Modurile prezentei personale a lui Iisus Hristos si a impartasirii de El in Sfanta Liturghie si spiritualitatea ortodoxa

 

I.

In ultima vreme tot mai multi teologi vorbesc de o"profunda criza liturgica" in sanul Bisericii Ortodoxe. Afirmatia este, fara indoiala socanta si surprinzatoare si ar putea starni nedumerire, si chiar indignare, in poporul credincios. Cum e posibil ca tocmai Biserica Ortodoxa, care in virtutea con­tinuitatii neintrerupte in ea a vechii traditii liturgice a fost si ramane o"Biserica liturgica" prin excelenta, si care"nu are nevoie sa intre intr-o mis­care liturgica", sa treaca prin aceasta criza? Desigur, datorita procesului crescand de secularizare si laicizare a lumii contemporane, ca si deceniilor de intoxicare ateista, astazi"multi dintre credinciosii nostri au inceput sa nu mai inteleaga rostul sacru, divin al Sfintei Liturghii si participa foarte rar la savarsirea ei", ajungandu-se la o"atitudine de totala absenta" si"de­cadenta a participarii lor active" la Sfanta Liturghie. Si totusi, dupa Par. Alex. Schmemann,"actuala criza liturgica este legata de ceva aflat la un nivel mult mai profund si numai in relatie cu acesta, ca simptom sau manifestare a lui, toate insuficientele individuale ale vietii noastre liturgice isi doban­desc adevarata semnificatie. Criza liturgica consta inainte de toate in con­ceptia gresita asupra functiei si locului cultului in Biserica, in metamorfoza profunda in intelegerea cultului in mintea Bisericii".

 

Desigur, de doua mii de ani, aceeasi Liturghie se savarseste in Biserica si"in traditia Bisericii nu s-a schimbat nimic, dar s-a schimbat intelegerea Euharistiei in  insasi fiinta  ei.  Esenta  acestei crize consta in  discrepanta sau lipsa de concordanta intre ceea ce se savarseste si intelegerea Tainei care se savarseste, respectiv trairea ei. Intr-o masura oarecare, aceasta criza a exis­tat intotdeauna in Biserica; viata Bisericii, mai bine-zis, viata poporului cre­dincios, n-a fost niciodata desavarsita, ideala, dar cu timpul, aceasta criza s-a transformat intr-o stare cronica, s-a transformat intr-o"schizofrenie" mascata ... Si schizofrenia aceasta otraveste Biserica si sapa la baza vietii bi­sericesti".

 

Sub influenta teologiei occidentale s-a ajuns la intelegerea gresita a Sf. Euharistii ca o alta Taina intre celelalte Sfinte Taine, in loc de Taina intal­nirii si comuniunii cu Hristos si intreolalta, desprinzandu-se de Sf. Liturghie, al carei centru este, de Biserica si de imparatia lui Dumnezeu, precum si de spiritualitatea ortodoxa.

 

Recent, in teologia ortodoxa, Par. Alex. Schmemann in cartea:"Euharis­tia - Taina imparatiei" (1984) si Par. Dumitru Staniloae in cartea:"Spiri­tualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa" (1986), au incercat o recupe­rare a sensului originar al Sfintei Euharistii si Sf. Liturghii, asa cum au tost intelese si traite ele de la inceput in Biserica. Caci pentru iesirea din criza liturgica actuala nu e nevoie de"reforme","acomodari" sau"modernizari", ci de"intoarcerea la intelegerea si experienta Bisericii de la inceput". Si aceasta se poate face, dupa Par. Alex. Schmemann, numai prin intelegerea si trairea Sf. Liturghii si Euharistii ca Taina cea mare in care are loc sau se petrec simultan: Taina Adunarii - Ecclesiei, Taina imparatiei, Taina In­trarii, Taina Cuvantului, Taina credinciosilor, Taina Aducerii sau ofrandei, Taina Unitatii, Taina inaltarii - anaforei, Taina Multumirii, Taina Adu­cerii aminte, Taina Duhului Sfant, si Taina impartasirii. Datorita importan­tei si inseparabilitatii tuturor acestor aspecte si faptului ca prin fiecare se infaptuieste, aici si acum, Taina cea mare, ele toate pot fi socotite Taine si constituiesc la un loc misterul Liturghiei euharistice.

