În prealabil postat de ory (Post 145454)

Marinusha, nu te mai necaji, ce a fost, a fost...nu cred ca tatalui tau i-ar placea sa suferi , tocmai pentru ca te iubeste, tocmai pentru imbratisarea ramasa neimpartasita, tatal tau doreste sa fii fericita, pentru ca te-ar fi imbratisat cu multa dragoste, indiferent daca fizic s-a indeplinit sau nu, intensitatea simtirii a avut loc, deci, acesta este un lucru pozitiv dincolo de cuvinte si gesturi.
. Important este, de fapt, ceea ce facem in timpul vietii, aici si acum, nu un moment transformat in cel mai important dintr-un capriciu de conceptie si iluzie.

Nu-si au rost regretele ! Asta este viata, gresim, ni se greseste , traim condusi de un egoism nativ pe care-l tot modelam in fel si chip pana ajungem sa nu-l mai recunoastem.
Dumnezeu sa le odihneasca sufletele in pace ! Iar noi sa-i iubim pana ce inima inceteaza sa mai bata in cadenta atator bucurii si suferinte pamantene. Dar, mai ales, sa iubim si ceea ce mai avem de iubit pe pamant, cei mai de pret, oamenii din jurul nostru...palpabili, sfidatori, gingasi si neputinciosi ca noi.
Tot ceea ce mi-as fi dorit sa fac inainte ca tata sa moara, a fost sa-i spun ca-l iubesc...la noi in familie aceste cuvinte erau foarte rare, din educatie . Exact ca-n cantecul acela; "daca maine nu va mai fi ..."
Dar cred ca el stia acest lucru si, din cate am inteles a spus-o inainte de a muri, cand simturile abia-i mai conturau un gest rational, dragostea va fi intotdeauna rationala.
Si totusi, ramanem la fel......

În prealabil postat de MarinaAlca (Post 145445)

Cata nevoie aveam "Sherlock" de postarea ta... o citesc iar si iar... lacrimile nu se pot opri.. iti multumesc!
O alta suferinta care staruie in mine(scuze ptr off topic) este faptul ca am refuzat imbratisarea cea de pe urma a tatei, pe patul de spital, pe motiv ca ma impartasisem in acea zi... nu am sa mi-o iert niciodata... fiindca stiu cat de mult si-a dorit sa ma stranga la pieptul lui,pentru ultima oara, macar pret de o secunda ... iar eu am reactionat doar ca o "imbrobodita". Voi cei ce aveti mai multa intelepciune, cum credeti ca pot sa-mi scot din minte asta???

În prealabil postat de sherlock_holmes (Post 145403)

Cred ca nu este bine sa devenim prea nostalgici in lumea aceasta,ci mereu plini de speranta...noi sintem deasupra vremurilor si locurilor...fara a le pierde insa,ci a le pastra amintirea lor curata si a le duce cu noi in lumea lui Dumnezeu.Nimic,dar absolut nimic din ce s-a intimplat frumos in lumea aceasta nu se va pierde...Cindva,daca o sa ne intilnim in Imparatia Cerurilor...eu am sa-ti revad copilaria ta Costele,cei cu care te jucai,intimplari...la fel tu cu a mea si a altora,vom retrai vietile tuturor oamenilor care au trait pe acest pamint,ca si cum am fi fost ei...cu tot raul scos din ele ...cum ne-a ajutat Bunul Dumnezeu,cit de aproape a fost de noi in fiecare moment al vietii,....asa ca nu este timp de prea multa nostalgie....Acasa la noi,acolo trebuie sa ne fie gindul,caci acolo ne sint si copilariile,si adolescentele, si toate...

În prealabil postat de MarinaAlca (Post 145445)

Cata nevoie aveam "Sherlock" de postarea ta... o citesc iar si iar... lacrimile nu se pot opri.. iti multumesc!
O alta suferinta care staruie in mine(scuze ptr off topic) este faptul ca am refuzat imbratisarea cea de pe urma a tatei, pe patul de spital, pe motiv ca ma impartasisem in acea zi... nu am sa mi-o iert niciodata... fiindca stiu cat de mult si-a dorit sa ma stranga la pieptul lui,pentru ultima oara, macar pret de o secunda ... iar eu am reactionat doar ca o "imbrobodita". Voi cei ce aveti mai multa intelepciune, cum credeti ca pot sa-mi scot din minte asta???

În prealabil postat de sophia (Post 145473)

@Hartford - probabil ca n-ai citit postari mai vechi ale mele.

