Adeseori se intampla ca daca suntem ca o carte deschisa sa fim raniti.Sau sa ranim, datorita slabiciunii celorlalti de a accepta pacatele noastre. Multe lucruri e bine sa ramana in taina la duhovnic. Din acest motiv s-a renuntat la spovedania publica.

In ceea ce priveste desfranarea, daca e la nivelul gandurilor e nevoie de rugaciune si duhovnic bun. Daca e la nivel practic, solutia e simpla fuguta la Biserica, la preot ptr a va cununa.
Mi-am propus sa nu intervin. Putina experienta nu imi da dreptul sa spun prea multe.
Dar vad ca s-a produs tulburare. S-au creat cam 2 fronturi.
Cred ca ar trebui sa fim cu luare aminte la noi insine, sa vedem unde sunt hibe si sa incercam sa dregem lucrurile.De dragul lui Hristos si a celor cu care traim.

Eu sunt foarte mahnita pt intorsatura care a luat loc chiar pe acest thread care se anuntase foarte interesant si urma o traiectorie lina.
Cuvintele ne aduna,cuvintele ne imprastie!
Nu stiu,mai am atatea de spus dar nu mai vreau sa spun nimic,fie ca Domnul sa vb in constiinta fiecaruia.

putina atentie si mai mult discernamant nu strica
 

Eu am ales "solutia finala" pana la urma (pe topicul acela cu Sfintii Zilei) , ptr ca am vazut ca nu vroiai cu nici un chip sa intelegi de vorba buna, a mea si a colegilor de forum. Erai ca intr-o orbire NE-duhovniceasca. Sorry ca trebuie sa-ti aduc aminte, dar sper ca nu revii la stilul acela de combat NE-necesar.

Sora Lore, va multumesc pentru cuvantul bun, plin de compasiune calda. Imi face bine, cata vreme traim ca oameni intre oameni.
Spovedania publica e pentru mine un concept oarecum strain, desi am fost foarte atent la cartile lui Dostoievski, care practic imi pare ca a militat pentru asta.
Spun strain, deoarece eu cred ca Spovedania este o Taina si se petrece doar sub Epitrahil. Orice altceva e, daca vrem, cel mult marturisire intre oameni, mai exact impartasire, de la om la om. Spovedania, in schimb, este marturisire inaintea Domnului.

Altminteri, si aici e rezistenta mea fata de gaselnita lui Dostoievski (pe care de fapt il resping cu tarie in acest punct), altminteri incepem sa credem ca Dumnezeu e raspandit in mod egal si nediferentiat peste tot in oameni, ca, nu-i asa, ce nevoie mai avem de Spovedanie cata vreme putem sa ne marturisim semenilor nostri indumnezeiti. Erezie, spun eu. Hula, as putea adauga. O asemenea pozitie nu pot accepta cu nici un chip.

Dar sa dezvaluim anumite lucruri din viata personala, asta are un anumit rost si poate fi de folos tuturor. Daca exista desigur bunavointa si receptivitate curata.
Pe unii insa ii sperie puternic sinceritatea. Cand cineva se tine intr-o oarecare onestitate si vorbeste pe sleau despre sine, risca reactii de panica violente din partea celor cu un anumit soi de dificultati personale. Iata, este un mecanism tipic: copilul speriat dinlauntrul celui care afla un lucru surprinzator, este aparat imediat de un parinte interior dominant, dictatorial, extrem de rigid si normativ. Aceasta se exprima prin atacuri furibunde la adresa oricarui om care detine puterea dezvaluirii de sine.
Dar fara dezvaluire nu putem trai nici intimitatea, nici prietenia, nici dragostea. Unii oameni pot trai si fara aceste lucruri. Au in loc surogate. Altii insa nu pot trai omeneste in afara intimitatii si a altor forme de relatii apropiate (prietenia, dragostea). Si apare mereu un conflict intre cele doua tabere.
Cei puternici insa inteleg vulnerabilitatea ascunsa a celor mascati. Si o depling. Si se tin la distanta pentru a nu provoca rani inutile. Mai ales daca sunt doritori sa cultive pacea si folosul pentru aproapele. Uneori insa nu poti banui unde si cine si cat va sari ca ars. Nu stii daca o vorba elementara (de pilda ca acum e trecut de miezul noptii) nu va declansa la unul un atac furibund asupra ta. Si atunci ce sa faci? Sa te ascunzi sub plapuma? E desigur o varianta, mai ales pe viscolul asta...:)
Totusi, cu ajutorul lui Dumnezeu, oamenii reusesc sa construiasca cu vremea un acord, daca nu din dragoste pentru aproapele, daca nu din frica de Dumnezeu, macar pentru a nu se trezi in postura de a stapani, ca Ivan cel Groaznic, peste un oras gol.

Asa cum ati constatat, unii oameni au trecut peste postarea mea, altii s-au oprit si au gasit-o folositoare iar altii au sarit ca arsi. Ce sa facem... suntem oameni, asadar nu toti alegem sa reactionam identic, desi textul este unul si acelasi.

Eeei, in Romania nu reusim sa invatam convietuirea...Acceptarea alteritatii ne da frisoane... Boala veche... La noi sinceritatea si marturisirea risca imediat sa te puna la zidul infamiei. Cine castiga? Habar n-am.

