O altă basnă din repertoriul papismului este aceea cum că papa nu poate fi judecat de nimeni, ca şi cum Petru nu ar fi fost judecat de nimeni. Această poziţie, această idee papistă este însă contrazisă de Sfânta Scriptură, care la Epistola către Galateni a Sf. Pavel ne arată clar înfruntarea pe care Pavel i-o aduce lui Petru şi anume pentru că, potrivit cuvintelor apostolului Pavel, "Petru nu călca drept, potrivit adevărului evangheliei":

Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare. Căci înainte de a veni unii de la Iacov, el mânca cu cei dintre neamuri; dar când au venit ei, se ferea şi se osebea, temându-se de cei din tăierea împrejur. Şi, împreună cu el, s-au făţărnicit şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras în făţărnicia lor. Dar când am văzut că ei nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, am zis lui Chefa, înaintea tuturor: Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii şi nu ca iudeii, de ce sileşti pe păgâni să trăiască ca iudeii? (Galateni 2, 11-14)

Se vede deasemenea din comportamentul apostolului Pavel faţă de Petru, sau Chifa, că Pavel nu are nici un fel de raportare ca de la slugă la stăpân, sau ca de la inferior la superior, şi cu siguranţă această atitudine de îndrăzneală nu poate fi pusă pe obrăznicia lui Pavel, mai ales în contextul ipotezei papiste că Petru ar fi fost superiorul lui. Cu siguranţă un simplu soldat nu şi-ar permite să îşi înfrunte generalul, dar vedem o total altă poziţie la Pavel care îşi permite să îl înfrunte pe Petru atunci când acesta calcă strâmb, pe lângă adevărul evangheliei. De unde deci pretenţia papilor de a nu fi ei judecaţi de nimeni, nici măcar atunci când greşesc? Cu siguranţă un astfel de papă nu este şi nu poate fi succesor al apostolului Petru!

După opinia papiştilor, Biserica lui Hristos este de fapt petrină, fiind fundamentată doar pe Petru, şi mai apoi durând pe "succesorul" lui, papa, însă şi această poziţie este contrazisă de numeroase mărturii ale Bibliei care arată că apostolicitatea Bisericii nu înseamnă "petrinitatea" ei, Biserica fiind întemeiată pe apostoli, iar nu pe unul singur, după cum s-a mai văzut în citatele pe care le-am adus, piatra din capul unghiului fiind Însuşi Hristos Iisus. Basna papistă este contrazisă şi de apostolul Pavel care spune clar că Biserica este a lui Hristos, că Hristos nu S-a împărţit, că biserica nu este a lui Petru, sau a lui Pavel, sau a lui Apollo. La papişti însă Biserica este petrină, iar Hristos S-a împărţit. Chiar şi Crezul ne confirmă că Biserica lui Hristos este apostolică, nu exclusiv petrină, fiind fundamentată pe apostoli iar nu pe unul singur, aşa cum fabulează eretic papiştii.

