Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )


A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.


- Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?
- Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.
Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.
Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu -, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.
La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.
Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…
Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.
- In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
- Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.
- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?
- Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.
Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.
- In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?
- Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?
Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.
Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.
Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.
Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.
A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )


- Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?
- Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.
Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.
- De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?
- Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.
Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.
Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
- Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?
Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta.Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.
- Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?
- Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.


Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

Învăţătura autentică a Bisericii e una, iar apelul la autoritatea diferiţilor duhovnici e cu totul altceva.
Din păcate, noi am pierdut sensul şi scopul Sf. Liturghii, precum şi Tradiţia ortodoxă autentică.

Ovidiu, îmi voi spune şi eu opinia în legătură cu dezbaterea de aici, precizînd de la bun început că voi fi tributar experienţei mele, inevitabil.
Aleg să îţi scriu ţie un răspuns deoarece cred că vezi problema cu un ataşament doar la o parte a ei (şi îmi pasă de asta...:)).

Mai întâi, tu afirmi că Învăţătura autentică a Bisericii e una. De acord, indiscutabil. Dar aminteşte-ţi că şi Dumnezeu e Unul şi totuşi noi oamenii Îl cunoaştem sau Îl re-prezentăm în mintea noastră atât de felurit. Chiar noi creştinii ortodocşi între noi; sau mai mult - fiecare dintre noi Îl cunoaşte diferit, în momente ale vieţii diferite, în funcţie de procesul de devenire al fiecăruia.

Pare limpede, parcurgînd numeroasele texte oferite pe topic, că duhovnicii par a nuanţa diferit raportul dintre Spovedanie şi Împărtăşire. Oare ei nu cunosc Învăţătura autentică a Bisericii? Sigur că o cunosc! Şi totuşi, precum citim, vedem la ei poziţii uşor diferite, cu accente diferite, măcar în unele aspecte.
Este inevitabil să fie aşa! Orice act de cunoaştere este şi subiectiv, depinzînd de factori care ţin exclusiv de viaţa personală pe care un semen al tău nu o poate avea la modul identic. Valabil şi pentru duhovnici, care sunt şi ei oameni.

*
Eu am întâlnit, în experienţa mea personală, 3 poziţii distincte la duhovnici:
1) una foarte permisivă, care punea accent pe faptul că mă declaram şi că mă comportam ca un creştin (precum i s-a părut preotului); mă puteam împărtăşi oricînd, chiar şi fără spovedanie. N-am făcut-o!
2) una foarte restrictivă, cu multe condiţionări severe, cu un canon greu de dus (nişte ani), după modelul monahal;
3) în fine, cea la care astăzi ţin cel mai mult, a părintelui meu duhovnic. O voi detalia imediat.

*
Ovidiu, tind să cred că facem mereu o greşeală atunci când discutăm la modul general şi principial problemele vieţii duhovniceşti. Ca şi în psihologie, orice regulă sună fals dacă e discutată din afara relaţiei. Una şi aceeaşi vorbă sau faptă au un înţeles înlăuntrul relaţiei şi au cu totul alt sens în afara ei. Ca urmare, îmi pare complet nepotrivit să polemizăm asupra unor formule generale, acceptabile univoc de toţi. Vom ajunge inevitabil la ceartă pentru că, de fapt, tocmai experienţa personală ne face să fim subiectivi. Viaţa duhovnicească e atât de bogată, de unică şi complexă, încât o caricaturizăm involuntar atunci când voim s-o reducem la o schemă.

*
Eu apreciez foarte mult răspunsul pe care mi l-a dat duhovnicul, în urmă cu câţiva ani, la solicitarea mea privind Împărtăşania.
Părintele m-a întrebat aşa: "Eşti pregătit?"
Pe moment nu am înţeles sensul şi adâncimea întrebării şi, dorind să fiu onest cu mine însumi, am ales să nu insist, să nu îmi impun dorinţa, să nu forţez cumva "mâna" duhovnicului şi mi-am luat răgaz să cuget.
Treptat am început să înţeleg sensul întrebării. Mi se pare că în această "pregătire" şi implicit hotărâre de a duce viaţa unui creştin autentic stă şi învăţătura autentică. Dacă atunci m-aş fi împărtăşit, astăzi ştiu că aş fi fost sub foc nimicitor... dar atunci nu ştiam şi cred că am făcut bine că nu m-am repezit.
Vezi tu, preotul a văzut atunci în mine mai mult decât îmi dădeam eu seama. Şi cred că bine am făcut că am dat crezare şi am arătat toată încrederea în părintele meu. Altfel mă nenoroceam singur.

Din câte am citit la Părintele Papacioc, tocmai pe această stare de pregătire e pus accentul. Nu pot decât să primesc ca fiind cu totul adevărat ceea ce spune părintele. Sunt însă conştient că alţi credincioşi vor fi avînd o altă înţelegere, după măsura lor duhovnicească.

