![]() |
De pe un alt forum ortodox :
Răul și lucrarea lui în lume De la bun început trebuie să facem distincția între rău și demoni: răul fiind o stare, iar demonii fiind îngerii căzuți în acea stare pe care o susțin și o lucrează mereu. În ce privește natura răului, el nu este “ceva”, ci este mai degrabă un “minus în existență”, minus care crește continuu. El este o “non-existență sau existență fără consistență. Nu este însă o lipsă totală a existenței, ci o știrbire, o slăbire esențială a ei, o lipsire de ceea ce constituie cu adevărat suportul existenței.”1 Sf. Vasile cel Mare accentuează că răul nu este operă a lui Dumnezeu, ci o “înstrăinare liberă de Dumnezeu”,2 care ulterior s-a dezvoltat într-o dorință de războire împotriva Lui, iar Sf. Maxim Mărturisitorul spune că “răul este abaterea lucrării facultăților sădite în fire de la scopul lor și mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unor judecăți greșite.”3 Iar Dionisie Areopagitul spune că “originea răului și existența parazitară a lui nu se află în putere, ci în slăbiciune”, adică slăbiciunea de nu fi cu Dumnezeu.4 Raportând definițiile acestea la căderea protopărinților, Sf. Maxim spune: “Răul stă în necunoașterea celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simțirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoștința de Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri. Împărtășindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simțire, asemenea dobitoacelor (Ps. 48,12), a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să-i alcătuiască podoaba spirituală.”5 Privit dintr-un alt punct de vedere, răul nu este doar o absență a rațiunilor bune, ci și o lipsă de unitate și o duplicitate care se manifestă ca un fel de “complexio oppositorum”; iar denumirea de diavol exprimă tocmai acest lucru (δια + βωλος, care înseamnă a despărți în două). Această duplicitate o observăm și în Sf. Evanghelie (Mc. V), când diavolul din omul îndrăcit se prezintă la început ca un tot unitar, iar după ce Mântuitorul îl întreabă “Care-ți este numele?” (numele referindu-se aici la proprietățile și însușirile naturii și a ființei ), diavolul își demască falsa unitate, înfățișându-se deja ca o legiune de duhuri egocentrice.6 Această forță distrugătoare și despărțitoare de care dispune, diavolul o folosește cel mai mult în direcția despărțirii omului de Dumnezeu și a oamenilor între ei. “Urând pe Dumnezeu, satana urăște și pe om ca chip a lui Dumnezeu și ar vrea ca omul să nu aibă nici o legătură cu Dumnezeu, să nu-L recunoască.”7 “Nu a fost creat ca dușman al nostru, zice Mihail Psellos, ci a devenit dușmanul nostru din pizmă. Căci văzându-se pe sine aruncat dintre îngeri, n-a suportat să vadă pe cel pământesc înălțându-se la treapta îngerilor prin înaintare”, dar Dumnezeu a făcut și din această luptă a diavolului, un prilej pentru noi de a ne întări în bine, cu ajutorul harului dumnezeiesc.8 Despre modul prin care lucrează diavolul printre oameni, ne vorbește cel mai profund Sf. Ap. Ioan (I Ioan 2,16) atunci când enumără ca principale mijloace de manipulare a omului: pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții, adică mândria; iar Mihail Psellos spune că “demonii își fac convorbirea cu noi în chip ascuns ca să nu simțim de unde ne este războiul. Ei luând de la ființa lor imaginativă chipuri (și culori) și forme pe care le voiesc, le introduc în sufletul și în duhul nostru și ne înfățișează prin aceasta multe lucruri, ne sugerează sfaturi, ne arată forme, ne împrospătează amintirile unor plăceri, chipuri și patimi, și ne tulbură în stare de veghe sau somn.”9 Scopul acestui război care pornește și se lucrează atât prin trup cât și prin minte este de aduce pe om la cea mai mare patimă – cea a mândriei și a slavei deșarte din care izvorăște egoismul, dar și la gândul că noi și lumea stăpânită de noi ar fi ultima realitate, iar Dumnezeu – doar o