Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca*ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă*cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt.

Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu.

Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Din cartea Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei – Sfântul Siluan Athonitul

În câteva cuvinte v-aş zugrăvi tristul tablou al dezbinării familiei prin divorţ, care în zilele noastre se întâmplă destul de des.
Ce este divorţul? Divorţul e urmarea unei vieţi de familie trăită în neînţelegeri din cauza unor înclinaţii păcătoase, a unor patimi . Divorţul este călcarea unui jurământ, este ruperea celui mai solemn legământ de credinţă, care dezbină un cămin familial. Divorţul e cel mai mare duşman al familiei, e chiar lovitura de moarte ce se poate da unei vieţi familiale.
Unitatea şi indestructibilitatea căsătoriei îşi are începutul în crearea femeii din coasta lui Adam: „Eva, os din oasele mele şi carne din carnea mea ” (Facerea 2, 23). Divorţul, pentru cei care s-au cununat, este tot aşa de nefiresc ca şi despărţirea oaselor de carne, întrucât acestea înseamnă moartea, şi tot o moarte sufletească este şi divorţul.
Taina Sfintei Cununii se întemeiază pe un jurământ făcut de bună voie în faţa Sfântului Altar, deci este o împreunare sufletească făcută cu ştirea şi voia lui Dumnezeu , care trimite harul binecuvântării asupra noii familii. Mântuitorul zice: „Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 5-6). Aşadar, divorţul este împotriva voinţei lui Dumnezeu, deoarece desface ceea ce Dumnezeu a unit.
Ce urmări are divorţul asupra copiilor? Aceştia devin nişte nefericite victime ale păcătoşeniei părinţilor lor , nişte nenorociţi fără nici o vină. Nişte fiinţe cu inimile rupte în două, căci dacă tribunalul îi va încredinţa mamei, autoritatea tatei nu va putea fi înlocuită de nimeni, iar de vor fi încredinţaţi tatălui, copiii vor suferi după dragostea duioasă a mamei lor. Deci, copiii sunt sortiţi a nu cunoaşte adevărata dragoste părintească, ci răutatea invidioasă a unui tată sau mame vitrege, de multe ori ajungând mai îndureraţi decât copiii orfani.
( Arhimandrit Serafim Man)

– Dacă încerc să cunosc un om în întregime, simt că înnebunesc. Parcă totuşi trebuie păstrată o oarecare distanţă între oameni şi trebuie acceptat fiecare aşa cum este. Cum să porţi neputinţa împreună cu el, să suferi împreună cu el?
– Păi, sigur că înnebuneşti dacă vrei să-l cunoşti în întregime. De exemplu, dacă am fi pe malul mării şi am dori să băgăm marea în poşetă, n-am înnebuni? Am înnebuni! Nu putem cunoaşte pe nimeni în întregime, nici pe noi, nici pe cel din faţa noastră, pentru că omul este o mare taină . Şi tocmai asta îl face întreg. Omul din faţa mea nu mai e întreg, e ciopârţit, devine pentru mine o caricatură când cred că-l cunosc: „A... ştiu eu ce-i poate capul, ştiu eu...”. Nu ştim nimic! Ştim ce a făcut ieri sau ce a făcut alaltăieri sau ce poate să facă într-o situaţie anume. Dar nu-l
cunosc .
Şi a-l accepta în întregime înseamnă să-l acceptăm cu ceea ce nu cunoaştem . Şi nu numai cu ce nu cunoaştem pentru că nu e manifestat, ci cu ce va fi. Gândiţi-vă că Mântuitorul îi spune Sfântului Petru: „Piei înapoia mea, satano!”. După ce-i spusese că îi dă cheile Împărăţiei. Şi te întrebi: „Ce, Dumnezeu nu ştia ce-o să zică Sfântul la cinci minute după ce a zis că va întemeia Biserica pe mărturisirea lui? Şi că de la Tatăl este ceea ce a zis?”. Ba ştia. Şi, cu adevărat, Mântuitorul a întemeiat Biserica pe mărturia Sfântului Petru, acel Sfânt Petru care a fost apostolul Lui, care L-a propovăduit în toată lumea. Şi nu acel Petru care s-a speriat că va suferi Învăţătorul lui şi i-a zis: „Să nu-ţi fie Ție una ca asta”.
Aşa să facem şi noi cu neputinţele aproapelui. Să nu ne fie frică să-i spunem un cuvânt sever sau să-l certăm. Gândiţi-vă ce cuvânt aspru i-a spus Mântuitorul Apostolului Lui: „Piei înapoia Mea, satano!”. Asta nu înseamnă să ne drăcuim acum toată ziua. Dar să nu ne fie teamă de ceea ce facem în vâltoarea iubirii noastre sau a neputințelor noastre în relațiile dintre noi. Suntem în mare păcat în fața lui Dumnezeu dacă credem că asta e tot, dacă nu-l vedem pe om întreg, adică cum îl vom vedea la Înviere. Deodată să te oprești să vezi: cum o să fie el, cum o să fie ea în ziua Învierii. Și totul se schimbă atunci, chiar dacă acum nu vrea să audă de Înviere.
( Monahia Siluana Vlad )