*
Consider că spovedania este o măsură cu puternice valenţe profilactice, dincolo de indiscutabila iertare a păcatelor. E simplu să ai căinţă şi impresia că eşti hotărât să duci o viaţă creştină dar, vai, apoi vine proba timpului, a răbdării, a ispitirilor şi căderilor şi îţi dai seama că entuziasmul tău, fie şi curat, a fost doar o spoială uşor de lepădat. Să ne temem de aceasta!
Cunoscînd mulţi oameni cu probleme, dintre care majoritatea oameni deosebiţi în sensul bun al cuvântului (inclusiv feţe preoţeşti), am devenit tot mai conştient că noi ştim prea puţine despre noi înşine şi astfel, până nu ne predăm în ascultarea faţă de un duhovnic sau faţă de o colectivitate care şi-a dovedit eficienţa pozitivă asupra noastră, riscăm mereu să greşim foarte mult. Suntem aşa uşor de înşelat, tocmai pe baza bunelor noastre intenţii. Iar inima omului este un abis...

*
În concluzie, aşa cum în trecut mi-am exprimat rezerva faţă de opinia lui Florin-Ionuţ care considera că păcatele ne sunt iertate înainte să mergem la Spovedanie - dacă avem căinţă mare, sinceră - şi astfel punea în surdină rolul preotului duhovnic şi, implicit, al relaţiei duhovniceşti
aşa şi aici eu cred că Spovedania trebuie să preceadă Împărtăşania, din multe motive tainice (un preot cunoaşte nenumărate detalii pe tema asta) şi mai ales pentru că noi suntem în adevăr doar dacă facem parte din relaţia cu duhovnicul. Relaţie care, de departe, mi se pare cea mai profundă, mai curăţitoare şi mai înălţătoare în actul sfânt al Spovedaniei. Aşadar doar dacă în relaţia mea cu părintele duhovnic mă aflu pe o culme, şi încă una stabilă, adică în cea mai adâncă smerenie la care pot avea eu acces ca persoană - doar atunci pot primi de la preot Sfânta Împărtăşanie.

Cezar, subiectul discuţiei este extrem de sensibil şi clar nu stabilim regului. Regula o stabileşte duhovnicul în funcţie de starea şi voinţa penitentului. Subiectul discuţiei (disputei) este dacă se poate sau nu şi altfel (şi aici mă refer învăţătura autentică a Bisericii). Cel puţin eu aşa mă raportez. După cum observi, dacă ai citit câteva pagini în urmă, această încercare de a se reveni la Tradiţia Bisericii primare este interpretată drept influenţă catolică, ecumenism etc... Dar cum spuneai şi tu, deşi Dumnezeu e Unul, fiecare dintre noi Îl vedem diferit, în felul nostru.

ps:citeşte http://www.crestinortodox.ro/forum/s...?t=756&page=54 acelaşi lucru l-am spus şi eu, sub o altă formă.
ps: din mesajul tău trag concluzia că nu ai citit istoricul discuţiei (de la pagina 7).

În vremea Sfinților Părinți (prin aceasta înțelegând teologii din vremea primelor șapte sinoade ecumenice), toți creștinii care participau la Liturghie se împărtășeau. Cred că asta dădea o coeziune oricărei comunități ecleziale, ceea ce astăzi, când împărtășania a devenit un act individual, lipsește în bisericile noastre. Lipsește, adică, tocmai comuniunea euharistică, în Hristos, pentru că nu ne mai comportăm ca mădulare ale Lui, nu mai avem conștiința că suntem prin El și pentru ceilalți.

Este păcat ca acești teologi, în mare parte proveniți din diaspora rusă, care au lucrat mult pentru reaprinderea duhului patristic, să fie înlăturați ca fiind moderniști și ecumeniști.

La noi, după '89, Editura Anastasia a publicat scrierile acestor importanți teologi, aducând un suflu nou și un interes deosebit pentru Ortodoxie. Mulți s-au convertit, s-au întors, s-au pocăit, și-au sporit credința și au împrospătat viața Bisericii citind aceste cărți ale unor autori ca: Vladimir Lossky, Alexander Shmemann, Leonid Uspensky, Paul Evdokimov, Nikolai Berdiaev, Christos Yannaras, dar și Dumitru Stăniloae și Constantin Galeriu. Îmi pare rău să văd că în ultimii ani, după ce și amintita editură și-a redus mult activitatea, acești teologi tind să fie dați uitării, pe rafturile librăriilor începând să sufle un duh mai superficial, pietist de multe ori.