 

Asa cum s-a sugerat deja de cateva decenii in teologia liturgica roma­neasca, depasirea crizei amintite este posibila concret: a) prin intelegerea si ex­plicarea corecta a misterului liturgic de catre teologi si preoti, b) Prin ros­tirea cu glas tare de catre preot a tuturor rugaciunilor liturgice si nu numai a ecfoniselor, din care cauza"randuiala Liturghiei a luat infatisarea unui ser­viciu dublu: de o parte unul cu caracter tainic savarsit in tacere de catre li-turghisitor in altar, iar altul exterior, perceptibil si executat de catre diacon si popor (strana, cantaret, cor) in vazul si auzul tuturor. Faptul acesta a facut ca poporul sa ramana din ce in ce mai strain si mai opac fata de partea sau rolul ce revine preotului, adica tocmai de ceea ce este esential si funda­mental in actiunea Liturghiei... Aceasta a facut ca Sfanta Liturghie sa apara ca   un   continent  euhologic    scufundat   -   pentru auzul   poporului   -   in oceanul de taina al tacerii".c) Prin participarea activa a tuturor credincio­silor la Sf. Liturghie, de la aducerea darurilor si pana la impartasirea lor cu Trupul si Sangele Domnului, d) Prin savarsirea frecventa a Sfintei Liturghii, care este"izvorul renasterii asteptate si prin inaltarea Bisericii spre Cina Domnului in imparatia Lui".

 

De asemenea, in lucrarea amintita, Par. Dumitru Staniloae a cautat sa a-traga atentia asupra importantei Sfintei Liturghii pentru mentinerea vie a credintei si comuniunii cu Hristos si intreolalta, evidentiind faptul ca in Sfanta Liturghie Hristos este prezent intre noi in modul cel mai pregnant cu invatatura, si cu Cuvantul, cu Jertfa si invierea Lui; in ea El ni se im­partaseste in moduri diferite si in final cu insusi Trupul si Sangele Lui plin de dumnezeire si putere si isi continua viata si actele Lui mantuitoare pana la sfarsitul veacului; in ea Hristos ne da intalnire si ne intalnim in comun cu Hristos, nu ca insi singuratici, ne rugam impreuna si ne impartasim toti din acelasi Potir si sporim neincetat in comuniunea cu Hristos si intre­olalta.

 

Fata de cei care desprind unilateral Liturghia si Euharistia de spiritualitate si de trairea ei in duhul Sfintilor Parinti, Par. D. Staniloae are meritul de a fi accentuat relatia stransa intre comuniunea liturgic-sacramentala cu Hristos si spiritualitatea ortodoxa. Aceasta este o spiritualitate sacramental-liturgica avandu-si bazele ei in Sfanta Liturghie si se intretine prin Sfanta Liturghie, ce hraneste comuniunea spirituala a credinciosilor cu Hristos si care ne arata calea de constientizare, fructificare si rodire a acesteia in viata crestina. Iar fata de cei care pun accentul exclusiv pe prezenta euharistica a lui Hristos in Sfanta Liturghie si pe impartasirea deasa cu Trupul si San­gele Domnului, ca unica solutie a iesirii din criza liturgica amintita, Par. D. Staniloae ii revine iarasi meritul de a fi aratat: a) ca in Sfanta Liturghie nu are loc numai Taina prefacerii painii si vinului in Trupul si Sangele Domnului, ci si recapitularea intregii Iconomii a mantuirii noastre in Iisus Hristos Cel rastignit si inviat si trairea anticipata a imparatiei lui Dumnezeu, ca par­ticipare la viata de comuniune a Sfintei Treimi; b) ca in Sfanta Liturghie arc loc Taina intalnirii si comuniunii noastre personale si comunitare cu Hristos, in Hristos cu intreaga Sfanta Treime si toti intreolalta; si c) ca in Sf. Litur­ghie se pot distinge mai multe moduri ale prezentei si lucrarii Persoanei lui Hristos, care sunt cu totul inseparabile si complementare si nu pot fi ne­socotite si nici escamotate, fiind tot atatea moduri de intalnire si impar­tasire a noastra de Hristos. De fapt, in Sfanta Liturghie are loc atat o anam­neza, o epifanie si dezvaluire crescanda a prezentei personale a lui Iisus Hris­tos Cel intrupat, rastignit, inviat si inaltat, dar si ca Cel care va sa vina, cat si un urcus spiritual continuu al nostru spre trepte tot mai inalte de comu­niune duhovniceasca cu Hristos cel inviat."

 

II.

Prezenta lui Dumnezeu in general inseamna insusirea Lui de a fi mai presus de spatiu si timp, dar si de a umple intreg spatiul si timpul prin energiile Sale necreate. Ea are doua acceptiuni complementare: a fi in ace­lasi loc si, in acelasi timp, a fi pretutindeni in acelasi timp. Atotprezenta iui Dumnezeu constituie conditia fundamentala a intalnirii noastre cu Dum­nezeu, ea permitand intalnirea si comunicarea lui Dumnezeu cu toti, din orice  timp  si   loc.