Privește la nebunia profeţilor şi a sfinţilor. Unii sfinţi au trăit în sălbăticie sau în vârful stâlpilor ani întregi, până la moarte. Unii au stat împotriva regilor şi a mai-marilor lumii. Moise a fost îndeajuns de nebun să-l sfideze în mod repetat pe Faraon. Unii profeţi au stat goi înaintea mulţimilor, nădăjduind să trezească în ele conştiinţa sărăciei lor spirituale. Există o întreagă categorie de sfinţi cunoscută sub numele de
„nebuni pentru Hristos” . Sfântul Simeon, „cel ce o făcea pe-a prostul”, ţopăia, dansa şi compunea cântece ciudate pentru a dezvălui adevărul oamenilor. Filmul rusesc Ostrov este un exemplu foarte grăitor al sfintei nebunii şi al frumuseţii rugăciunii răscumpărătoare. Acesta nu este un comportament normal!
Atunci când medităm la Hristos cel Răstignit, descoperim cea mai cumplită nebunie dintre toate . Imaginează-ţi cel mai inocent om care a păşit vreodată pe acest pământ purtând Crucea păcatelor omenirii şi, ca Dumnezeu, nimicind moartea prin moarte. Imaginează-ţi cum a stat El gol înaintea unei mulţimi batjocoritoare. Poţi să-ţi imaginezi adâncimea iubirii pe care o va fi avut El pentru a pătimi Răstignirea? Este cu putinţă să înţelegi caracterul sfidător al iubirii Sale, căci El a fost Cel care a strigat: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” . El „privea în abis” pentru întreaga omenire. O nebunie limpede, la o scară cosmică!
Artistul învaţă de la Hristos nebunia iubirii: până unde va merge Dumnezeirea, pentru a ne face una cu Ea. În ochii lumii, iubirea lui Dumnezeu este cea mai înaltă formă de nebunie. Scriptura spune: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16); aceasta înseamnă că, într-un anumit chip tainic şi sfânt, Dumnezeu este nebun! Nu în sensul că are probleme psihice, ci că iubirea Sa trece dincolo de hotarele convenţiilor şi decenţei omeneşti, atingând inima arzândă a veşniciei. A iubi aşa cum a iubit Hristos este nebunie pentru lume. Lumea propovăduieşte că libertatea este a te iubi pe tine mai presus de orice. Smerenia lui Dumnezeu este nebunie pentru lume. Monahii din Muntele Athos sunt nebuni. Slavă Domnului pentru rugăciunile lor! Sfântul Ioan Scărarul a scris în Scara dumnezeiescului urcuş că iubirea „nu cade şi nici nu se opreşte în alergarea sa, iar celui pătruns de sfânta nebunie nu-i dă nici o clipă de odihnă” . Artiştii care doresc să creeze întru Duhul sunt chemaţi să se întâlnească cu Izvorul originalităţii lor. În inima lui Hristos există un adânc de compasiune care trece dincolo de mijloacele temporale ale meşteşugului artistic – o voce care strigă în pustia sufletului tău! Este o nebunie sfântă. Adevăratul Artist este Duhul Sfânt . El este Poetul cel Veşnic, Stăpânul poveştii, Creatorul luminii şi al mişcării şi Domnul vieţii.
( Jonathan Jackson, Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu
, Traducere: Dragoș Dâscă, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 46-48)