Cei ce susțin împărtășirea deasă, chiar la fiecare Liturghie (între ei și Părintele Galeriu), o fac știind că împrospătarea vieții bisericești nu poate începe decât de la comuniunea permanentă cu Hristos, întâi de toate euharistică, care ar aduce și o conștiință creștină mai vie fiecăruia dintre noi. Asta nu ar trebui să însemne o diminuare a rolului duhovnicului. Cercetarea cugetului în fața lui lipsește, însă, foarte adesea, spovedania rezumându-se la o înșiruire a unor păcate, timp de câteva minute, fără a primi sfat duhovnicesc, leac și vindecare.

Am citit istoricul discuţiei, desigur. Acum am recitit şi topicul dedicat împărtăşirii des / rar, mulţumesc pt. link.
Mi s-a părut că subiectul disputei nu ar fi "dacă se poate sau nu şi altfel" ci, pur şi simplu, cum e corect: des sau rar, respectiv întotdeauna precedat de spovedanie sau, uneori, fără spovedanie. Iartă-mă, dar aşa am înţeles din modul cum s-a purtat discuţia - poate am fost neatent. E bine totuşi că ai precizat din nou.

Cât despre încercarea de a se reveni la Tradiţia Bisericii, eu sunt un pic nedumerit. În ce sens? Nu prea înţeleg sensul acestei dorinţe. Îmi pare o falsă problemă.
Cum să se revină? Tradiţia s-a pierdut cumva? Nu a continuat? Eu ştiu că Tradiţia nu este doar conservatoare ci şi dinamică, în sensul că se pliază felurit pe diverse epoci în funcţie de provocările specifice fiecărei perioade istorice. Tradiţia îşi păstrează conţinutul dar îl actualizează în mod variat, cu o creativitate inepuizabilă. Oare nu asta ne pune, de fapt, probleme de înţelegere?
De unde impresia că s-a pierdut Tradiţia? Eu cred că pierdem noi văzul prezenţei Tradiţiei, mai degrabă. Ataşaţi de o formă sau alta prin care Tradiţia se manifestă, mă tem că pierdem din vedere miezul Tradiţiei, care îmi pare acelaşi, prezent mereu în Biserică. Este Duhul lui Hristos, manifestat în trăirile noastre, în duhul nostru de pocăinţă, în adunarea noastră la biserică, în gândul la Dumnezeu, în iubirea şi cinstirea icoanelor, în preţuirea fără egal a Sfintei Euharistii, în milostenie, în nevoia de a citi Scriptura, în nevoia de a medita mereu la Cuvântul Dumnezeiesc, la viaţă şi la moarte. În Crez, în muzica bisericească, în posturi, praznice şi parastasuri, în toată viaţa creştinească. Ce revenire la Tradiţie mai voim? Ne tot legăm de un fapt particular, avînd sens doar în contextul acelor vremi, uitînd că bunul simţ istoric ne şopteşte să nu judecăm cu măsura noastră acele măsuri din vechime.

Poate că aici ne poticnim rău de tot, într-un fel de nostalgie (iartă-mă) narcisistă care ne cere să fim aidoma sfinţilor din Biserica Primară mai ales sub forma unor aspecte particulare, accidentale. Dar neesenţiale.
Dar nu merge cu imitatul ăsta formalist la nesfârşit! Suntem cu totul alţii, trăim în altă lume, deci e decisiv să căutăm o cale adecvată pentru ca, pe de o parte, să rămânem în Duhul Tradiţiei şi totodată să trăim în lumea de azi. Lucru greu dar tocmai asta e şi provocarea salvatoare (sau nu).

Cât priveşte Împărtăşirea, pare evident că se poate şi altfel, iar nu numai aşa, după cum se poate şi aşa, iar nu numai altfel...:) E o taină mare aici, la care sunt părtaşi în primul rând duhovnicul şi credinciosul. Nu merge cu formule exclusive, genul sau/sau. Ci, zic eu, şi/şi.

Fireşte că preoţii cheamă pe credincioşi la Împărtăşanie! Cum altfel? Dar aceasta înseamnă mai întâi că suntem chemaţi la o viaţă curată, pentru a fi cu adevărat vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Prioritatea este starea noastră duhovnicească. Că o împărtăşire cu Hristos făcută de un om murdar, ce lucru bun poate aduce? Deci mai întâi să ne asigurăm cufundarea noastră reală în duh de pocăinţă, cu tot ce implică aceasta. Şi să nu ne rupem de fraţii de credinţă, de comuniunea euharistică. Aici e toată socoteala, cred.

P.S. De ce crezi că învăţătura "autentică" a Bisericii e neapărat veche, primară? Poate fi la fel de bine şi contemporană. Sunt oameni cu Duhul lui Hristos şi astăzi, cum au fost şi atunci. Crezi că ei nu sunt în acelaşi duh cu sfinţii din primele veacuri? Pe de altă parte, în vechime au fost destui neisprăviţi, chiar printre feţele bisericeşti. Ştii cel puţin la fel de bine ca mine cam cine au fost ereticii.