 

Desigur, in Sfanta Liturghie nu e vorba de prezenta mai generala a lui Dumnezeu, in lucrarea Sa creatoare si pronietoare si de care nu este lip­sita nici o faptura creata, ci de insasi prezenta reala si personala a lui Hris­tos cel inviat impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, si care prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa la cer, a inlaturat in Sine, cele trei piedici care stateau in calea noastra spre Dumnezeu: firea umana marginita, pacatul si moartea, si a realizat in Ipostasul Sau .dumnezeiesc unirea maxima intre Dumnezeu si om, superioara unirii prin relatie, dupa lucrari sau energii, proprie legaturii lui Dumnezeu cu oamenii inainte de intruparea Cuvantului, si in care Dumnezeu se mentine inca in afara umanitatii.

 

Odata inlaturate aceste bariere si distante intre Dumnezeu si oameni, dupa inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos cel inviat devine mai prezent acum decat atunci cand era pe pamant, fiind acum prezent pretutindeni, dar nu vizavi de noi, ci chiar in noi insine, prin energiile Duhului Sfant in Biserica. De aceea, prezenta si lucrarea Sa acum in noi este o prezenta si lucrare personala, pnevmatica, eclesiala si liturgic-sacramentala.

 

Intrucat in Sfanta Liturghie savarsita in Biserica are loc Taina prefa­cerii painii si vinului in insusi Trupul si Sangele lui Hristos Cel intrupat, rastiginit si inviat si prin aceasta insasi prezenta Sa reala, substantiala, perso­nala, permanenta, in Dumnezeiasca Liturghie se petrece insasi Taina intal­nirii si unirii noastre cu Hristos. Iisus Hristos insusi, in Persoana, vine la intalnirea cu noi, iar noi il intalnim si simtim ca un Tu ce ne cheama si solicita la comuniune si care ni se daruieste prin intreaga ambianta bisericii, prin Sfintele icoane, prin Cuvantul Sau si rugaciunile preotului si in final, prin impartasirea cu insusi Trupul si Sangele Sau. Iar credinciosii raspund chemarii Sale la comuniune prin insasi participarea lor activa la aducerea ofrandei sau jertfei euharistice prin preotul savarsitor, ca jertfa de lauda, de multumire si cerere, pentru toate darurile stiute si nestiute, aratate si ne­aratate, cate ni s-au facut si ni se fac in continuare.

 

Ca loc al intalnirii noastre cu Hristos, intreaga Sfanta Liturghie, de la inceput si pana la sfarsit, de la proscomidie si pana la impartasirea credincio­silor cu Trupul si Sangele Domnului, ca si prin intreaga ambianta in care se desfasoara ea in Biserica, este o epifanie sau aratare treptata a prezentei personale, duhovnicesti, a lui Hristos, in care se disting mai multe moduri ale prezentei si lucrarii lui Hristos ca tot atatea cai de intalnire si comu­niune, toate conducand in final, pe credinciosi spre impartasirea si comuniu­nea deplina euharistic-sacramentala cu El.

 

In primul rand, locasul bisericesc insusi, ca adunare a credinciosilor si loc al adunarii, unde se savarseste Sfanta Liturghie si se petrece intalnirea noastra cu Hristos este"spatiul sfintit de prezenta lui Dumnezeu insusi, prin coborarea Lui in el", este"cerul pe pamant sau centrul liturgic al crea­tiei"; locul central unde se savarseste si de unde se raspandeste peste intreaga creatia lucrarea mantuitoare a lui Hristos ca si locul prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in Treime. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului sfintirea bisericii inseamna salasluirea lui Dumnezeu Cel in Treime in ea si, de aceea, credinciosul are constiinta prezentei si lucrarii lui Dumnezeu in ea, a faptu­lui ca numai aici, in slujbele savarsite in ea de preot, il poate intalni sacra­mental pe Hristos Cel inviat, plin de dumnezeire.

 

De asemenea, Sfintele Icoane sunt o alta conditie esentiala fara de care nu  se  poate  savarsi  Sfanta Liturghie. Asa  cum nu se poate savarsi  Sfanta Liturghie  fara  lacasul  bisericesc,   fara  sfanta  masa  sau  sfantul antimis, tot asa nu se poate savarsi Sfanta Liturghie, fara cel putin icoana Mantuitorului Iisus Hristos si a Maicii Domnului si a chipului inmormantarii Domnului ztigravit pe Sfantul Antimis. Prin functia lor epifanica si liturgica, dupa sfin­tirea lor, icoanele devin un loc al prezentei harice personale a Sfintilor re­prezentati,  pentru ca ele  nu  numai  ne  sugereaza,  ci  si ne fac  prezent  pe Dumnezeu si diferitele lucrari sau persoane sfinte din iconomia mantuirii si care sunt tot atatea mijloace de intalnire cu Hristos Mantuitorul. De aceea,"in cadrul Sfintei Liturghii, intalnirea tainica cu persoanele reprezentate in icoane, este ca un fel de pregatire spre intalnirea mai deplina cu Hristos, in taina Euharistiei". Prin prezenta harica a celor reprezentati, icoanele per­mit credinciosilor comuniunea spirituala,  mistica in rugaciune, cu Persoana iui Hristos si a sfintilor, ele savarsesc o intalnire cu El prin rugaciunea ina­intea   icoanei  Sale. Aceasta  intalnire cu  Hristos   prin intermediul   icoanei Sale, e adevarat, nu suplineste comuniunea euharistica, dar este totusi com­plementara acesteia si necesara, atat inainte cat si dupa impartasire, pentru ca icoanele ne vizualizeaza iconic o prezenta ipostatica si ne fac sa ne ra­portam la prototipurile lor, atat ca prezenta iconica, cat si ca ideale si mo­dele de urmat.