Pe scurt cum contrazice aşa zisul primat papal constituţia Bisericii crezând catolicii că numai un episcop poate să fie predicator universal al Bisericii. Papalitatea se bazează pe aşa zisa tradiţie a sfântului Petru însă problema care apare în sânul Bisericii este aceea că nu doar apostolul Petru era considerat de predicator al Bisericii. Ceilalţi apostoli care au scris şi ne-a rămas, cum sunt Ioan sau Pavel şi ei au fost şi au rămas până în ziua de azi păstori universali ai Bisericii chiar dacă Petru avea o anumită întâietate sau o anumită formă de primat între ceilalţi. Însă primatul apostolului Petru nu implică faptul că învăţătura altor sau celorlalţi apostoli nu ar fi o învăţătură universală a Bisericii şi prin urmare acei apostoli, spre exemplu Ioan sau Pavel, sunt şi ei, nu doar Petru, învăţători universali ai Bisericii. Iar acest lucru se bazează pe faptul că învăţătura creştină este una universală, pentru toţi creştinii adică, şi, în virtutea universalităţii doctrinei sau a propovăduirii inspirată de Duhul Sfânt, înşişi purtătorii acestei doctrine revelate de Sfântul Duh sunt şi devin pastori universali ai Bisericii. Dovadă este că Biserica lui Christos se bazează, în primul rând, pe un Nou Testament care cuprinde mai multe cărţi scrise, sub inspiraţia Sfântului Duh, de Ioan, Petru, Pavel, Iuda, Iacob, Matei, Luca, Marcu, pe lângă acestea fiind inclusă şi Epistola către Evrei a cărei paternitate nu este foarte bine definită. Cine îşi poate închipui că Biserica Universală se bazează exlusiv pe cele două epistole care ne-au rămas de la apostolul Petru; după cum bine vedem, scrierile lui Petru sunt, ca să zic aşa, în minoritate raportat la întreg canonul Noului Legământ, şi însuşi faptul că Biserica are un canon în care sunt cuprinse mai multe cărţi inspirate de Sfântul Duh şi care nu au fost scrise exclusiv de apostolul Petru, ne arată şi ne dovedeşte valoarea universală a învăţăturilor celorlalţi scriitori inspiraţi de Sfântul Duh, şi în mod implicit, caracterul acelor scriitori de păstori universali ai Bisericii, caracterul de universalitate derivând din caracterul inspirat de Dumnezeu al învăţăturilor cuprinse în scrierile canonice. Prin urmare realitatea ne dovedeşte cu asupra de măsură că primatul sfântului Petru în cadrul Bisericii primare nu îi exclude pe ceilalţi purtători ai Sfântului Duh, sub inspiraţia Acestuia, de la caracterul de păstori universali sau dascăli universali ai Bisericii. Universalitatea învăţăturii sau a doctrinei se bazează aşadar pe inspiraţia şi călăuzirea Sfântului Duh şi în baza acesteia orice apostol, nu doar Petru, este dascăl universal al Bisericii.

Tot aşa existenţa succesorului sfântului Petru nu implică şi nu înseamnă că alţi episcopi nu sunt sau nu pot fi păstori sau dascăli universali ai Bisericii lui Hristos. Având în vedere că universalitatea învăţăturii derivă din inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Duh, orice episcop sau chiar orice sfânt ales de Dumnezeu care grăieşte învăţătură sub inspiraţia sau călăuzirea Sfântului Duh acţionează pe post de dascăl universal al Bisericii, cu alte cuvinte implicând faptul că, aşa cum Petru deşi întâiul nu era singurul dascăl universal al Bisericii, pentru că Sfântul Spirit nu a fost făgăduit unui singur om, succesorul lui Petru nu este şi nu poate fi singur sau singurul dascăl universal al Bisericii atâta vreme cât există şi alţi episcopi sau sfinţi călăuziţi de Sfântul Duh la tot adevărul aşa cum a făgăduit Însuşi Hristos.

Pe de altă parte, primatul petrin şi mai apoi papal, înţeles în sensul că Petru ar fi fost singura piatră de temelie a Bisericii lui Hristos, este infirmat de Apocalipsa 21, 14 unde se vorbeşte foarte clar de cele 12 pietre de temelie ale Noului Ierusalim purtând cele 12 nume ale apostolilor lui Hristos. Astfel când se defineşte caracterul apostolic al Bisericii, aşa cum este şi în Crez, acest caracter apostolic sau întemeiere apostolică nu se referă exclusiv la apostolul Petru şi la apostolatul său, ci la întreaga adunare apostolică, la comuniunea apostolică în Sfântul Duh sub autoritatea dumnezeiască a Capului Bisericii Universale, Iisus Christos, comuniune din care şi Petru, ca întâi, făcea parte.

Poţi să îmi spui mie cine, când, unde şi cum i-a dat cheile lui Petru sau presupuşilor lui succesori? Vreau să ştiu şi eu realitatea când s-a întâmplat că promisiuni am auzit că ar fi existat.

