Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< Însă, în alt sens, Pavel îi numeşte pe toţi apostolii şi proorocii laolaltă temelia zidirii întru Hristos a credincioşilor; cu alte cuvinte, mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica (Coloseni 1, 24); când scrie efesenilor: Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi deaproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 19-20; I Petru 2, 4; Apocalipsa 21, 14).

<< Astfel, aceasta fiind învăţătura insuflată dumnezeieşte a apostolilor despre temelia şi Împăratul Bisericii lui Dumnezeu, fireşte că Sfinţii Părinţi, care au ţinut cu tărie tradiţiile apostoleşti, nu puteau avea, nici concepe vreo idee a unui primat absolut al Apostolului Petru şi episcopilor Romei; nici nu puteau da orice altă tâlcuire acelui fragment din Evanghelie, cu totul necunoscută Bisericii, decât cea care era adevărată şi dreaptă; nici nu puteau născoci cu samavolnicie şi de la ei înşişi o nouă dogmă despre privilegiile exagerate ale episcopului Romei ca urmaş, dacă aşa este, al lui Petru; mai ales că Biserica Romei a fost întemeiată nu de Petru, a cărui activitate apostolească la Roma este în întregime necunoscută în istorie, ci de Pavel, apostolul neamurilor, cel ridicat la cer, prin ucenicii săi, a căror slujire apostolească la Roma este binecunoscută tuturor.

Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< XVI. Fiecare Biserică particulară auto-guvernată, atât din Răsărit cât şi din Apus, era cu totul independentă şi auto-guvernată din vremea celor şapte Sinoade Ecumenice. Şi exact aşa cum episcopii Bisericilor auto-guvernate din Răsărit, tot aşa cei din Africa, Spania, Galia, Germania şi Britania ocârmuiau treburile propriilor Biserici, fiecare prin sinoadele lor locale, episcopul Romei neavând nici un drept să se amestece, şi el însuşi era în egală măsură supus şi ascultător faţă de hotărârile sinoadelor. Dar în chestiunile importante care necesitau consimţământul Bisericii Universale se făcea apel la un sinod ecumenic, care singur era şi este tribunalul suprem în Biserica Universală. Aceasta era constituţia din vechime a Bisericii; dar episcopii erau independenţi unul de altul şi fiecare era liber cu desăvârşire în propriile hotare, supunându-se doar hotărârilor sinodale, iar în sinoade ei şedeau ca egali unii faţă de alţii.

(...)

<< XVII. În decursul celor nouă secole ale Sinoadelor Ecumenice, Biserica Ortodoxă de Răsărit nu a recunoscut niciodată pretenţiile exagerate, de primat ale episcopilor Romei, prin urmare nici nu s-a supus vreodată lor, aşa cum aduce mărturie clară istoria Bisericii. Tot aşa, independenţa Răsăritului faţă de Apus este arătată în mod vădit şi limpede în acele puţine şi extrem de semnificative cuvinte ale Sfântului Vasilie cel Mare, pe care le scrie într-o epistolă către Sfântul Evsevie, episcopul Samosatei: ,,Căci atunci când caracterele trufaşe sunt curtate, este în firea lor să devină încă mai dispreţuitoare. Căci dacă Domnul este milostiv cu noi, de ce alt ajutor avem nevoie ? Dar dacă mânia lui Dumnezeu zăboveşte asupra noastră, ce ajutor avem de la aroganţa Apusului ? Oameni care nici nu cunosc adevărul, nici nu pot suferi să-l afle, ci fiind păgubiţi de suspiciuni false, se comportă acum aşa cum au făcut mai înainte în cazul lui Marcel”.

sursa: http://www.catacombeleortodoxiei.ro/...stei/1433.html

Este vorba despre o scrisoare patriarhală a patriarhului ecumenic, al Constantinopolului, la 1895, ca răspuns unei enciclice a papei Leon XIII despre unirea bisericească. Vedem deci că până la sfârşitul secolului al XIX-lea poziţia Patriarhiei de Constantinopol era destul de clară şi de fermă, iar pentru cei care vor citi toată Scrisoarea patriarhală vor vedea că Biserica Ortodoxă a Răsăritului este denumită Una, Sfântă, Soborncă şi Apostolică, Stâlpul şi temelia adevărului, Biserica cea adevărată a lui Hristos, singura credinţă mântuitoare. "Nu se ştie cum", aşa, peste noapte, odată cu începutul secolului XX şi de-a lungul acestui secol, ba chiar până în ziua de azi, Patriarhia de Constantinopol a trecut la poziţii care contrazic din ce în ce mai flagrant poziţiile atât ale Bisericii Pravoslavnice în general, precum şi ale Patriarhiei Constantinopolitane în special, cu privire la apuseni etc.

