Sinodul apostolic de la Ierusalim e doar unul dintre argumentele împotriva învăţăturilor catolicilor. Faţă de doctrina plenitudinii şi supremaţiei puterii a papei pe care au elaborat-o Sinoadele I şi II Vatican, cartea Faptelor Apostolilor ne artată cu totul altceva; Petru avea într-adevăr un rol proeminent, avea o oarecare formă de întâietate între ceilalţi apostoli (deşi pe alocuri Pavel nu i-o recunoaşte, spunînd că aşa cum Petru a fost trimis la iudei, Pavel a fost trimis la neamuri, prin urmare considerându-se un egal al lui Petru) însă Sinodul de la Ierusalim nu arată deloc manifestarea vreunei presupuse plenitudini şi supremaţii a puterii lui Petru. Hotărârile s-au luat pentru că aşa "părut-a Duhului Sfânt şi nouă" (adică nu doar pentru că aşa i s-ar fi părut lui Petru), iar la Fapte 15, 23 şi 16, 4 se vorbeşte clar despre ceea ce au hotărât apostolii şi preoţii la Ierusalim, nu doar ceea ce ar fi hotărât Petru de capul lui şi ceilalţi ar fi trebuit să asculte ca nişte sclavi de stăpânul lor cu putere supremă şi deplină. Felul în care s-au desfăşurat lucrurile atât la Sinodul de la Ierusalim, cât şi la alte Sinoade dovedeşte eroarea şi tendenţiozitatea opiniilor "dogmatice" ale catolicismului.

A fi catolic nu înseamnă deci a fi sub papa, ci a fi sub Hristos, sub Sfântul Duh şi sub ceea ce au hotărât "apostolii şi preoţii" sub asistenţa Sfântului Duh. Faptul că Petru avea o anumită întâietate în raport cu ceilalţi nu afirmă însă opinia eronată a catolicilor despre plenitudinea şi supremaţia puterii lui Petru, iar mai apoi a papilor. Atâta plenitudine şi supremaţie a puterii a avut Petru, încât decizia este a "apostolilor şi a preoţilor", după cum "părutu-s-a Sfântului Duh şi lor" (deci nu doar după cum i se "părea" lui Petru).

Biserica a fost întemeiată pe "12 pietre de temelie", nu doar pe una, după cum arată Apocalipsa 21, 14; călăuzirea la adevăr (la tot adevărul) a fost făgăduită apostolilor prin lucrarea "locţiitorului şi vicarului" Fiului lui Dumnezeu care este Sfântul Duh, celălalt Paraclet, după cum afirmă Evanghelia după Ioan. (Acest lucru este confirmat şi de Apopcalipsa 22, 17 unde se spune că Duhul şi Mireasa zic "Vino, Doamne", iar nu Petru şi Mireasa, pentru că Sfântul Duh este adevăratul "locţiitor şi vicar" al Fiului lui Dumnezeu.) Prin urmare nici Petru şi nici papii nu au avut şi nu au putut avea o plenitudine şi o supremaţie a puterii aşa cum afirmă ultimele sinoade ale catolicilor, cele de la Vatican; chiar dacă Hristos nu a respins ideea de primat sau de întâi între apostoli, şi poate chiar a afirmat-o, multe locuri din Biblie arată că Petru nu avea presupusa plenitudine şi supremaţie a puterii în Biserică pe care o afirmă "catolicii".

Eu am impresia ca la catolici Papa se vrea ceva mai mult decat un Patriarh.

Într-un anume sens Petru era într-un fel peste ceilalţi apostoli şi cel puţin aceasta este ceea ce ne transmit anumite fragmente, dar de aici şi până la şeful suprem în materie de credinţă şi celelalte este cale lungă. Am spus şi repet că nu pot să îmi explic cum pot totuşi unii să creadă că, deşi există mai multe izvoare ale revelaţiei dumnezeieşti în Noul Testament, Petru ar fi avut vreun astfel de rol şi titlu de şef suprem în materie de probleme de credinţă în sânul creştinismului primar, şi mai mult să atribuie presupusului succesor al lui Petru, papa, aceleaşi titluri. Se leagă de câteva citate din Biblie legate de Petru, citate care se pot interpreta în mai multe feluri, dar nu văd un lucru esenţial, sau se fac că nu văd, că există mai multe izvoare ale revelaţiei, cu alte cuvinte există mai multe autorităţi în materie de credinţă, în materie de învăţătură considerată revelată, nici o carte din Noul Testament neavând vreun "nihil obstat" prin ea semnat de cancelaria "petrină". Am ridicat şi în postările de mai sus această problemă şi aştept să văd dacă are cineva argumente împotriva acestei poziţii, pentru că dacă e greşită nu voi ezita să recunosc eroarea, dar la unii văd că e doar "credinţa" (credinţa oarbă). Ce deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă poate să pretindă un papă când este evident că Petru nu avea o astfel de deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă şi fiecare apostol îşi revendică cele scrise de la Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu, nici o carte a Noului Testament neavând vreun cuvânt în care să se arate că ar fi fost scrisă sub autoritatea Sfântului Petru şi să prezinte ştampila "nihil obstat"? Noul Testament şi Tradiţia Bisericii ne transmit în mod evident că existau mai multe autorităţi în materie de revelaţie creştină, că scrierile lor erau primite şi acceptate nu pentru că şi-ar fi dat Petru vreo aprobare prealabilă ci în virtutea Tradiţiei şi a apostolicităţii lor, şi în virtutea faptului că inspiraţia dumnezeiască era legată de apostolicitate şi de legătura esenţială cu curentul apostolic, neexistând nici măcar un singur semn că Sfântul Petru ar fi fost singurul depozitar al Tradiţiei Bisericii sau că ar fi fost singura autoritate abilitată în materie. Primatul pe care îl avea Petru era altceva decât primatul pe care l-au pretins şi îl pretind papii de-a lungul istoriei şi în definiţia sinodului de la Vatican.