Un alt text scipturistic nou testamentar prin care se poate vedea falsitatea aşa zisei autorităţi şi puteri supreme absolute a papalităţii şi a sf Petru este în Epistola I către corinteni, unde sf Pavel Apostolul vorbeşte foarte clar despre inspiraţia sa şi a altora ca el direct de la Duhul Sfânt, pomenind de înţelepciunea de taină dată de Duhul Sfânt, de cuvintele de la Duhul Sfânt în care el şi alţii au fost direct învăţaţi, de a avea "gândul lui Hristos" sau "mintea lui Hristos", aşa cum am văzut în alte traduceri. Mai mult se observă cum sf Pavel foloseşte pluralul, nevorbind doar despre sine însuşi, neconsiderându-se exclusiv pe sine ca receptacol al înţelepciunii descoperite de Duhul Sfânt. Poziţia sf Pavel consună foarte bine cu ceea ce Evanghelia după Ioan ne descoperă, şi anume faptul că Duhul Adevărului trimis de Tatăl şi de Fiul după Înălţarea la Cer a lui Iisus Hristos îi va călăuzi pe ei, pe ucenicii aleşi ai Mântuitorului, la tot adevărul, iar nu pe unul singur dintre ei şi anume pe Petru. Şi tot aşa cum am arătat că există mai multe autorităţi de prim rang în Biserica lui Hristos în materie de revelaţie divină şi de descoperire a înţelepciunii duhovniceşti revelată de Duhul Sfânt celor spirituali, celor aleşi, tot aşa mai departe în istorie este valabilă, prin Duhul Sfânt, o pluralitate de autorităţi în materie de Sfântă Tradiţie şi de interpretare a Sfintelor Scripturi ale Noului Legământ.
Din punctul meu de vedere dogma papistaşilor este invalidată şi aştept critici de la cei care au ceva de spus şi consideră că sunt în eroare. Nu resping critica, însă atâta timp cât nu mi se aduc argumente clare împotriva poziţiei mele consider deci invalidată dogma primatului a papistaşilor.

Într-un anume sens Petru era într-un fel peste ceilalţi apostoli şi cel puţin aceasta este ceea ce ne transmit anumite fragmente, dar de aici şi până la şeful suprem în materie de credinţă şi celelalte este cale lungă. Am spus şi repet că nu pot să îmi explic cum pot totuşi unii să creadă că, deşi există mai multe izvoare ale revelaţiei dumnezeieşti în Noul Testament, Petru ar fi avut vreun astfel de rol şi titlu de şef suprem în materie de probleme de credinţă în sânul creştinismului primar, şi mai mult să atribuie presupusului succesor al lui Petru, papa, aceleaşi titluri. Se leagă de câteva citate din Biblie legate de Petru, citate care se pot interpreta în mai multe feluri, dar nu văd un lucru esenţial, sau se fac că nu văd, că există mai multe izvoare ale revelaţiei, cu alte cuvinte există mai multe autorităţi în materie de credinţă, în materie de învăţătură considerată revelată, nici o carte din Noul Testament neavând vreun "nihil obstat" prin ea semnat de cancelaria "petrină". Am ridicat şi în postările de mai sus această problemă şi aştept să văd dacă are cineva argumente împotriva acestei poziţii, pentru că dacă e greşită nu voi ezita să recunosc eroarea, dar la unii văd că e doar "credinţa" (credinţa oarbă). Ce deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă poate să pretindă un papă când este evident că Petru nu avea o astfel de deplină şi supremă autoritate în materie de credinţă şi fiecare apostol îşi revendică cele scrise de la Dumnezeu, de la Duhul lui Dumnezeu, nici o carte a Noului Testament neavând vreun cuvânt în care să se arate că ar fi fost scrisă sub autoritatea Sfântului Petru şi să prezinte ştampila "nihil obstat"? Noul Testament şi Tradiţia Bisericii ne transmit în mod evident că existau mai multe autorităţi în materie de revelaţie creştină, că scrierile lor erau primite şi acceptate nu pentru că şi-ar fi dat Petru vreo aprobare prealabilă ci în virtutea Tradiţiei şi a apostolicităţii lor, şi în virtutea faptului că inspiraţia dumnezeiască era legată de apostolicitate şi de legătura esenţială cu curentul apostolic, neexistând nici măcar un singur semn că Sfântul Petru ar fi fost singurul depozitar al Tradiţiei Bisericii sau că ar fi fost singura autoritate abilitată în materie. Primatul pe care îl avea Petru era altceva decât primatul pe care l-au pretins şi îl pretind papii de-a lungul istoriei şi în definiţia sinodului de la Vatican.

Dacă papistaşii pretind că exista vreo astfel de supremă şi deplină autoritate a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli să vină să o demonstreze, dar nu prea au cu ce în afară de câteva citate interpretate după pofta inimii lor. Iar dacă Petru nu avea o astfel de supremă şi deplină autoritate în faţa celorlalţi, atunci cum pot succesorii lui Petru să pretindă aşa ceva pentru ei ca şi atare succesori?

Asta nu înseamnă că încurajez sau cred într-un model anarhic, fără ordine, fără reguli, în care fiecare îşi face de cap, ci cred în ordine dar într-o ordine bazată de Duhul unităţii, adică pe Duhul Sfânt, iar la capitolul ascultare de Duhul Sfânt este mai mult decât evident că patriarhii, episcopii şi preoţii ortodocşi au foarte multe de învăţat şi de reparat şi asta de multă vreme încoace este valabilă.