 

Prezenta euharistica, nefiind din randul celor vazute, este o prezenta mistica, fara chip. Caci ceea ce se vede, painea si vinul, dupa prefacere, de­vin pur si simplu identice cu Trupul inviat, ceresc al lui Hristos, fara sa se opereze, insa, ceva si in planul vazut. De aceea"Euharistia nu poate servi nicidecum ca icoana, deoarece este numai"Cina Domnului", care trebuie consumata si nu contemplata". Din acest motiv, icoana isi pastreaza un rol liturgic si epifanic permanent si care nu e suprimat de prezenta euharistica a lui Hristos.

 

Teologi mai noi, ca Odo Casei, B. Langenmayer, Pavel Florensky, D. Staniloae, s.a. au aratat ca in Sfanta Liturghie Hristos este prezent real, de la inceputul proscomidiei, desigur in moduri diferite si anume: a) in Cuvintele Sfintei Scripturi citite de preot sau de citet in biserica; b) in cuvantul de propovaduire al preotului; c) in rugaciunile rostite de preot, in cantarile credinciosilor, in dialogul dintre ei si preot; d) in jertfa euharistica; la a-cestea se mai adauga prezenta lui Hristos e) in slujba celorlalte Sfinte Taine; f) in ierurgii si alte slujbe bisericesti (laude), in rugaciunile si binecuvanta­rile preotului; g) in citirile credinciosilor din Sfanta Scriptura in afara de biserica; in rugaciunile lor, in citirea altor carti de invatatura si evlavie or­todoxa; h) in convorbirile credinciosilor despre Dumnezeu, ca si din fap­tele bune savarsite din credinta.

 

Toate acestea sunt mijloace sau cai prin care Hristos ni se face pre­zent in diferite moduri si care luate in sine nu sunt exclusive, ci absolut necesare si complementare, caci se presupun unele pe altele si sunt alterna­tive. Ele privesc fiecare un aspect sau altul al dinamicii sau procesului intal­nirii noastre personale cu Hristos si presupun credinta in prezenta in Duh al lui Hristos cel inviat, fiindca asa cum spune Sf. Ap. Pavel:"noi nu stim de acum pe nimeni dupa trup, chiar daca am cunoscut pe Hristos dupa trup, acum nu-L mai cunoastem" (II Cor. 5, 16) dupa trup, ci numai in Duhul Sfant.

                                                                                              

Evident, intre aceste moduri de prezenta personala se detaseaza indeo­sebi: Cuvantul lui Dumnezeu catre noi, rugaciunea care se naste din acesta, impartasirea euharistic-sacramentala si implinirea poruncilor sau virtutilor care sunt tot atatea moduri de prezenta a lui Hristos si impartasire duhov­niceasca cu El.

 

a) Cuvantul despre Dumnezeu propovaduit, ca si rugaciunile rostite de preot in cadrul Sfintei Liturghii, sunt cele dintai cai sau mijloace care ne aduc pe Hristos si ne pun in legatura cu El. Astfel, din cauza legaturii intre cuvintele lui Hristos si Persoana Sa, cuvantul Lui este o incorporare a ener­gie dumnezeiesti prin care Persoana Lui patrunde in fiinta persoanei careia i se adreseaza. Aceasta energie porneste din fiinta Lui si prin urmare duce ceva din ea in cel caruia ii vorbeste; i se descopera pe Sine, il cheama, il revendica, patrunde si schimba, configurandu-1 dupa modelul Sau, pe ma­sura ce-l agraieste si e ascultat cu atentie.

 

Prin Cuvantul lui Dumnezeu se intelege atat cuvantul Sfintei Scripturi, expus in diferite pericope biblice in cadrul cultului divin, cat si cuvantul de propovaduire a preotului ca explicare, valorificare si actualizare a cuvan­tului lui Dumnezeu in viata credinciosilor si care are o mare importanta nu numai in transmiterea acestuia, dar mai ales in constientizarea lor asupra tainei iconomiei mantuirii noastre in Hristos; vestita si savarsita de El prin intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Sa la cer, si care se recapituleaza mereu pen­tru noi, in fiecare Sfanta Liturghie. De altfel, in cuvantul perotului ca si in coate  actele sacramentale savarsite de el,  graieste si lucreaza Hristos  insusi, preotul fiind doar"iconomul" vazut al Lui.