Dacă "catolicii" pretind că exista vreo astfel de supremă şi deplină autoritate a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli să vină să o demonstreze, dar nu prea au cu ce în afară de câteva citate interpretate după pofta inimii lor. Iar dacă Petru nu avea o astfel de supremă şi deplină autoritate în faţa celorlalţi, atunci cum pot succesorii lui Petru să pretindă aşa ceva pentru ei ca şi atare succesori?

Cred că cele pe care le-am expus până acum sunt argumente valabile (atâta timp cât nu mi se aduc contra-argumente) pentru a afirma că primatul papal în felul în care este definit şi văzut de romanişti (în ceea ce priveşte aspectele despre care am discutat) este o erezie, iar cel care crede în această erezie este un eretic. Dacă va avea loc vreun sinod panortodox cred că această problemă este una care trebuie luată în calcul, iar erezia primatului papal aşa cum este definită de romanişti să fie printre principalele erezii care să fie anatematizate, bineînţeles dacă sinodalii ortodocşi vor considera că primatul papal în versiunea romanistă este o erezie şi dacă vor considera că trebuie şi că este în Duhul adevărului anatematizarea ei.

Asta nu înseamnă că încurajez sau cred într-un model anarhic, fără ordine, fără reguli, în care fiecare îşi face de cap, ci cred în ordine dar într-o ordine bazată de Duhul unităţii, adică pe Duhul Sfânt, iar la capitolul ascultare de Duhul Sfânt este mai mult decât evident că patriarhii, episcopii şi preoţii ortodocşi au foarte multe de învăţat şi de reparat şi asta de multă vreme încoace este valabilă.

Faptul că Christos nu spune explicit acel lucru nu înseamnă că Biserica este zidită doar pe apostolul Petru. Iar acest lucru este confirmat de Sfânta Scriptură:

Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. (Apocalipsa 21, 2.10.14)

Deci, dar, nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuşi Iisus Hristos. (Efeseni 2, 19-20)

Deasemenea faptul că Christos spune la un moment dat că se roagă pentru Petru nu înseamnă că El nu S-ar ruga şi pentru ceilalţi apostoli şi pentru episcopii Bisericii. Ar fi şi absurd să credem aşa ceva; nu scrie niciunde că Christos Se roagă doar pentru apostolul Petru sau doar pentru "succesorul" acestuia, nu scrie niciunde că Duhul Sfânt este doar pentru Petru şi că doar Petru va fi călăuzit la adevăr, ba mai mult în rugăciunea arhierească, cuprinsă în cap. 17 de la evanghelia după Ioan se vede foarte clar că Christos Se roagă pentru toţi, pentru ca să fie sfinţiţi în Adevăr, pentru ca să fie una precum Tatăl şi Fiul sunt una.

O altă basnă din repertoriul papismului este aceea cum că papa nu poate fi judecat de nimeni, ca şi cum Petru nu ar fi fost judecat de nimeni. Această poziţie, această idee papistă este însă contrazisă de Sfânta Scriptură, care la Epistola către Galateni a Sf. Pavel ne arată clar înfruntarea pe care Pavel i-o aduce lui Petru şi anume pentru că, potrivit cuvintelor apostolului Pavel, "Petru nu călca drept, potrivit adevărului evangheliei":

Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? (Galateni 2, 11-14)

Se vede deasemenea din comportamentul apostolului Pavel faţă de Petru, sau Chifa, că Pavel nu are nici un fel de raportare ca de la slugă la stăpân, sau ca de la inferior la superior, şi cu siguranţă această atitudine de îndrăzneală nu poate fi pusă pe obrăznicia lui Pavel, mai ales în contextul ipotezei papiste că Petru ar fi fost superiorul lui. Cu siguranţă un simplu soldat nu şi-ar permite să îşi înfrunte generalul, dar vedem o total altă poziţie la Pavel care îşi permite să îl înfrunte pe Petru atunci când acesta calcă strâmb, pe lângă adevărul evangheliei. De unde deci pretenţia papilor de a nu fi ei judecaţi de nimeni, nici măcar atunci când greşesc? Cu siguranţă un astfel de papă nu este şi nu poate fi succesor al apostolului Petru!