Ţinând cont de cele de până acum se poate vedea şi manipularea care stă în spatele formulelor magice ale pseudo-catolicilor "papa şi cei în comuniune cu el" sau "cu papa şi sub papa", încercând unora să li se creeze impresia că Petru este cel care avea un dictat de impunere a comuniunii în biserica apostolică primară şi că papa i-a luat apoi locul la conducere.

Însă ţinând cont de evidenţa promisiunii Duhului Sfânt şi a călăuzirii la Adevăr făcută apostolilor în general, iar nu exclusiv unuia dintre ei, ţinând cont de evidenţa conştiinţei diverşilor apostoli a revelaţiilor dumnezeieşti pe care le-au primit de la Duhul Sfânt, ţinând cont de evidenţa existenţei mai multor autorităţi în materie de revelaţie dumnezeiască şi nu a uneia singure, care ar fi eventual Petru, este absolut evident că primatul sau întâietatea cu care ar fi fost înzestrat Petru de Hristos nu este echivalent cu ceea ce înţeleg papistaşii din expresiile citate mai sus. Tot aşa cum ceilalţi trebuiau să păstreze comuniunea cu Petru, tot aşa şi Petru trebuia să păstreze comuniunea cu ei şi să accepte revelaţiile de la Duhul Sfânt pe care ceilalţi le-au primit, spre exemplu Pavel sau Ioan, şi să accepte autoritatea doctrinară a celorlalţi apostoli şi a doctrinelor şi înţelepciunii lor primite direct de la Duhul Sfânt după cum mărturiseşte clar Sf Apostol Pavel în Epistola către Corinteni.

Aşa zisa obedienţă totală pe care o imaginează în mod idolatru papistaşii faţă de "sfântul părinte" papa şi care spun ei că urmează aceleia aduse apostolului Petru este în realitate o mare minciună teologică şi istorică, o mare manipulare eclezială făcută în scopuri de putere şi de aşa zisă unitate eclezială, şi în cele din urmă o mare erezie.

Augustin şi „primatul petrin”
 

Voi reda câteva citate din opera Fericitului Augustin în care se referă la Petru, după care voi aduce şi câteva comentarii în special pentru cei care nu înţeleg engleza şi implicit viziunea lui Augustin asupra apostolului Petru.

http://www.newadvent.org/fathers/160325.htm
http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf106.vii.xxvii.html
http://www.newadvent.org/fathers/160326.htm
http://www.ccel.org/ccel/schaff/npnf106.vii.xxviii.html
http://www.newadvent.org/fathers/160397.htm

Din aceste texte se observă că Augustin îl vedea pe apostolul Petru ca ca având o oarecare întâietate între apostoli, însă niciodată nu este văzut aşa cum îl văd în ziua de azi catolicii. Petru este văzut ca tip sau simbol al Bisericii, sau ca simbol al poporului creştin, sau ca simbol al unităţii păstorilor Bisericii, al acelor păstori care „hrănesc” sau „pasc” „mieii” lui Hristos pentru Hristos, nu pentru ei înşişi, însă niciodată nu este văzut aşa cum este văzut de catolici. Şi avem referinţe în citatele din Augustin atât la momentul din Evanghelia după Matei (cel cu mărturisirea lui Petru şi cu făgăduinţa lui Hristos de a zidi Biserica), precum şi la momentul de la sfârşitul Evangheliei după Ioan, două momente care au fost şi sunt aduse sistematic de unii dintre catolicii de ieri sau de azi pentru a justifica opţiunea lor doctrinară, sau chiar dogmatică, referitor la primatul petrin şi la cel papal. Augustin însă spune că Piatra pe care Hristos a făgăduit să zidească Biserica, şi pe care a şi zidit-o, este chiar El Însuşi, Hristos, iar nu apostolul Petru (şi implicit nici vreun succesor al acestuia) şi că numele de Petru tocmai derivând de la Piatra care este Hristos l-a primit. Petru este cel zidit pe Piatră (adică pe Hristos), iar nu Piatra este zidită pe Petru. Comentând pe marginea textului de la Ioan, Augustin afirmă deasemenea că Petru este un simbol al unităţii păstorilor creştinilor, spre deosebire de romano-catolici care văd în Petru şi în papa nu doar un simbol al unităţii, ci chiar un principiu real al unităţii, „o piatră” fără de care de fapt nu se poate stabili unitatea Bisericii lui Hristos. Vedem deci că Augustin nu receptase în secolele IV – V nici o dogmă a primatului petrin, în sensul în care este văzută această dogmă în secolele XIX – XX de către romano-catolici, şi că în raport cu Tradiţia primită de Augustin putem constata invenţia şi inovaţia dogmatică inventată în sec. XIX – XX de către romano-catolici, la peste 1800 de ani după pogorârea Duhului Sfânt, asta în vreme ce în secolele IV – V părinţi (şi doctori, după romano-catolici) ai Bisericii lui Hristos (chiar dacă din Apus) nu primiseră prin Tradiţie nici un primat petrin aşa cum îl văd azi romano-catolicii, şi cu atât mai puţin vreun primat papal aşa cum îl văd azi, după invenţia de secol XIX – XX, cei care se autointitulează catolici.