 

b) Din cuvantul lui Dumnezeu catre noi se naste si se hraneste nu numai credinta in noi (Rom. 10, 17), dar si cuvantul nostru catre Dumne­zeu, rugaciunea, ca raspuns la cuvantul lui Dumnezeu. Frin rugaciune ras­pundem chemarii lui Hristos, il imploram, laudam si-I multumim pentru toate, simtindu-L prezent in noi ca pe un Tu care ne cheama si agraieste si nu ca pa un El de care ne vorbeste preotul. intotdeauna"intai e chemat cineva de Dumnezeu prin cuvant si apoi il cheama el pe Dumnezeu, prin rugaciune". De aceea, in cadrul Sfintei Liturghii propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu si rugaciunea Bisericii se implinesc reciproc, fiecare avand ceva din cealalta si sustinandu-se una pe alta.

 

De altfel, in Sfanta Liturghie pe langa cuvantul Sfintei Scripturi si cu­vantul de propovaduire al preotului, ambele pline de prezenta si puterea lui Hristos, exista si cuvantul rugaciunilor liturgice, nascute din cuvantul si lu­crarea lui Hristos, ca raspuns ia acesta, ca lauda, multumire si cerere catre El. Cuvintele acestor rugaciuni sunt si ele o expresie a prezentei, lucrarii si comuniunii cu Dumnezeu, dar si o pregatire pentru intalnirea cea mare cu Hristos, prin impartasirea euharistica sacramentala. De aceea, intre rugaciu­nile liturgice rostite de preot in numele nostru, se disting in mod cu totul deosebit cuvantul rugaciunii epici etice (de invocare a Duhului Sfant)"care produce cel mai inalt grad de simtire al prezentei lui Dumnezeu" pentru ca prin prefacerea darurilor, cu invocarea si lucrarea Duhului Sfant, Iisus Hristos ne ofera spre impartasire nu o lucrare a Sa, ci insusi Trupul si San­gele Sau, plin de dumnezeire.

 

Desigur, in realizarea comuniunii intre Dumnezeu si om si in general in relatiile interpersonale, cuvantul nu e totul, el este doar mijlocul prin care Dumnezeu ni se descopera si cheama la comuniune, el exprima intentiona­litatea persoanelor spre comuniune, este intrebare si raspuns la chemarea adresata. Dar cuvantul nu este comuniunea si iubirea insasi, prin care se realizeaza de fapt comuniunea. Iar iubirea nu se manifesta numai prin cu­vant, prin simpla agraire catre cineva, ci si prin o serie de gesturi si fapte concrete de daruire si jertfire de sine. Hristos insusi ne-a mantuit si resta­bilit in comuniunea cu Dumnezeu prin cele trei slujiri, ca invatator, Arhi­ereu si imparat, deci prin Cuvantul Sau catre noi, ca si prin cele patru acte mantuitoare fundamentale amintite. De aceea, in Liturghia ortodoxa, unde se recapituleaza actual intreaga taina mantuirii noastre in Hristos, comu­niunea cu El se realizeaza in unitatea indestructibila intre Cuvant si Taina, intre Cuvantul propovaduirii si al rugaciunilor liturgice si Taina Euharis­tiei, care, dupa Par. Alex. Schmemann, ea insasi implica si cuprinde"Taina Cuvantului"."Rupandu-se de cuvant, care este intotdeauna cuvant despre Hristos, Tainele se rup, se separa intr-un anumit sem de Hristos. Desigur, Hristos ramane, si in teologie si in evlavie, intemeietorul Tainelor, dar in­ceteaza sa fie continutul lor, Tainele nu mai sunt Darul prin care Hristos se daruieste pe Sine insusi si viata Sa divin-umana Bisericii si credinciosilor... Prin ruperea Cuvantului de Taina, Taina este amenintata sa fie inteleasa ca magie, iar Cuvantul fara Taina sa fie redus la o doctrina". Desigur, pre­zenta lui Hristos si impartasirea de El, in Taina Euharistiei, intrece orice alt mod de prezenta si impartasire de El, intrucat dupa Sf. Nicolae Cabasila, dincolo de ea"nu mai este loc unde sa pasim". Dar si minunea aceasta se petrece prin Cuvant si Taina si nu exclude, ci completeaza celelalte moduri de prezenta si lucrare ale lui Hristos in Sfanta Liturghie.

