Cred ca e o problema legata de limba vorbita. Mie mi se pare normal sa ascult Sf. Liturghie in limba romana, caci de 21 de ani in romana o ascult. Rusii au bisericile lor si o asculta in rusa; doar o parte din predica e tinuta in lba engleza si cateva rugaciuni, f putine. Deci nu e vorba de conflicte, ura, etc. Aici nu exista o BO la care sa aiba acces, vorbesc ca intelegere a limbii vorbite, toti ortodocsii, indiferent de limba materna.

Daca ar fi vorba numai de limba ar fi poate mai de inteles anumite actiuni.
Insa parohiile de care e vorba (cele de la Düsseldorf, dar mai sunt si altele; eu vorbesc numai despre ceea ce stiu sigur) au fost trecute la o mitropolie care tine de Bucuresti desi aveau slujba in romana, bine merci. Nu o aveau in greaca, desi tineau de Constantinopol.
Vreau sa precizez ca atunci cand tineau de vreo biserica necanonica (rusii din exil de ex., pe atunci necanonici) este de inteles sa se vrea reintrarea intr-una canonica, dar altfel NU.

De asemenea, unele parohii care folosesc slavona si tineau de Constantinopol au fost si sunt luate (prin metode incorecte) de Moscova, sub pretextul intoarcerii in 'Biserica mama'. (De cand exista la noi si 'Biserici matusi'??)

Sunt lucruri grave.. lucruri care dezbina Biserica. Sa ne rugam pentru rezolvarea lor, mai bine.

In mai multe tari exista si biserici care folosesc limba locala a tarii in care se afla: germana, franceza, engleza, finlandeza. Astea ar fi parohiile care unesc toti ortodocsii indiferent de nationalitate sub acelasi acoperis. Eu cred ca pentru viitor, cand vor fi din ce in ce mai multi ortodocsi nascuti in tarile respective, asta e solutia cea mai buna.

Bineinteles, unii tin la limba materna, mai ales daca au plecat tarziu din tara lor si/sau daca nu sunt de mult in strainatate. Pentru ei, trebuie sa exista si parohii in aceste limbi. Insa asta nu are nici o legatura cu apartenenta la un episcop sau altul. Asa cum s-a vazut cu romanii care tind de Constantinopol si au ca limba romana. Sau rusii, idem.

mda, cand te gandesti ca vine Postul Sfintilor Apostoli, iar unii credinciosi ortodocsi, practicanti vorba aia, in loc sa se smereasca cauta cancan-uri bisericesti pe net. :63: Mare e gradina Ta, Doamne!

Esti off-topic!
 

Dar despre situatia descrisa in NY nu ai nimic de spus?!? Probabil iti este indiferent...
Cum se face ca despre credinta ta in Iisus Hristos, nu ai scris NIMIC in 3 ani de forum, dar cand e vorba sa judeci pe cineva, sau credinta cuiva, esti vesnic prezenta, prin sustinerea altora sau prin mesaje ca cel de mai sus?!?
Oare nu realizezi ca esti off-topic?

Nu cunosc situatia parintelui Fetea si a parohiei Sfanta Maria. Si oricum, nu cred ca aceasta ar trebui discutata de neaveniti, adica de persoane care n-au nici o legatura cu ea.

Anca, ai grija sa nu devii mai ridicola decat esti!

PAi, exact ce spuneam... . Oricum multumesc pentru compliment.

Cred ca ai dreptate si nu ar fi trebuit nici eu sa raspund. Dar am preferat sa relativizez, sa indulcesc acel limbaj dur, si sa discut in mod general desper situatie, decat sa las textul asa. Daca am gresit, Doamne, iarta-ma.. si iertati-ma si voi.
Cred Anca ca intr-adevar, din pacate, ai tendinta de a cauta prea mult spre lucrurile negative din Biserica. Imi permit sa o spun pentru ca este o ispita si pt mine cateodata si te inteleg. Asa ca mai bine accepta critica Mirelei chiar daca e dura si hai sa trecem la alte subiecte.

