse acasa…vedeam luna Razele ei m-anspaimantau Fiorii reci ma cuprindeau. Ma trezisem dintr-un vis urat Priveam luna..nimic mai mult O clipa…si lumina ei rosie s-a facut Dupa care a disparut. La scurt timp iar a aparut Stiam ca ceasul rece a trecut Ma trezisem dintr-un vis urat Dar stiam ca acesta era doar un simplu inceput. Strigoii acum au disparut Dar ce-n aceasta noapte am vazut… Stiam…e doar un inceput. Caci daca de pacate lumea nu se va lasa Iar Domnului nu-I va face voia Va ajunge trist, si ea In cruda iadului-groapa. Va spun acum cat nu-I tarziu Pocaiti-va,slaviti-L pe Fiu Caci vremuri grele va vor astepta De nu-i veti face voia. |
Adrian Păunescu - “Mi-e imposibil fără tine”
Nici nu mai știu dacă erai frumoasă
și nici în ce culori îți stă mai bine, știu doar că amintirea nu mă lasă și că mi-e imposibil fără tine. Vizionez femei nenumărate, femei interesante mă mai sună, Dar rece și străin mă simt de toate și nu mă văd cu ele împreună. Nu pot nici să-mi explic întreaga dramă, care-a decurs din întâlnirea noastră, dar vechiul dor al dragostei mă cheamă și tu îmi faci cu mâna la fereastră…. Subtile explicatii cui i-aș cere? tot prostul face pe interesantul și-n condamnarea asta la tăcere, mai conversez de-a surda, cu neantul. Și cum să transformăm iubirea-n ură, de ce nu noi, ci solii să lucreze, și să pătăm simțirea cea mai pură, punând incendiul tot în paranteze? N-aș vrea să te-ndârjesc sau să te sperii, nici să te fac să te-ndoiești de tine, dar eu te-am adorat fără criterii, estet bolnav, al patimii depline. De dragul tău, am fost cu lumea-n luptă, te-am apărat de bârfe și de crivăț, și după toată veghea ne-ntreruptă, cedez numai în lupta împotriva-ți. Și totuși tu ai fost cea mai frumoasă, la mine-n brațe îți fusese bine, obsesia iubirii nu mă lasă. Și-mi este imposibil fără tine. |
Ce bine că ești (Nichita Stanescu)
E o întâmplare a ființei mele
și atunci fericirea dinlăuntrul meu e mai puternică decât mine, decât oasele mele, pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare mereu dureroasă, minunată mereu. Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt. Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi tâmpla de stele, până când lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând. Ce bine că ești, ce mirare că sunt! Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se, douâ culori ce nu s-au văzut niciodată, una foarte de jos, întoarsă spre pământ, una foarte de sus, aproape ruptă în înfrigurata, neasemuită luptă a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt. |
Ioan Alexandru (1941 - 2000 )
Psalm
Oriunde plec Tu ești mereu cu mine Unde-aș fugi să nu pot fi ajuns Sunt singur e noapte vin să mă ruine Nelegiuiri cu care te-am străpuns De fața Ta nimic nu mă ascunde Oriunde cer azil sunt prigonit Oceanul nu are îndestule unde Să-mi dea odihna nemărturisit Nici lacrimile nu mă mai încearcă De teama Ta și ele-au amuțit Pouncă-ai pus în toate să mă-ntoarcă Să mă predea unde Te-am pângărit Știu că o faci din mila Ta cea mare Ce nu îți dă odihnă să mă uiți Să-mi treacă zilele fără lucrare Cu fața Ta de-acuma mă confrunți |
Rudyard Kipling – „Dacă
Dacă-ți rămâne mintea când cei din jur și-o pierd
Și fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor, Dacă mai crezi în tine când alții nu mai cred Și-i ierți și nu te superi de îndoiala lor, Dacă de așteptare nu ostenești nicicând, Nici de minciuna goală nu-ți clatini gândul drept, Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând Și totuși nu-ți pui mască de sfânt sau înțelept, Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ți-l faci, Sau gândul, deși judeci, de nu ți-e un țel, Dacă-ncercând triumful sau prăbușirea taci Și poți, prin amândouă trecând, să fii la fel, Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită, Sau truda vieții tale, înspulberată-n vânt, De poate iar s-o ‘nalțe unealta-ți prea tocită, Dacă poți strânge toate câștigurile tale Ca să le joci pe-o carte și să le pierzi așa, Și iarăși de la capăt să-ncepi aceeași cale Fără să spui o vorbă de neizbânda ta, Dacă poți gândul, nervii și inima să-i pui Să te slujească încă peste puterea lor, Deși în trupul firav o altă forță nu-i Afară de voința ce le impune spor, Dacă te vrea mulțimea, deși n-ai lingușit, Și lângă șef tu umbli ca lângă-un oarecare, Dacă de răi sau prieteni nu poți să fii rănit, Dacă nu numai unul, ci toți îți dau crezare, Dacă ajungi să umpli minutul trecător Cu șasezeci de clipe de veșnicii, Mereu, Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor Și, mai presus de toate, un OM –copilul meu! |
Radu Gyr, Zorica Lascu
|
De ce-ai fi trista? Grigore Vieru
Mi-ai fost aproape-ntotdeauna,
De nimeni si nicicand umbrita. Norocul cerului e luna, Norocul meu esti tu, iubito. Te stiu de cand ca o zambila Cresteai sub cer de primavara. Erai frumoasa si copila Frumoasa-ai fost si domnisoara. De ce-as fi trist, De ce-ai fi trista?! Eu drag iti sunt, tu draga mie. Dea Domnul si copiii nostri Asa de fericiti sa fie! Eu vad tristetea cum colinda Prin dureroasa ta privire Si vad, iubito, in oglinda Cum zmulgi din par albite fire. Iubita mea si-a mea comoara, Nu mai fi trista chiar de-i toamna. Frumoasa-ai fost si domnisoara, Frumoasa ai ramas si doamna. Te-albeste prima nea usoara, N-o tainui pe sub naframa. Frumoasa-ai fost si domnisoara Si mai frumoasa esti ca mama. Te bucura si nu fi trista, Asa sunt toate randuite. Frumoasa este orice varsta, Un dar ce Domnul ni-l trimite. |
| Ora este GMT +3. Ora este acum 07:06:06. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.