 

Avand in vedere modurile diferite de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie, care toate sunt necesare si complementare, inseamna ca prin fiecare din acestea, (prin cuvantul lui Dumnezeu, prin rugaciunile ros­tite de preot in numele tuturor credinciosilor, in cantarile liturgice si mai ales prin iradierea puterii lui Hristos in momentul prefacerii, ca si din pre­zenta Lui dupa prefacere) credinciosii se intalnesc cu Hristos si se cumi­neca de o lucrare a lui Hristos"avand un folos de la Sfanta Liturghie, chiar daca nu se impartasesc... De aceea afirmatia, provenita din influenta cato­lica si protestanta, ca participarea la Sfanta Liturghie este inutila celor ce nu se impartasesc, nu corespunde realitatii". Deoarece Ortodoxia nu separa Cuvantul de Taina si nici Taina de Cuvant si, prin urmare, nici Euharistia de ansamblul Liturghiei."in toata Liturghia Hristos este prezent si lucra­tor in diferite grade si moduri, impreuna cu Duhul Sfant" si toti cei care participa la ea se folosesc si ei de prezenta si lucrarea lui Hristos si nu numai cei ce se impartasesc cu Trupul si Sangele Domnului la sfarsit.

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul,"harul Sfantului Duh, care e pu­rurea in chip nevazut prezent, dar in mod special si mai ales in timpul Sfin­tei Liturghii, preface, transforma si remodeleaza cu adevarat pe fiecare din cei ce se afla de fata, rezidindu-l in chip mai dumnezeiesc, potrivit cu insu­sirile lui si inaltandu-1 spre cele ce se indica prin tainele ce se savarsesc, chiar daca acela nu simte, in cazul ca e inca dintre copii in cele dupa Hristos, si nu poate vedea adancul celor ce se savarsesc. El activeaza in acela harul mantuirii, indicat prin fiecare din dumnezeiestile simboale ce se sa­varsesc, conducandu-1 pe rand si dupa o ordine de cele apropiate pana la capatul final al tuturor... Caci la sfarsitul tuturor se face impartasirea Tai­nei cu preacuratele si de viata facatoarele Taine care-i preface pe cei ce se impartasesc cu vrednicie in chipul ei si asemenea dupa har si participare, Binelui prin esenta, nefiind lipsiti intru nimic de El, dumnezei prin har, pentru ca Dumnezeu intreg ii umple deplin si nu lasa nimic din ei gol de prezenta Lui". Precum vedem, desi impartasirea deplina a Tainei are loc la  sfarsit, prin  cuminecarea cu  Trupul  si Sangele Domnului, totusi  Duhul Sfant ii modeleaza si rezideste, in timpul Sfintei Liturghii, pe toti cei pre­zenti, potrivit"simboalelor" si"tainelor" ce se savarsesc in ea.

 

Nu e vorba, deci, de a pune pe acelasi plan diferitele moduri de pre­zenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie, intrucat impartasirea euha-ristica-sacramentala le intrece pe toate si este"capatul final al tuturor" si scopul final al Liturghiei credinciosilor, dar trebuie accentuat aici, fata de unele tendinte mai noi: a) ca toate modurile de prezenta si lucrare a lui Hristos in Sfanta Liturghie sunt forme diferite de impartasire de Hristos, necesare si complementare; b) ca si cei care nu se cumineca la sfarsit, de fapt majoritatea credinciosilor, se zidesc si folosesc si ei prin participarea la Sfanta Liturghie si c) ca impartasirea euharistica nu poate si nu trebuie sa fie pri­vita exclusiv in sine, detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, a invataturii si spiritualitatii ortodoxe.

 

In timpul din urma, fara a ne tine cont de toate acestea, ca si de evolu­tia istorica a lucrurilor, se vorbeste tot mai mult de"deasa impartasanie", ca singurul mod de prezenta si impartasire de Hristos si unica solutie a iesirii din"criza liturgica si ecleziologica" prelungita in Biserica Ortodoxa, supra­licitand dar si simplificand prin aceasta in mod nepermis sensul impartasi­rii integrale de Hristos.

 

c) Fara discutie, impartasirea euharistica-sacramentala reprezinta ratiu­nea de a fi si scopul final al Liturghiei credinciosilor, anuntat chiar din"ru­gaciunea a doua pentru cei credinciosi" pe care o rosteste preotul, dupa ie­sirea celor chemati:"Si da lor Dumnezeule sa-ti slujeasca Tie totdeauna cu frica si cu dragoste si intru nevinovatie si fara osanda sa se impartaseasca cu Sfintele Tale Taine si sa se invredniceasca de cereasca Ta imparatie". De asemenea, tot in acelasi scop se roaga preotul imediat dupa prefacerea Sfin­telor daruri"ca sa fie celor ce se vor impartasi spre ...", ca si in rugaciu­nea dupa sfarsitul anaforalei:"invredniceste-ne sa ne impartasim cu cuget curat, cu cerestile si infricosatoarele Tale Taine ale acestei sfinte si duhov­nicesti mese"; precum si inainte de frangerea Sfantului Agnet:"Si ne in­vredniceste prin mana Ta cea puternica sa ni se dea noua Preacuratul Tau Trup si Scumpul Tau Sange si prin noi la tot poporul Tau", precum si in chemarea adresata in final tuturor celor prezenti la Sfanta Liturghie:"Cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati".