Origen şi „primatul petrin”
 

După ce am văzut doctrina lui Augustin în materie, să vedem şi poziţia unui scriitor bisericesc de secol III d. Hr. precum Origen. În comentariul său la Evanghelia după Matei Origen afirmă foarte clar că apostolul Petru nu este singurul pe care Hristos a zidit Biserica; la fel cu Petru şi ceilalţi apostoli sunt temelii ale Bisericii lui Hristos, şi nu doar ceilalţi apostoli ci toţi „perfecţii”, toţi sfinţii, toţi aceia care mărturisesc inspiraţi de Tatăl, aşa cum Petru a fost inspirat de Tatăl, mesianitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. Nu doar că Biserica nu este zidită exclusiv pe Petru, dar inclusiv cheile împărăţiei cerurilor nu sunt date exclusiv lui Petru, ci şi celorlalţi, iar Origen ia ca justificare momentul, consemnat în cap. XX al Evangheliei după Ioan, când Hristos suflă Duh Sfânt asupra apostolilor şi le dă puterea de a ierta şi de a ţine păcatele. Mai mult orice creştin care mărturiseşte inspirat de Tatăl mărturia de credinţă pe care şi Petru a mărturisit-o şi care este imitator al lui Hristos, al Pietrei spirituale, este şi el o piatră pe care este zidită Biserica lui Hristos. Cele două texte ale lui Origen, traduse în engleză, în care se poate verifica doctrina lui Origen sunt la paginile:

http://www.ccel.org/ccel/schaff/anf09.xvi.ii.v.x.html
http://www.ccel.org/ccel/schaff/anf09.xvi.ii.v.xi.html

După ce am văzut că nici un Părinte ale sec. IV – V ca Augustin nu primise prin Tradiţie vreun primat petrin şi papal aşa cum gândesc aşa zişii catolici primatul, acum vedem că nici Origen în sec. III nu primise o asemenea invenţie, o asemenea doctrină de credinţă precum cea inovată în sec. XIX – XX a papistaşilor, o asemenea credinţă care este împotriva revelaţiei şi a raţiunii, o astfel de erezie vătămătoare de suflet precum cea inventată de papistaşi în vremurile moderne.

Trecând puţin de Origen, exegeza ortodoxă a scos în evidenţă falsitatea interpretării textului de la Matei XVI, 16-19 cu sensul de acordare a unui primat de jurisdicţie şi de putere universală apostolului Petru asupra Bisericii de către Hristos, prin interpretarea versetelor de la Matei XX, 20-28, unde are loc „cearta” pentru întâietate, solicitarea mamei lui Ioan şi Iacob pentru ca fiii ei să stea la stânga şi la dreapta lui Iisus în împărăţia Sa, interpretare de unde se vede clar că dacă interpretarea textului de la Matei XVI ar fi cea romano-„catolică”, atunci ceilalţi apostoli nici măcar nu şi-ar mai fi permis să emită vreo pretenţie la vreo întâietate, „bineştiind” ei deja că întâietatea i-a fost deja acordată de Hristos lui Petru „de drept divin”; însuşi faptul „certei” pentru întâietate sau a problemei întâietăţii arată foarte clar că apostolii, alţii decât Petru şi Petru inclusiv, nu ştiau nimic despre făgăduinţa lui Hristos făcută, chipurile, lui Petru că pe el, pe Petru, şi numai pe el Îşi va zidi Hristos Biserica pe care porţile Morţii nu o vor birui, ori că Petru ar fi avut vreo făgăduinţă de la Hristos de primat de jurisdicţie şi putere universală acordat de drept divin. (Evenimentul de la Matei XX are loc după mărturia lui Petru despre Iisus consemnată la Matei XVI.)