După opinia papiştilor, Biserica lui Hristos este de fapt petrină, fiind fundamentată doar pe Petru, şi mai apoi durând pe "succesorul" lui, papa, însă şi această poziţie este contrazisă de numeroase mărturii ale Bibliei care arată că apostolicitatea Bisericii nu înseamnă "petrinitatea" ei, Biserica fiind întemeiată pe apostoli, iar nu pe unul singur, după cum s-a mai văzut în citatele pe care le-am adus, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos Iisus. Basna papistă este contrazisă şi de apostolul Pavel care spune clar că Biserica este a lui Hristos, că Hristos nu S-a împărţit, că biserica nu este a lui Petru, sau a lui Pavel, sau a lui Apollo. La papişti însă Biserica este petrină, iar Hristos S-a împărţit. Chiar şi Crezul ne confirmă că Biserica lui Hristos este apostolică, nu exclusiv petrină, fiind fundamentată pe apostoli iar nu pe unul singur, aşa cum fabulează eretic papiştii.

O altă bază mincinoasă a papismului constă în revendicarea pentru papalitate a unei stăpâniri universale, care nu se răsfrânge nici măcar asupra tuturor catolicilor şi nici măcar asupra tuturor creştinilor, ci chiar şi asupra altora prin aşa numita deţinere a celor două spade ale puterii de către paplitate, anume spada puterii religioase şi spada puterii temporale sau seculare sau politice. Fără îndoială că puterea spirituală este într-un anume sens superioară puterii temporale, însă eroarea şi pretenţia tendenţioasă a papismului este aceea că, şi în situaţia în care am accepta că Petru a primit un oficiu de conducere a întregii Biserici a lui Hristos direct de la Hristos prin învestire divină, papalitatea pretinde că Petru apostolul ar fi primit mai mult decât stăpânirea Bisericii lui Hristos, mai mult decât să păstorească "oile şi mieluşeii" lui Hristos. Papalitatea romană însă, mânată de duhul imperialismului roman, pretinzând că are puterea nu doar asupra Bisericii, ci şi asupra politicului, îşi extinde pretenţiile de stăpânire asupra tuturor celor care intră sub stăpânirea unei anumite forţe politice, spre exemplu a unui împărat sau a unui rege, etc, prin urmare implicit asupra celor care nu fac parte din Biserică însă fac parte dintr-un imperiu, un regat, o ţară sub obedienţa papalităţii. Astfel papalitatea romană extinde păstorirea dincolo de cea conferită de Hristos lui Petru, anume dincolo de cei care fac parte din Biserica lui Hristos, deşi, chiar şi acceptând ipotetic ceea ce am menţionat mai sus, Hristos i-a spus lui Petru: "Paşte oile Mele! Paşte mieluşeii Mei!", adică s-a referit evident şi clar la cei care fac parte din Biserica lui Hristos. Hristos nu a oferit lui Petru o păstorire mai mare decât aceea asupra Bisericii, deşi Petru nu poate fi considerat şi nici nu a fost singurul păstor al Bisericii, însă papalitatea şi-a pretins şi, atunci când a putut şi-a şi luat, o putere mai mare decât aceea conferită de Hristos, pretinzând că ar avea nu se ştie ce "drepturi şi legitimităţi divine ori de origine divină". Cel puţin asta este ceea ce s-a transmis prin Scripturile Noului Legământ şi prin Evanghelia după Ioan, însă probabil că papismul deţine şi o altă evanghelie adevărată sau alte evanghelii adevărate pe undeva prin subteranele Vaticanului şi încă nu a binevoit să ne-o facă şi nouă descoperită. De altfel, nu avem nici o înregistrare în cartea Faptelor, ori în vreo Evanghelie, ori în vreo Epistolă cum că Apostolul Petru ar fi pretins mai mult decât i s-a dat ori că ar fi pretins că el este stăpânitorul legitim de drept divin al Imperiului Roman, ori al altei împărăţii lumeşti. Dacă eu sunt acela care se înşeală rog pe oricine crede că are ceva de spus să îmi arate cu argumente că greşesc şi unde este greşeala.

asta datorita varstei, nu datorita harului divin. Hristos a spus-o CLAR apostolilor ca ei sunt frati

Cand sugerati ca primatul lui Petru era un primat al varstei, pe ce va bazati in a sustine ca Petru era mai varstnic ?

din traditia Bisericii

Mai concret, vă rog.