 

Dupa F.A. 2, 46, in epoca apostolica, Sfanta Liturghie savarsindu-se duminica,"impartasirea duminicala" constituia un act constitutiv si impli­cit Liturghiei si regula de aur a vietii crestine.

 

Dar, in acelasi timp, practicata in orizontul si iminenta permanenta a martiriului care-i verifica autenticitatea, impartasirea euharistica era si incunu­narea urcusului duhovnicesc si punctul culminant al spiritualitatii crestine. Sfan­ta impartasanie - zice Sf. Nicolae Cabasila - este"piscul cel mai inalt al vietii duhovnicesti, la care daca am ajuns odata, nimic nu mai lipseste, ca sa do­bandim fericirea dorita... Este Taina cea mare, pentru.ca mai incolo de ea nu se poate merge, nici nu se mai poate adauga ceva... Dupa Sfanta impartasanie, insa nu mai este loc unde sa pasesti, de aceea trebuie sa te opresti aici, si sa te gandesti cum sa faci sa poti pastra pana la sfarsit comoara pe care ai dobandit-o". De aici retinem pentru moment trei lucruri: a) ca impartasirea euharistica n-a fost nici o clipa desprinsa de viata duhovniceas­ca al carei scop este comuniunea desavarsita cu Dumnezeu in Treime, b) Ca impartasirea sacramentala cu Trupul si Sangele Domnului nu era un mijloc, ci un scop, piscul spiritual cel mai inalt al urcusului duhovnicesc, care implica o pregatire pe masura, ea fiind o incununare, o premiere sau rasplatire."Ori a rasplati pe cineva nu inseamna de loc a-L pregati si a-1 face chiar biruitor, ci numai a-l arata inaintea tuturor ca biruitor si a-i da lui cununa biruintei, e o rasplata pe care o luam dupa ce ne-am straduit. ..". Asadar,"painea vietii ni se da ca rasplata a luptei duhovnicesti". c) Ca impartasirea euha-ristic-sacramentala a fost intotdeauna legata si de stradaniile etice-ascetice de"a pastra pana la sfarsit comoara" dobandita prin har, prin o viata in­dumnezeita, conforma darului primit.

 

Cat timp Sfanta Liturghie se savarsea in"ziua Domnului","imparta­sirea duminicala" a tuturor credinciosilor nu constituia o problema. Dar inmultindu-se numarul credinciosilor, s-au inmultit prin aceasta si prileju­rile de pacat, certuri si dezbinari, motiv pentru care Sf. Ap. Pavel le atra­ge atentia"sa se cerceteze fiecare pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din potir, caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, acela mananca si bea siesi osanda" (I Cor. 11, 27-29). Prin aceasta, chiar de la inceput, im­partasirea"cu vrednicie" si"cercetarea de sine", devine motivul esential pentru care nu toti credinciosii se pot impartasi la aceeasi Sfanta Liturghie.

 

Pe langa aceasta, inmultindu-se, cu timpul, numarul zilelor liturgice (afara de duminici, miercurea, vinerea, sambata si sarbatori), s-au inmultit im­plicit si prilejurile de impartasire care, potrivit dispozitiilor canonice de a-tunci, era obligatorie. in asemenea conditii, evident, credinciosii nu mai pu­teau sa realizeze, in intervale atat de scurte, dispozitiile spirituale cerute apropierii de Sfintele si Preacuratele lui Hristos Taine (post, marturisirea pa­catelor, implinirea canonului s.a.) fara a se face vinovati de Trupul si San­gele Domnului. Aceasta"a produs in chip firesc o rezistenta pioasa, prin ab­tinerea de la impartasirea regulata". Asa incat, la circa o suta de ani de la libertatea acordata crestinismului, majoritatea credinciosilor nu se mai im­partaseau decat in posturile mari, desi in Constantinopol Sfanta Liturghie se savarsea zilnic. Sf. Ioan Gura de Aur ne informeaza ca unii se imparta­seau de mai multe ori, alti de mai putine ori, cei mai multi, insa, o singura data pe an sau de doua ori pe an, iar monahii  din pustie si la doi ani.