Tot exegeza ortodoxă a arătat clar şi a scos în evidenţă că „piatra” pe care Hristos a zidit Biserica este credinţa şi adevărul inspirate de Tatăl ceresc, de Dumnezeu, credinţa în mesianitatea şi dumnezeirea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar nu persoana apostolului Petru aşa cum interpretează romano-„catolicii”; dacă într-adevăr Petru ar fi fost acea „piatră” atunci Hristos ar fi spus că „pe acest Petru” iar nu „pe această piatră”. Însă Hristos, după cum consemnează Ev după Matei, a folosit cuvântul „piatră”, „stâncă”, iar nu „Petru”, pentru că nu Petru este piatra, ci credinţa cea adevărată, credinţă care nu a fost mărturisită şi crezută doar de Petru.

După cum am mai spus şi până acum, având în vedere că revelaţia dumnezeiască nu a fost intermediată printr-un „singur Cap vizibil” (şi care ar fi apostolul Petru), ci a fost dată prin mai mulţi apostoli, spre exemplu prin Pavel, prin Ioan sau prin acel Ioan care a primit Apocalipsa, devine evident că Petru nu a avut NICIODATĂ vreo putere întreagă şi supremă de jurisdicţie asupra întregii Biserici în materie de credinţă. Dacă Petru ar fi avut vreodată (deşi nu a avut şi nici papa de la Roma nu o are nici în ziua de azi decât pentru slugile lui care i-o recunosc şi în graniţele romano-„catolicismului”) această putere pe care o imaginează eretic papistaşii asta ar însemna că în realitate Petru ar fi trebuit să fie intermediarul unic al Revelaţiei între Dumnezeu şi Biserică, fapt care este contrazis de Dumnezeu şi de Sfânta Tradiţie. Orice alt mesager decât Petru al revelaţiei dumnezeieşti (şi au existat în mod evident şi alţi mesageri ai revelaţiei) însemna şi înseamnă autoritatea acelei revelaţii şi a acelui mesager (spre exemplu Pavel sau Ioan evanghelistul sau Ioan al Apocalipsei), în fapt a lui Dumnezeu, inclusiv asupra lui Petru şi asupra întregii Biserici, fapt care demontează din temelii aşa zisa putere întreagă şi supremă a lui Petru în materie de revelaţie, de credinţă şi morală.

Este o erezie, o interpretare eretică a Sfintelor Scripturi a spune că papa nu ar avea de dat socoteală nimănui de pe pământ, că autoritatea sa ar excede-o în mod necesar şi întotdeauna pe cea a celorlalţi episcopi, chiar şi luaţi împreună.

În primul rând avem evenimentele relatate în Cartea Faptelor cap. 10 şi 11, unde cu ocazia relatării celor legate de Corneliu, ne este relatată în cap 11 şi darea de socoteală a lui Petru în faţa celorlalţi apostoli. Este bine deci să fie citite cap 10 şi 11 ale Cărţii Faptelor pentru a vedea erezia papalistă. Când Petru s-a întors la Ierusalim îi vedem pe ceilalţi cerând socoteală acestuia.

Apostolii şi fraţii, care erau prin Iudeea, au auzit că şi păgânii au primit cuvântul lui Dumnezeu. Şi când Petru s-a suit în Ierusalim, credincioşii tăiaţi împrejur se împotriveau, zicându-i: Ai intrat la oameni netăiaţi împrejur şi ai mâncat cu ei. (Fapte 11, 1-3)