Înălțarea Sfintei Cruci

Biserica Ortodoxă sărbătorește mâine , 14 septembrie 2014, Înălţarea Sfintei Cruci, una dintre cele mai vechi sărbători creştine. Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că ea ne aduce aminte de Patimile şi Moartea Mântuitorului.

Ziua aminteşte de două evenimente de o importanţă istorică şi simbolică deosebită din viaţa Bisericii de după Edictul de toleranţă de la Mediolanum. Este vorba despre descoperirea Lemnului Sfintei Cruci pe care a fost răstignit Mântuitorul de către Sfânta Împărăteasă Elena, în anul 326, şi aducerea sau întoarcerea Sfintei Cruci de la perşii păgâni, la anul 629, pe timpul împăratului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt (a Sfintei Cruci) din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor, la 14 septembrie 630.

După mărturia unei cronici anonime, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ar fi luat fiinţă în anul 335; în acel an, în ziua de 13 septembrie, a avut loc sfinţirea celebrei bazilici construite de împăratul Constantin cel Mare deasupra mormântului Domnului, iar a doua zi, fiind adunaţi acolo cu acel prilej mulţi episcopi şi credincioşi, episcopul Macarie al Ierusalimului a arătat, pentru prima dată, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, ca să-l vadă şi să-l venereze toţi cei de faţă. De atunci a rămas definitiv ziua de 14 septembrie ca sărbătoare a Înălţării sau Arătării Sfintei Cruci.

Fiind sărbătoare de origine palestiniană, la început, Înălţarea Sfintei Cruci avea un caracter local. Serbarea ei era limitată la Ierusalim, unde se păstra lemnul Crucii Răstignirii, de la descoperirea lui până la 634 (635), când a fost adus la Constantinopol. Procesiunea solemnă, prin care se cinstea odinioară Sfânta Cruce în Cetatea Sfântă, s-a păstrat, de altfel, acolo până astăzi în rânduiala slujbei din ziua de 14 septembrie. Cu timpul, sărbătoarea s-a extins şi în părţile Constantinopolului (sec. V), unde ceremonialul ei a primit o nouă strălucire şi dezvoltare, mai ales din sec. VII, de când Sfântul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol, generalizându-se treptat, până în secolul VI, în toată Biserica de Răsărit. În calendarul roman, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine, iar în Biserica Armeană, Înălţarea Sfintei Cruci face parte dintre primele cinci sărbători mai mari şi are dată variabilă, fiind sărbătorită în duminica cea mai apropiată de 14 septembrie (între 11-17 septembrie).

Crucea este simbolul cel mai important al creştinilor, iar semnul crucii este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii.

De sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci sunt legate numeroase tradiţii. În popor, în această zi se fac prognoze meteorologice şi agrare şi se culeg plante de leac.

"Mare necaz este ca noi, romanii, avem o mare slabiciune: nu ne iubim intre noi, suntem gata la orice pas sa ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne uram, ne pizmuim. Imi pare rau ca trebuie sa spun lucrul acesta, pentru ca eu sunt roman si asa ma consider, ca un bun roman, si-mi iubesc neamul meu."