Daca spovedania ta e din tot sufletul , si plina de regret ,si daca impartasirea e cu toata smerenia si cainta dar si cu bucuria ca participi la o cina imparateasca , si daca si mintea ta incepe sa patrunda taina inalta a jertfei si impartasirii in urma gustarii cu gura ,si sufletul ti se umple de multumire si dor fata de Domnul , atunci,negresit , vei cauta sa o mai faci si data viitoare . O singura data daca te impartasesti cu adevarat, asa cum trebuie , nu va mai conta numarul ,ci dorinta de a simti mereu harul .
Mult sau putin,o data sau niciodata , toate aceste exprimari cantitative sunt acomodate nevoilor fiecaruia, dar importanta este calitatea acelui act pentru ca sa se implineasca a 2 a parte a indemnului : "Gustati si vedeti ca bun e Domnul "

In articolul dat de tine autorul cita din Didahia, in care spunea ca inainte de frangerea painii isi marturisesc pacatele, pentru ca doar daca este sfant poate sa se impartaseasca. „Când vă adunaţi în duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile pentru ca jertfa voastră să fie curată. … Cine este sfânt să vină, iar dacă nu, să se pocăiască”
Se spune ca li se dadea acasa impartasania, dar s-a renuntat la aceasta practica, tocmai pentru ca se putea lua fara discernamant. Oamenii devenisera si mai pacatosi si nu mai puteai avea incredere in toti.
Nu stiu daca ai inteles ce am spus la sf. Cabasila, pentru pacat de moarte nu se pot impartasi oamenii nici azi, desi se spovedesc. In indreptarele de spovedanie se da ce perioada nu se poate impartasi pacatosul pentru fiecare pacat. Despre asta e vorba, nu despre spovedirea doar atunci.
Asta cu sa se spovedeasca doar pentur pacate de moarte e un nonsens, multi oameni din ziua de azi nici nu stiu care sunt acelea, iar unii nici nu stiu ca sunt pacate. De exemplu daca traiesc fara cununie un preot nu-i impartaseste, dar multi nu ar considera ca nu se pot impartasi. Asta e exact practica de la catolici.
Ca sa vezi legatura iti dau un indiciu. Ai amintit de sf. Ioan de Kronstadt. Intr-o lucrare despre Filioque scrie ca sfantul a avut o pozitie aproape de cea romano-catolica in privinta acestei dogme, probabil singurul sfant de dupa Schisma. Probabil asta cu impartasirea multimilor era tot o influenta din catolicism. Aici ar trebui sa scrie, la sfarsit (mie nu mi se deschide scribd): http://www.scribd.com/doc/25520976/Doctrina-filioque
Am dat citatul din Par. cleopa, fiecare preot trebuie sa se spovedeasca in ziua Liturghiei sau cu o zi inainte. Poate mai sunt si preoti care procedeaza gresit, infleuntati de altii. De exemplu cineva spunea ca prin zona Sibiului un preot ii impartasea pe toti din toate cultele, inclusiv protestanti. Ecumensimul i-a fermecat si pe unii preoti.
Parintele Ioanichie spune aca toti cei ce erau pustnici si aveau viata sfanta veneau si se spovedeau inainte de impartasire. Spune Parintele Calciu: "Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie."
Parintele Calciu mai spune ca e tot o conceptie de la catolici ceea ce afirma teologii care spun de impartasire fara spovedire.
Chiar par. Pruteanu spune ca aceatsa practica apare la greci in sec. XIX, deci e o inovatie, nu au tinut aceasta traditie dintotdeauna. Iar parintele care spunea de Cipru zicea acelasi lucrur, ca in sec. XIX a aparut. Deci nicio Traditie, ci ceva nou. Adica inaitne aveau aceeasi practica la fel ca noi, spovedirea inainte de fiecare impartasire. Desi nu stiu daca e adevarat ce spune par. Pruteanu, multe lucruri gresite spune.
In concluzie, nu exista doua practici si doua traditii. Conceptia cealalta proneste de la ceva total gresit, ca Biserica ar fi adoptat niste practici gresite, asta inca de acum mai bine de 1000 de ani. Mitul acesta al greselilor adoptate de Biserica si reintoarcere la origini apare la unii scriitori din apus (scoala rusa din Paris, scriitori din America). Este exact ce sustin protestantii. Ecumenismul ataca in principal articolul din Crez cu Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Biserica fiind una, nu mai multe, este Sfanta, deci nu are greseli de sute de ani, nici in dogma si nici in practica. Este Soborniceasca, Universala, are aceeasi credinta peste tot si e condusa de Sinoade. Este Apostolica, are continuitate pana la Apostoli.

Cătălin, eu mă retrag, se pare că nu am reuşit să te fac să înţelegi.