Ce sa fac acum, dupa ce s-a aprins iar un foc de paie... Sa cer iertare tuturor, desigur si sa fiu atent la pocainta mea. Ca viata unui ortodox, sa fim seriosi, ce altceva poate sa insemne?
Cu ajutorul lui Dumnezeu vom trece si peste viscolul de afara si peste furtunile dintre noi. Iar de focul din noi, doar BUnul Dumnezeu cred ca ne poate curata, cu Focul Sau Sfant.
Faca-se Voia Lui! AMIN+

Lasa Cezar, sa nu-ti para rau de florile pe care le-ai semanat (chiar daca, stim noi ca : nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.). Cine a avut ochi sa citeasca cele scrise de tine, a inteles unde bati. Cine prefera sa poarte ochelari de cal, poate da Domnul si-i mai scoate din cand in cand. Amin !

PS: Eu chiar te rog sa nu renunti sa ne dai aceste lectii de viata (sau mai bine zis, din viata), pentru ca multi se vor folosi din experienta ta, ca om si psiholog, si nu in ultimul rand, de talentul tau narator.

Lazăr, prietenul Domnului, acela care a fost înviat din morţi, a avut două surori: Marta şi Maria. Amândouă erau plăcute Domnului, deşi fiecare avea chemarea şi drumul ei: Marta era cu acţiunea, Maria era cu contemplaţia.

Acuma noi, care am auzit chemarea lui Dumnezeu spre viaţa căsătorită, suntem angajaţi pe drumul Martei. De ce, atunci, tot vrem să urmăm calea cealaltă, calea Mariei ? Se presupune că am trecut de vârsta discernământului vocaţional. Am depus, odată, voturile noastre, iar angajamentul luat, spre călugărie sau spre căsătorie, este angajament pentru o viaţă întreagă. Pentru cei tunşi la căsătorie, orice impuls de a semăna călugărilor este ispită de dreapta, tot aşa cum, pentru cei tunşi la călugărie, impulsul de a fi asemenea mirenilor este ispită de stânga. Familia noastră trebuie să semene cu Sfânta Familie: dreptul Iosif, purtător de grijă al Sf Maria şi al Pruncului Isus, este exemplul nostru. Biserica este familia noastră, de aceea îi mai spune "biserica domenstică", fiindcă acolo ne aşteaptă Dumnezeu să Îi slujim. Ceilalţi îl au ca exemplu pe Ioan Botezătorul. Locul nostru şi crucea noastră este atelierul nostru de tâmplărie, locul lor şi crucea lor este deşertul. Nu ar fi absurd să ne schimbăm locurile ? Nu este o ispită gândul: "da, dacă purtam eu crucea celuilalt, ce bine era !" ? Călugării, cu care vrem atât de mult să ne asemănăm, când îşi lasă ei nevoinţele şi slujirile şi nevoinţele vieţii mănăstireşti, ca să alerge la familiile lor ? Poate în vacanţa călugărească ! Să învăţăm, deci, din exemplul celor cu care vrem să semănăm: opţiunea noastră este definitinivă, ca şi opţiunea lor. Să avem mereu în faţa ochilor aceste personaje, pe care Dumnezeu, prin Cartea Sfântă, ni le propune ca exemple: Marta şi Maria, Iosif şi Ioan.

Prin taina căsătorie săvârşită în biserică cei doi îşi lasă părinţii fizici şi se unesc în faţa lui Hristos devenind un singur trup. Dacă la început legătura fizică este predominantă odată cu trecerea timpului legătura devine din ce în ce mai subtilă şi mai complexă odată cu naşterea copiilor. Un părinte cătuia i-am mătrurisit o nelinişte legată de problemele ce survin inerent într-o căsnicie mi-a spus că din punctul de vedere al bisericii nu există divorţ. Aceasta înseamnă că oricât de greu ne-ar fi trebuie să luptăm (cu mijloacele duhovniceşti) pentru a duce până la capăt acest (binespus) război.
Atunci când cei doi trăiesc în păcat despărţiţi de biserică şi de Sfintele Taine e posibil să se înţeleagă foarte bine căci îi leagă păcatul dar când unul îşi va lua crucea şi va poni pe cărarea îngustă a credinţei atunci vrăjmaşul va porni mare război împotriva celui care s-a angajat în luptă şi se va folosi de cel care nu este angajat în luptă pentru a-l ataca mereu şi mereu pe cel care trăieşte credinţa şi se roagă.

Multumesc frumos pentru expunere, am invatat multe din ea!

Mie una mi-a placut sinceritatea d-voastra si mi-a fost spre folos ce ati povestit legat de viata d-voastra de familie. T

Trebuie sa ii iertati pe cei care va ataca, probabil ca au zile mai proaste si se descarca pe d-voastra, ca doar oameni suntem, mai ales ca isi permit, din moment ce va cunosc personal.

Cred ca sinceritatea este buna pana la un anumit punct, nu e bine sa fii nici prea sincer, sa dezvalui multe din viata personala, pentru ca oamenii sunt rai si te ataca cand te astepti mai putin, se folosesc de slabiciunile tale, pentru ca le cunosc si esti vulnerabil in fata lor.

In mod normal ar trebui sa discutam doar pe baza de idei, civilizat, nu cu atacuri la persoana mai ales daca ne consideram crestini.

Am intrat si pe forumuri laice, unde se vorbeste urat, se ataca omul non-stop si nu ideile, chiar se injura, dar parca de la necredinciosi te astepti sa se comporte astfel, e mult mai dureros cand se intampla din partea unor oameni care ar trebui sa fie plini de compasiune, iubire si blandete.

terapeut....radiestezie?