iluzie. Tocmai de aceea Sf. Antonie cel Mare recomandă ca arme împotriva diavolului, pe lângă rugăciune și post (Mt. 17,21), însemnarea cu semnul Sfintei Cruci, pentru că “prin semnul crucii s-a manifestat extrema smerenie a lui Dumnezeu Însuși, opusă mândriei și golului mincinos al satanei. Când omul arată că își însușește prin semnul crucii această smerenie, satana își vede învinsă mândria egoistă și goală.”10 Dacă omul s-ar fi folosit de aceste trei arme de la început, adică de post, prin nemâncare din pomul oprit; de rugăciune, prin contemplarea rațiunii lucrurilor, inclusiv a pomilor și prin continuarea unui dialog relațional cu Dumnezeu; de smerenie, prin respingerea totală a ideii de a ajunge ca Dumnezeu, recunoscându-și limitele – omul n-ar fi căzut. Sau dacă s-ar fi folosit de virtutea smereniei măcar atunci când a fost certat de Dumnezeu și și-ar fi cerut iertare, Dumnezeu tot l-ar fi iertat; dar iată că diavolul merge atât de departe cu amăgirea, încât vrea să ne convingă de neputința întoarcerii către Dumnezeu. Note: 1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 311. 2. Căci Dumnezeu nu este autorul răului, cap. V, trad. rom. în PSB vol. 17, Om. IX, p. 441. 3. Răspunsuri către Talasie, FR vol. 3, p. 31. 4. Cf. Serghei Bulgakov, Lumina neînserată, cap. II, p. 346. 5. Răspunsuri către Talasie, p. 34. 6. Cf. Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului, trad. Emil Iordache, Iulian Friptu și Dumitru Popescu, Ed. Polirom, Iași 1999, p. 121-122. 7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 314. 8. Cf. Ibidem, p. 314. 10. Cf. Ibidem, p. 316. 11. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Note la Sf. Atanasie cel Mare, “Viața Cuviosului Părintelui nostru Antonie, 28, în PSB vol. 15, Ed. IBMBOR, Buc. 1987, p. 214. |
Vroiam sa spun ca daca Dumnezeu este atotstiutor, cunostea raul inainte ca Adam si Eva sa manance din pomul interzis.
Dar presupun ca totul este o alegorie pentru evolutia omului, descoperirea sinelui, nu stiu cum sa o numesc...optimizarea omului? Oricum, vroiam sa stiu, Lucifer nu inseamna "cel care fuge de lumina"?Si atunci de ce un nume atat de predestinat? "de rugăciune, prin contemplarea rațiunii lucrurilor" inseamna ca prin rugaciune ajungi la contemplarea lucrurilor, sau rugaciunea trebuie sa includa asta? |
Eu tot nu inteleg cum intr-o lume in exclusivitate buna pot exista grade de bunatate. Daca un lucru e mai bun decit celalalt neaparat necesar exista si ceva rau. Corect?
|
Citat:
In fond in functie de asta se va decide si starea noastra dupa moarte, in functie de dragostea de care vom da dovada inainte de momentul exitus. |
Citat:
Si da, creaturile au evoluat de la simplu la complex derivand unele din altele intr-o perioada foarte lunga de timp, dupa cum scrie in primele doua capitole ale Facerii. La Daniel ni se arata ca viata pe Terra a venit din spatiu mai intai in apa si apoi pe uscat: 2. Daniel a început a grăi, zicând: "Văzut-am în vedenia mea din timpul nopții cum cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă. 3. Și patru fiare uriașe au ieșit din mare, una mai deosebită decât alta. 4. Cea dintâi semăna cu un leu și avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse și a fost ridicată de pe pământ și pusă pe picioare ca un om și i s-a dat inimă de om. |
Citat:
|
despre ierarhia ingerilor
|
Citat:
Menirea ingerilor este preamarirea lui Dumnezeu in cunoastere dreapta si in neconditionata implinire a vointei Lui, dobandind prin aceasta fericirea vesnica in comuniunea cu Dumnezeu. Sa inteleg din menirea ingerilor ca lumea lui Dzeu nu era perfecta in cunoasterea dreapta? Ca fericiti nu prea erau :) |
Citat:
|
Citat:
Citesc si eu ce scrie: ca prin preamarire dobindesc fericirea vesnica. Am dedus, logic, ca acum nu ar fi prea fericiti |
Ora este GMT +3. Ora este acum 06:40:10. |
Rulează cu: vBulletin Version 3.7.3
Copyright ©2000 - 2025, Jelsoft Enterprises Ltd.