Nu îmi dau seama ce înțelegeți dumneavoastră prin explicație, însă știu un lucru: explicația are ca scop înțelegerea realității. Cel puțin aici cred că putem fi de acord, anume că există o relație directă între explicație și înțelegere și că nu există una fără cealaltă. Iar dacă prin mister înțeleg ceva ce e de neînțeles, nu văd de ce am mai vorbi aici despre explicație. Poți explica ceva ce nu poate fi explicat? Iată o propoziție fără sens.

Problema e cum ne dăm seama că e real. Faptul că omul nu poate înțelege anumite lucruri nu implică fapul că ar exista cineva care să le poată înțelege. Poate că ele pur și simplu nu pot fi înțelese pentru că așa e realitatea. Sau poate că lucrul pe care nu-l putem înțelege nici nu e real, ci e o simplă iluzie pe care ne-am construit-o în minte. În antichitate, de exemplu, unii credeau că totul e făcut din următoarele elemente: apă, aer, pământ, foc și quintesență, adică materialul din care sunt făcute toate cele cerești. Nimeni nu-și putea explica natura acestei quintesențe care făcea ca obiectele cerești să funcționeze după alte principii, de exemplu ele păreau că nu au greutate și de aceea nu cad pe pământ. A venit însă la un anumit dat unul pe nume Newton care a arătat că de fapt există legi unice după care funcționează toate corpurile. Deci acest material enigmatic numit quintesență s-a dovedit a fi o iluzie. Și nu e singura iluzie pe care am acceptat-o ca adevăr.

Așadar, care e criteriul după care acceptăm ceva ca fiind real? Biblia? În acest caz pentru ce mai e nevoie de explicații? Repetăm ce spune ea și gata! Nu e destul de clar?

Eu credeam că e tocmai invers. Dacă o idee s-a descalificat, căutăm altceva mai bun. Sau măcar o modificăm, să scăpăm de eroare. Poate că vom vorbi odată și despre conceptul de eroare. Ideea nu e aici să demonstrez că Dumnezeu nu există, pentru că nu e treaba mea să arat inexistența unui lucru, ci e treaba celor care cred că există Dumnezeu să demonstreze că el există. Dar pot să încerc să analizez ce înțelege lumea prin anumiți termeni și cât de corect se îmbină aceștia pentru a forma idei cu sens.

Cât se poate de corect. Chiar dacă pentru mine Biblia nu e cartea de căpătâi, ea conține o mulțime de lucruri înțelepte. Ce mă nemulțumește e faptul că lumea crede că ea e de fapt produsul unei inspirații divine, carte sacră, Dumnezeu manifestat în cuvinte, când de fapt oamenii nu sunt chiar atât de înghesuiți la minte încât să nu fie capabili să aibă o judecată sănătoasă care să-i ducă la asemenea adevăruri.

Apropo, am avut recent cu cineva o discuție legată de următorul aspect: dacă omul e rău de la natură sau nu. Bineînțeles că am încercat să analizez problema din perspectivă morală, biologică și filosofică. De fapt ar fi fost suficient să mă refer la un singur episod din Geneza în care Adam și Eva mănâncă din pomul cunoștinței binelui și răului, după care își dau seama că sunt goi și se acoperă cu frunze. Ce relatează acest pasaj? Trecerea de la starea de natură la cea de cultură, de societate umană în care relațiile interumane sunt reglate de legi morale, cutume, valori etc. Starea de natură nu cunoaște bine sau rău. Animalele nu fac rău sau bine, ci doar oamenii. Binele și răul sunt valori de natură culturală, iar ele asigură echilibrul în societate. Ele rânduiesc buna funcționare a societății și, în ultimă instanță supraviețuirea ei. Vedem foarte bine ce se întâmplă într-un război când normele acestea sunt anulate: se cam moare!

Dumneavoastră credeți că evreii erau chiar atât de proști încât nu își dădeau seama de aceste lucruri? Că binele și răul există împreună, că ambele țin de natura umană, că omul când se naște nu le posedă, ci le învață, pentru că natura umană e aceea de a învăța să deosebească lucrurile. Să le deosebească? Gândiți-vă la acea poveste despre Adam care dă nume animalelor pentru a le deosebi, din nou o mostră de înțelepciune a unor oameni care erau probabil mult mai înțelepți decât noi în ce privește înțelegerea naturii umane. Uneori am impresia că teologia în loc să evolueze, a involuat. Din cunoaștere despre lume a devenit discurs ce repetă sloganuri. De aceea spuneam data trecută că religia mi se pare o frână în calea cunoașterii.

Nimeni dintre noi nu are drept de proprietate asupra dreptății. Ea pur și simplu există. Dacă vrem, o recunoaștem, dacă nu, să nu ne mirăm că nu ne aflăm de partea ei.

Adică să ne facem că nu vedem și să ne punem mintea în paranteză? Șă ne spunem în sinea noastră "nu mă interesează". S-ar putea să fim la fel de vinovați ca el. Dar dacă cineva va suferi din pricina pasivității noastre? Să gândești care sunt consecințele a ceea ce se întâmplă înseamnă a judeca. Dacă-mi opresc judecata doar la ceea ce văd fără să mă întreb ce anume s-ar putea întâmpla din ceea ce încă nu văd, e semn de nepăsare, egoism și autosuficiență. Nu-l voi răni pe ticălos, ci pe cel nevinovat. Creștinismul are o soluție: pedeapsa în ceruri sau, în fine, după moarte. De fapt ați sugerat-o ceva mai sus: abia după moarte se rezolvă problema și vei vedea cu ce ai murit în brațe.

Dacă mă gândesc bine, cei care vor să câștige doar bunuri materiale nu slujesc niciunui stăpân, ci sunt interesați doar de ei înșiși. Că noi credem că slujesc vreunui stăpân, e părerea noastră. Pe ei nu-i preocupă acest lucru, iar dacă le-am spune asta nici nu ne-ar băga în seamă, deoarece pe ei nu îi interesează decât propria persoană. Dacă aceasta înseamnă a sluji pe cineva, nu știu ce să mai înțeleg. Dar poate că ați vorbit la modul metaforic. Apropo, și despre politicieni se spune că slujesc poporul, deși nu prea cred că e cazul. E tot vorbire metaforică. În realitate ei nu slujesc pe nimeni, deoarece ceilalți nu contează.