După care la versetele urmatoare Fapte 11, 4-17 urmează o justificare a apostolului Petru în faţa unora dintre credincioşii din Ierusalim. Se poate vedea deasemenea comportamentul lui Petru care nu este nici pe departe unul al unui stăpân, monarh absolut care nu ar avea chipurile de dat socoteală în faţa nimănui pentru faptele şi poziţiile sale; însuşi faptul că Petru se justifică, însuşi felul în care o face, neavând nici măcar o singură urmă de mentalitate monarhică absolutistă, ci apelând la descoperirea pe care o avuse de la Dumnezeu, pe care ceilalţi au crezut-o, dar nu au acceptat-o pentru că ar fi fost vreun dictat ex cathedra al lui Petru, şi nici pentru că acesta ar fi avut vreun închipuit primat de drept divin asupra întregii Biserici în materie de credinţă, ci pe baza relaţiilor de bună-credinţă ce existau între creştini atunci şi pe baza încrederii pe care ei o aveau că Petru nu minţea. Nici din partea lui Petru nu se vede vreo atitudine monarhică, ba dimpotrivă, nici din partea credincioşilor nu se vede vreo atitudine de obedienţă totală ca în faţa unui monarh, ba dimpotrivă i-au cerut pe loc socoteală pentru că intrase la păgâni şi cinase cu ei. Bineînţeles că la un moment dat, în cazul unui conflict, Petru îşi putea impune poziţia în faţa celor care îl credeau de bună-credinţă, dar asta nu pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin, ci pentru că ceilalţi i-ar fi acceptat mărturia despre descoperirea lui Dumnezeu, dar nu în mod necesar pentru că ar fi avut vreun primat de drept divin. Putem să credem că dacă Dumnezeu dorea putea să facă acea descoperire şi altui apostol, şi credem că în acest caz Petru ar fi făcut ascultare de Dumnezeu cu tot "primatul lui de drept divin" şi ar fi acceptat autoritatea acelei descoperiri şi dacă ar fi venit prin gura altuia dintre apostoli; Petru s-ar fi supus autorităţii dumnezeieşti fără nici o cârteală, chiar dacă Dumnezeu ar fi ales să vorbească printr-o altă gură decât a lui, şi putem să credem că lui Dumnezeu aceasta îi este posibil, că doar Hristos a făgăduit că îi va conduce pe toţi aleşii la Adevăr, iar nu doar pe unul dintre ei, că tuturor aleşilor le va descoperi cele viitoare prin Duhul adevărului (Ioan 16, 13-15), iar nu doar unuia dintre ei, toţi apostolii fiind pietre de temelie ale Bisericii lui Hristos (Apocalipsa 21, 14), şi nu doar unul dintre ei, Petru.

Trecând peste ceea ce se întâmplă la Sinodul de la Ierusalim, unde se vede din nou că Petru nu avea o putere monarhică supremă asupra Bisericii, avem evenimentul de la Antiohia când apostolul Pavel nu doar că îi cere socoteală lui Petru, dar îl înfruntă pe faţă: "Iar când Chefa a venit în Antiohia, pe faţă i-am stat împotrivă, căci era vrednic de înfruntare." (Galateni 2, 11)

Chiar şi numai aceste exemple de le luăm, şi se poate vedea că Petru nu era chiar de capul lui în Biserică, că a fost luat la socoteală şi chiar de mai multe ori, ajungem în mod evident la concluzia că nici aşa zisul succesor al lui Petru nu poate pretinde că nu are de dat în nici o situaţie şi în nici un fel socoteală nimănui de pe pământ. Însăşi istoria consemnată a apostolului Petru arată foarte clar că a pretinde pentru papa ceea ce apostolul Petru nu a avut constituie interpretare tendenţioasă şi eretică a Sfintelor Scripturi şi adică erezie, dacă presupunem prin absurd că papa de la Vatican ar fi în mod real şi autentic succesorul lui Petru şi dacă presupunem tot prin absurd că Petru trebuia neapărat să aibă un "succesor".

<< Stabilita la Conciliile I si II Vatican din 1870 si 1960, dogma infailibilitatii episcopului Romei postuleaza ca Papa, atunci cand vorbeste ex cathedra se afla in imposibilitatea de a gresi. Ceea ce inseamna, sau ca Papa isi aroga un atribut propriu numai lui Dumnezeu infailibilitatea, sau ca isi aroga dreptul de a primi singur si in exclusivitate deasupra sinodului descoperirea, (..) distruge sinodalitatea Bisericii, caracterul ei sobornicesc. Dogma infailibilitatii papale e contrazisa de revelatia dumnezeiasca din Sf. Scriptura, care aducand marturia asistentei Sfantului Duh la Sinodul Apostolic de la Ierusalim, spune clar: „Parutu-S-a Duhului Sfant si noua” (Fapte 15, 28). Aceasta marturie intrata in formula de inceput a hotararilor Sinoadelor ecumenice e contrazisa de dogma infailibilitatii papale, care confisca in beneficiul Papei exclusivitatea descoperirii dumnezeiesti, distrugand in acelasi timp intreaga teologie mistica. De la Conciliile I si II Vatican, episcopul Romei va fi spunand: „Parutu-S-a Duhului Sfant si mie.” Pretinzand exclusivitatea asistentei Sfantului Duh, Episcopul Romei dezangajeaza mistic pe toti ceilalti episcopi, ajungand sa fie parintele si ocrotitorul spiritual al ideologiilor care proclama dogma suficientei de sine a omului european, in baza rastalmacirii afirmatiei ca Duhul sufla unde vrea. Loctiitorul lui Hristos - Vicarius Christi - il inlocuieste pe deplin pe Fiul lui Dumnezeu, pentru Care nu mai afla loc pe pamant: episcopul Romei L-a trimis in concediu.