Aceste cuvinte rostite cu durere de Staretul Dionisie de la Colciu, cuprind in ele un mare adevar.

cat de adevarat si trist in acelasi timp

MĂRTURISIRE SMERITĂ

Nu mă tem de moarte pentru că îmi place viața asta și lumea în care trăiesc. Sincer să fiu, nu sunt atât de afecționat de realitatea în care mă învârt.. Aș schimba-o bucuros cu alta mai reușită! Mă tem de moarte, fiind absolut convins de existența celorlalte două lumi paralele: Împărăția lui Dumnezeu și împărăția demonilor. Problema este că nu sunt foarte convins că aș merita biletul de intrare în "casa Tatălui" lui Hristos! Ba.. nu sunt convins deloc! Ba.. cred că nu prea am ce căuta pe-acolo, în starea duhovnicească în care mă găsesc!
Hai să vă spun adevărul gol-goluț: sunt convins că dacă aș muri în noaptea asta, aș cădea în ghearele demonilor! De ce?.. Pentru că "nimic spurcat și necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu"!
Doamne, mai dă-mi timp de pocăință! Doamne, mai dă-mi lacrimi de pocăință!
De asta mă tem de moarte.. Că dacă aș ști că mă ia Domnul la El, v-aș saluta pe toți și L-aș ruga să o facă mai repede..
Preotul Sorin Croitoru din Mantova (Italia)