Ceea ce ma nemultumeste aici este partea practica a ortodoxiei, nu credinta in sine.
Am sa-ti spun pe scurt problema:
1. Ma simt neglijata de preot si biserica (ca institutie) - ma lupt cu probleme, cu necazuri si am incercat de cateva ori sa cer ajutor. Mereu nu e timp, nu e intelegere, nu e rabdare. Chestia asta cu un singur preot la mai multe comunitati nu mi se pare normala si corecta pentru niciuna din parti. Il vanam pur si simplu pe preot pentru o vorba. De duhovnicie nu mai vorbesc.
In alea 3 ore duminica, trebuie facut totul: Liturghie, parastase, spovedanii, chestiuni administrative etc.
In afara de spatiul spiritual nu-l avem nici pe cel material: biserica nu este a noastra si nu avem voie sa miscam un ac in ea. Si mereu ne apasa: "nu avem bani, vom pierde biserica, nu vom mai avea slujbe, etc."
2. Biserica ortodoxa nu are structuri pentru a ajuta oamenii in diaspora. Comunitatile se fac de obicei pe langa biserici. Acolo vin oamenii si ca sa cauta ajutor, in orice: serviciu, locuinta, boala, etc.
Cei in situatii mai dificile isi doresc mai multa apropiere, integrare in activitatile bisericii, se simt singuri si izolati si macar asta i-ar mai mentine sufleteste. Si eu si altii am cerut sa facem ceva impreuna, sa ajutam in biserica, sa facem ceva social, am vrut sa fac revista, biblioteca, ceva pentru biserica si pentru comunitate. Raspuns: "nu e nevoie, este deja persoana X, Y,Z, nu am nevoie, nu e cazul etc."
Ce fac alte confesiuni:
a. evangehlicii au anuntat in media ca acum in perioda de criza macar, sa fie integrati oamenii cu probleme sociale, somerii in activitatea si deciziile bisericilor, sa fie ajutati si nu lasati singuri. Organizeaza diverse actiuni de binefacere pentru saraci, copii, batrani etc. I-am dat articolul si preotului nostru...
b. catolicii la fel. Ajuta mai nou si la integrarea strainilor, inlcusiv profesionala. Acolo am gasit ajutor, oameni draguti care vorbesc cu mine si ma sfatuiesc. Ei ofera gazduire comunitatilor de straini care isi fac asociatii si activitati si am capatat si eu asta pentru romanii nostri. Ma intreaba ei ce stiu sa fac si daca vreau sa-i ajut cu asta si asta.
Ma intelegi acum?
Ca suntem si noi ca oameni, ca popor neuniti e una, dar...
Ni se spunea la o predica: trebuie sa fim o familie si preotul este asa cum il fac enoriasii si invers. Asa este.

@ Marina si altii care isi plang rudele lasate in urma pe patul mortii. A devenit cam trist topicul din acest motiv, dar va inteleg. Si eu trec prin situatii grele: pe tata nu-l mai am decat partial (si ca fizic si spiritual). Are o dementa f.avansata. Matusa imi spune ca si suferinta cu plecarea mea a contribuit. Nu mai stie de nimeni si nimic. Cand suna telefonul tresar cu teama unei vesti triste. Pe tata l-am descoperit sufleteste abia acum cativa ani, dupa moartea mamei (ei au fost despartiti) si abia acum am aflat partea lui de poveste si ne-am apropiat. Nici n-am avut timpul sa ne regasim cu adevarat, sa-l inteleg si sa-l iert. S-au adaugat si alte probleme grave in familie. Ma doare sufletul pentru tata.De cate ori il vizitam, plecam plangand, cu sufletul frant. E ca un bebelus neputincios, cu ochii mari si tristi.
Si in ultimii ani mi-a luat Dumnezeu in fiecare an cate 1-2 din cei dragi, de nici n-am apucat sa fiu langa ei si sa-i plang apoi.

În prealabil postat de Hartford (Post 145507)

Am inteles Sophia ca vrei sa ajuti acolo nu aveti locusorul vostru stiu exact ce simti tu nici noi nu avem aici biserica decit un locusor la greci dat din mila pentru noi si sintem acolo de ani de zile de aceea eu m-am implicat in activitatile grecilor sa ajut ca drept multumire.

În prealabil postat de Fani71 (Post 145512)

Pai ce daca te-ai implicat la greci? Foarte bine, cu atat mai bine as zice, ca este important sa fie impreuna toti ortodocsii, nu romanii cu romanii si grecii cu grecii samd.. asta distruge ortodoxia noastra. ;-)
La biserica und emerg eu suntem de toate natiile..