Pentru catolici capul vazut al Bisericii este Papa. Pentru noi ortodocsii Capul Bisericii este numai Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, Care este prezent tot timpul cu noi, si continua sa fie vazut de sfinti. (...)

Pretentia de a recunoaste dogma infailibilitatii papale, - recunoastere care ne va aduce slava imparatiei desarte a lumii occidentale si absolvirea de orice pacat de care fusesem invinuiti - e pentru noi similara ispitei din pustia Carantaniei: „Acestea toate ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie.” (Matei 4, 9) Daca acceptam pe episcopul Romei drept cap al Bisericii Neamului, atunci Biserica Ortodoxa Romana nu mai e "complice cu statul" si nici "tradatoare" sau avand o ierarhie "pangarita" ci toate "pacatele" noastre schismatice sunt stinse prin simpla cuminecare cu Papa. Se va putea spune atunci despre noi: „Au indragit slava oamenilor mai mult decat slava lui Dumnezeu.” >>

Sursa: "Constiinta ortodoxa din Ardeal in cumpana vremii", în Revista Gandirea, nr 1/1993
https://groups.google.com/forum/?fromgroups#!topic/ortodoxia/I7SdEP39lgs

Enciclica Patriarhală din 1895 - Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea
 

<< XIV. Prin urmare, nesocotind aceste diferenţe serioase şi substanţiale dintre cele două biserici cu privire la credinţă, diferenţe care, aşa cum s-a spus mai înainte, au fost create în Apus, în enciclica sa, papa prezintă chestiunea primatului pontifului roman ca fiind principala şi, ca să spunem aşa, singura pricină a neînţelegerii şi ne trimite la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. Însă, scăpând la Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii primelor nouă secole, noi suntem pe deplin convinşi că episcopul Romei nu a fost niciodată socotit autoritatea supremă şi capul infailibil al Bisericii şi că fiecare episcop este capul şi preşedintele Bisericii sale particulare, supus doar decretelor şi hotărârilor sinodale ale Bisericii Universale ca fiind singura infailibilă, episcopul Romei nefiind în nici un fel exceptat de la această regulă, după cum arată istoria Bisericii.

<< Domnul nostru Iisus Hristos singur este Împăratul veşnic şi Capul nepieritor al Bisericii, fiindcă El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18), care a spus de asemenea dumnezeieştilor Săi ucenici şi apostoli la Înălţarea Sa la ceruri: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20). În Sfânta Scriptură, Apostolul Petru, pe care catolicii, încrezându-se în scrieri apocrife din secolul al II-lea, pseudo-clementine, îl socotesc cu scop a fi întemeietorul Bisericii Romane şi primul lor episcop, discută problemele ca un egal între egali în sinodul apostolic din Ierusalim, şi într-alt loc este mustrat cu asprime de Sfântul Apostol Pavel, după cum se vede cu claritate în Epistola către Galateni (Galateni 2, 11).

<< Mai mult, catolicii înşişi ştiu bine că, în primele secole creştine, pasajul din Evanghelie la care se referă pontiful: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea (Matei 16, 18) este tâlcuit cu totul diferit, într-un duh ortodox, atât prin tradiţie, cât şi de toţi Sfinţii Părinţi fără excepţie; piatra fundamentală şi de neclintit pe care Domnul a zidit Biserica Sa şi pe care porţile iadului nu o vor birui este înţeleasă metaforic ca fiind mărturisirea adevărată a lui Petru cu privire la Domnul, că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Pe această mărturisire şi credinţă se sprijină cu fermitate propovăduirea mântuitoare a Evangheliei de către toţi apostolii şi urmasii lor. De unde Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat la cer, tâlcuind limpede acest fragment, face cunoscută insuflarea dumnezeiască, spunând: După harul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus, iar altul zideşte. Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10, 11).