Eram sigur că nu e de nasul meu călugăria, dar totuși aveam chemare... Și m-a dus cineva la Părintele Sofronie Saharov. I-am povestit despre mine, iar el mi-a spus: „Un an mai ai, un an nu-i mult, du-te și termină anul ăsta de școală, dar de-acum ca temei pentru călugaria ta”. Pentru mine asta a fost o gălușcă greu de înghițit, dar a urmat și mângâierea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!” . Tipic Părintelui, întotdeauna îți dădea ascultările așa, un pic pieziș. Mi-a mai spus: „Ce-ți spun eu e contrar la tot ce au spus Părinții, ei spuneau că dacă-ți vine chemarea la călugărie, aleargă, ca să nu se răcească chemarea, că dacă se răcește n-o mai găsești. Părintele a adăugat: „Ce facem noi este pentru nevoile lumii noastre, e nevoie astăzi să ne înarmăm cu mijloacele lumii, că dacă nu, oamenii lumii de azi te pot strivi ca pe o muscă. Am nădejdea că dacă faci lucrul acesta în ascultare mie, Dumnezeu te va păzi!”. Mult mai târziu mi-am dat seama că părintele era străvăzător cu duhul și îți vedea și sufletul. Asta încep să înțeleg abia în ultima vreme, cât de mult era în stare să vadă în sufletul tău.
Așa a fost, a trebuit să mai fac un an de școlire în Franța, apoi unul în Anglia, și când am venit la mănăstire eram ca o lămâie stoarsă și mucegaită, dar important era că am revenit la mănăstire! În timp ce vorbeam, mă uitam la el, la gesturile sale, și era așa de simplu, atât de firesc în toată atitudinea lui, încât în timp ce-l ascultam și mă uitam cu așa intensitate la el, aș fi putut să mă smintesc, dar apoi îmi venea și gândul că în tot ceea ce citisem găsisem că oamenii ăștia mari erau și smeriți, erau și foarte firești. M-a interesat foarte mult ceea ce avea de zis, și nu doar că mă interesa, ci mă năștea, a fost omul care mi-a confirmat niște intuiții din copilărie.
Fiți atenți, părinți de copii, la intuiția copilului, care poate fi foarte adevărată și foarte adâncă, dar nu are cum să se exprime copilul, la vârstele mici. Mulți oameni buni din cercurile prietenilor părinților mei m-au scos de multe ori de pe cale, pentru că, săracii, nu au avut puterea să perceapă intuiția mea de copil.
În sfârșit, la vârsta de 20 de ani, iată că intuițiile mele din copilărie mi le confirma Părintele Sofronie și mă punea pe calea dreaptă. În seara aceea nu conștientizam rațional, dar mă nășteam! Până la urmă, eu m-am născut când l-am cunoscut pe Părintele Sofronie , din acel moment socoteam toată viața mea dinainte ca pe un întuneric, o orbecăială.
Mulți ani mai târziu, iarăși mi-a picat fisa. Sfântul Pavel spunea că putem avea și 20 de mii de povățuitori în Hristos, „dar tați nu aveți mulți, că Eu v-am născut întru Domnul”. Când am înțeles că ceea ce simțeam eu avea un temei teologic, mi-am dat seama că nașterea duhovnicească este o realitate! O realitate chiar mai puternică decât cea fizică, măcar că nu e palpabilă.
Mă întrebase Părintele unde vreau să mă duc pentru monahismul meu. Eu voiam în pustie, în deșertul Gobi, Kalahari, oriunde mă va conduce Dumnezeu, spuneam „Du-mă, Doamne, unde vrei, doar dă-mi timp să ies din pijama și să mă pun în haine corecte!”. Părintele Sofronie mi-a spus: „Dacă nu găsești altundeva, să știi că ușa mănăstirii noastre (n.r. – Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Essex, Anglia) îți e deschisă, poți să vii să te alături la cei trei muschetari” , pe atunci erau Părintele Simeon, Părintele Procopie și Părintele Sofronie. Eu aș fi preferat întinderi nesfârșite, nu civilizația, dar am făcut ascultare și m-am dus înapoi. În următoarele luni mi-am dat seama că și Gobi și Kalahari dispăruseră din mintea mea, și parcă tot ce voiam era să nu mă despart de Părintele Sofronie. Parcă aveam o frică să mă îndepărtez de el, așa că m-am hotărât că voi înghiți și gălușca de a rămâne în lumea civilizată din Anglia, doar ca să fiu lângă Părintele Sofronie. Vreau să spun prin asta ce efect avea personalitatea lui ‒ în limbaj psihologic ‒, iar în limbaj duhovnicesc, duhul lui. Avea o capacitate de convingere care emana din el, avea simplitatea aceea, că nu-ți trecea prin gând să-l contrazici ‒ asta numesc duhul omului. Am trăit lângă Părintele Sofronie unele lucruri care erau absolut firești, am văzut că Dumnezeu și sfinții Lui sunt atât de smeriți și de simpli, atât de plini de har, fără a-și da măcar seama de acest lucru, așa de apropiați inimii tale ‒ când omul are har, nici nu-și dă seama că-l are, își dă seama numai când îl pierde și nu știe ce s-a întâmplat ‒, că poți nici să nu-i bagi în seamă. Asta-i primejdia pierzaniei!
Dumnezeu, când ne dă porunca smereniei, nu este ca El să poruncească ținând cizma Lui pe capul nostru ‒ că dacă nu ascultăm, ne mănâncă
bau-bau ‒ , ci ne învață să fim ca El, să nu pierdem viața veșnică din greșeală. Sfântul Siluan spunea că și pentru cel mai mic gând necuvios se retrage harul și nici nu-ți dai seama când a plecat, iar el ca să recâștige harul trebuia să treacă prin procedeul învățat de la Însuși Hristos: iarăși să se arunce în iad, iarăși să îi poată da prilej harului lui Dumnezeu să-l umple de dragostea Sa.
Pentru că așa de ușor te poți obrăznici cu Dumnezeu, așa de ușor poți pierde harul pe care nici nu-ți dai seama că îl aveai!...
( Părintele Rafail Noica , în cadrul Colocviului „Întâlnirea cu Duhovnicul” )

"Când te apropii să te rogi, adu-ţi aminte de patimile tale, de slăbiciunile tale, de uşurinţa cu care tu rătăceşti şi cazi, dar adu-ţi aminte şi de faptul că Hristos te poate sprijini."

Părintele Ioil Ianakopoulos