Vreau sa mai adaug ceva pozitiv: cu tot nationalismul lor, eiscopii romani din Europa sunt toti foarte iubiti, sunt oameni rugatori, au facut multa treaba buna si au pus pe picioare parohii, o miscare de tineret (Nepsis), tabere, pelerinaje si multe alte lucruri bune. Sunt prezenti in intalnirile cu alti ortodocsi si deschisi limbilor locale in biserica. Cu toata critica pe care i-am adus-o indirect aici, asta se poate spune si despre IPS Serafim din Germania.
Precizez ca nu l-am criticat pe la spate aici, pt ca atunci i-am scris scrisori despre situatia din Düsseldorf (si mi-a si raspuns).

Acest subiect as prefera daca vrea cineva sa-l mai discutam, sa-l discutam fara ura si invrajbire si fara atacuri. Ce a fost, a fost, sa privim inainte si sa vedem cum am puea evita in viitor asemenea situatii.

Povestea aceasta cu doi si cu doi fac patru eu o stiam încă mai de mult. Stiam bunăoară de la Camus că “vine mereu în istorie o clipă cînd cei care afirmă că doi plus doi fac patru sînt pedepsiti cu moartea“. Iar de la Dostoievski, în alt fel, că doi ori doi fac patru nu mai e viată, ci obîrsie a mortii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îsi jertfeste viata în căutarea aceasta, dar se înspăimîntă la gîndul că va da de ea. E un principiu de moarte, si bun lucru este că uneori doi si cu doi mai fac si cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru si că, de îndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine (…)
Secretul, asadar, coană Lenută, iată-l: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm. A spune că doi si cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie si Adevăr; că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a tine, ca G. Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viata si opera lui Eminescu. Cînd alături de tine oamenii sînt tăiati cu ferăstrăul, dacă vrei să enunti că doi si cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cît te tine cosul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiati în două cu ferăstrăul.
“Zic unii oameni: ce vreţi? ce pot face? ce vreţi să fac? Am nevastă, am copii mici, am părinţi bătrâni, am şi eu o căsuţă, o brumă de bunuri, o oarecare situaţie, ce vreţi, n-am ce face! De voie, de nevoie, n-am încotro, mă lepăd de Hristos, măcar de formă şi numai cu vorba. Acesta, nu este un raţionament creştinesc.
Adevăratul raţionament creştinesc, conform textului evanghelic şi fidel atât libertăţi cât şi spiritului său este: deşi am nevastă, copii ş. a. m. d., măcar că am nevastă, copii ş. a. m.d; eu tot nu mă lepăd de Hristos, eu Îl mărturisesc. Pe nimeni altcineva nu iubesc mai mult în lumea aceasta decât pe Hristos, la nimeni în lumea aceasta nu ţin mai mult decât la Hristos. Nevasta, copiii ş. a. m. d. nu-mi sunt mie piedică în mărturisirea lui Hristos.
Îmi iubesc familia, rubedeniile, fiinţa, dar stabilesc o ierarhie: în primul rând Îl aşez pe Hristos, iar pentru dragostea ce o port alor mei nu vreau să le dau o pildă rea, să ajungă a se ruşina de mine. Zic unii oameni: nu mă lepăd de Hristos, Îl iubesc, Îl mărturisesc, Îl venerez, însă în inima şi în sufletul meu, înlăuntrul sinei mele, în ascunzişul persoanei mele intime. Cu gura, cu glas puternic şi înalt nu-mi dă mâna să o fac. Ei şi! nu aceasta trage greu la cântar. Esenţial nu-i oare ce credem, ce mărturisim în sinea noastră, în adâncul fiinţei noastre spirituale? Vorbele nu-s decât sunete şi părelnicii, alcătuiri şubrede şi de suprafaţă, zboară, se pierd în vremelnicie. Nici raţionamentul acesta nu-i creştinesc. Luaţi aminte: Nu ajunge credinta launtrica, nu ajunge dragostea nemarturisita în afara, oricât de sincera, de fierbinte. E fatarnica. Cum adica fatarnica de vreme ce este sincera, ba si calda? E fatarnica pentru ca nu se da pe fata, e pe jumatate: numai înlauntru, e dramuita. Fatarnica este aceea manifestata doar la exterior.
Din Jurnalul fericirii
http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...rului-incomod/

Indiferent ce cred unii si altii, pentru mine Biserica e locul in care ma intalnesc cu Dumnezeu si ca atare mizeriile de tot felul nu au ce cauta. A le musamaliza, a le tolera inseamnaa le accepta.