Asta "întreb" şi eu, anume ce vocaţie şi harismă specială a primit sfântul Petru, dar de fapt nu el ca persoană, ci aşa zisul oficiu petrin, mai apoi papal, când toţi apostolii au fost şi sunt pietre de temelie ale Bisericii (Apocalipsa 21,14), când tuturor le-a fost făgăduită călăuzirea de către Duhul adevărului la tot adevărul (Evanghelia după Ioan), când tuturor Hristos le-a făgăduit "cheile" Împărăţiei cerurilor, când tuturor le-a dat Duh Sfânt pentru a ierta sau ţine păcate, când toţi au fost făcuţi pescari de oameni?

Şi ca să vedem contradicţia şi mai acută a felului în care aşa zişii "catolici" abordează primatul şi infailibilitatea la nivel dogmatic putem vedea un text de la Conciliul II Vatican, în care "catolicii" acceptă infailibilitatea pentru toţi apostolii Domnului, însă dintre episcopi, paradoxal, doar celui de la Roma.

"Cuvântul colegiu nu trebuie înţeles în sensul strict juridic al unui grup de persoane egale între ele, căci papa, care face parte din el, nu este membru ordinar al lui. El trebuie numit corp sau ceată; paralelismul dintre Petru şi apostoli pe de o parte, şi dintre papa şi episcopi pe de altă parte, nu înseamnă că fiecare episcop posedă infailibilitate personală, cum o posedă fiecare apostol, ci numai papa; episcopul devine membru al colegiului în virtutea hirotoniei şi a comuniunii cu papa, înţeleasă în mod juridic, adică nu există exerciţiu real al sarcinilor episcopale fără consimţământul papei; papa, ca păstor suprem, poate acţiona de câte ori consideră necesar pentru binele Bisericii, în timp ce colegiul nu poate exercita o acţiune strict colegială decât numai cu consimţământul capului său."

sursa: Nota explicativă preliminară citită înainte de votarea finală a capitolului III al Constituţiei despre Biserică la Pr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. IV, Editura Trinitas, 2005, p. 261-262

Am auzit că ar exista în vremurile din urmă şi unii istorici şi teologi ortodocşi care ar accepta chiar mai mult decât cele de mai sus, mi se pare că despre Meyenedorff este vorba. Totuşi, din punct de vedere dogmatic nu se poate afirma ceea ce ai spus că ar reprezenta poziţia Bisericii Ortodoxe, lucrul acela era valabil din punct de vedere canonic, dar nu mai este valabil odată cu separarea papismului de Biserica Ortodoxă Universală şi cu scoaterea scaunului Romei din pentarhia patriarhală ortodoxă. Însă din punct de vedere evanghelic primatul sau întâietatea (în iubire) nu ţine la modul explicit de un scaun episcopal sau patriarhal sau altul, ci ţine de vrednicia şi harul unuia dintre episcopi, precum şi de harul şi capacitatea celorlalţi de a îi recunoaşte "alesului" întâietatea, dar nici în acest caz nu ar fi vorba despre vreun primat în materie de emitere de dogme de credinţă sau de stabilire unilaterală a adevărului acceptat şi crezut de Biserică; se poate accepta să spunem scaunul Romei pentru infrastructură, să zicem, dar nu pentru vreun argument dogmatic, pentru că, după cum spune Evanghelia după Ioan, închinarea adevărată a lui Dumnezeu I se aduce în Duh şi adevăr, nu într-un loc geografic sau altul. Şi, după cum am mai spus, pentarhia ortodoxă nu este o chestiune dogmatică, ci doar una conjuncturală (nu însă fără temeiuri) şi canonică, ţinând de rânduiala bisericească, iar nu de revelaţia dumnezeiască.