 

Par Alex. Schmemann e de parere, insa, ca sub influenta monahismului rasaritean s-a produs, de timpuriu, o"schimbare" asupra modului de intele­gere si traire a Euharistiei, nu in ce priveste locul si insemnatatea sa cen­trala in viata spirituala, ci in sensul ca odata cu introducerea Liturghiei zil­nice in manastiri, impartasirea euharistica a fost rupta de ritmul liturgic co­munitar al Bisericii si subordonata ritului vietii ascetice individuale. in acest sens e mentionat cazul Avei Marcu din Egipt despre care"se spune ca si-a pe­trecut 30 de ani fara sa paraseasca vreodata chilia lui si ca un preot venea de obicei la el si savarsea pentru el Sfanta Jertfa". Dupa Par. Schmemann"aceasta ar fi fost imposibil in pietatea liturgica a Bisericii primare". Impor­tanta nu mai avea acum impartasirea deasa sau rara, ci impartasirea frec­venta sau nefrecventa, primirea Euharistiei fiind guvernata acum de alt ritm decat cel liturgic si anume de ritmul privat al fiecaruia, de starea spirituala a celui care primeste impartasirea, de decizia duhovnicului si disciplina ma­nastirii. Aceasta"schimbare" care s-a produs in evlavia liturgica, a dus la separarea Euharistiei (in mintea credinciosilor) de semnificatia ei ecleziolo-gica si eshatologica.

Credem, insa, ca, fara sa piarda o clipa din vedere semnificatiile mul­tiple ale Sfintei Euharistii, marii Parinti duhovnicesti au inteles bine atat necesitatea savarsirii zilnice a Sfintei Liturghii ca jertfa de lauda, multumire si cerere adusa lui Dumnezeu in Treime, cat si necesitatea pregatirii serioase pentru primirea, cu vrednicie si constiinta curata, a Sfintelor si Preacurate­lor Taine."Nici obisnuinta, nici soroacele - zice Sf. Ioan Gura de Aur, au­torul Sfintei Liturghii - sa te indemne sa te apropii, ci curatia si nevinova­tia sufletului... Timpul potrivit de impartasire sa fie pentru voi constiinta cu­rata". Pe langa unele aprecieri juste, Par. Schmemann separa, insa, prea transant Euharistia de ansamblul Sfintei Liturghii si de viata duhovniceasca, minimalizand celelalte moduri de prezenta si lucrarea a lui Hristos in Sfanta Liturghie. In acelasi timp, vorbeste foarte putin de necesitatea unei prega­tiri speciale pentru impartasirea si aproape de loc despre constientizarea aces­teia si necesitatea pastrarii cu sfintenie a darului primit si a unei vieti dei-lorme   conforme   acestuia.

 

Biserica Ortodoxa n-a pus si nu pune nimanui nici o opreliste la Sfanta impartasanie, afara de constiinta curata si nici nu impune anumite termene obligatorii, chiar daca a cautat sa stabileasca o anumita regula (in cele patru posturi sau macar odata pe an, la 40 sau 30 de zile pentru cei imbunatatiti) aceste date nefiind de fapt o programare, ci doar niste praguri sau limite minimale, pentru ca nimeni sa nu ramana mult timp departe de Domnul. Impartasirea deasa este, deci, posibila, ingaduita si de dorit, dar nu oricum, ci numai dupa randuiala canonica si cu vrednicie."Problema nu e, prin urmare, in legatura cu timpul, ci cu vrednicia", care e verificata de preotul duhovnic in Taina Spovedaniei. Cu constiinta curata credinciosul se poate apropia mai des, fara ea niciodata. Dar daca impartasirea mai deasa este posibila si ingaduita, Biserica ortodoxa n-a impus, insa, niciodata imparta­sirea obligatorie a tuturor participantilor la Sfanta Liturghie, indiferent de starea lor sufleteasca, dimpotriva, ea a impus o riguroasa disciplina peniten-tiala prealabila, dupa gravitatea pacatelor savarsite.

 

Avand in vedere, insa, ca adevarata"metanoia" a sufletului se petrece in Taina Spovedaniei,"traditia a impus spovedania deasa si impartasirea mai rara."Deasa spovedanie - zice Cuviosul Paisie Velicicovski - este teme­lia vietii duhovnicesti". Pentru ca indreptarea pe calea mantuirii incepe prin deasa spovedanie, se continua prin post, si rugaciune cu lacrimi, parasi­rea pacatelor, milostenie, impacarea cu Hristos si smerenie multa. Numai dupa toate acestea credinciosul se poate impartasi mai des.

 

Impartasirea zilnica, una din formele"desei impartasiri", n-a gasit, deci, conditii propice de incetatenire in spiritualitatea ortodoxa si nici n-a facut obiectul vreunei dispozitii oficiale a Bisericii Ortodoxe, nici in sens pozitiv, nici in sens negativ, desi prilejuri si discutii in acest sens, n-au lipsit. Pro­blema a aparut si la unii Sfinti Parinti, dar in mod cu totul deosebit, in a doua jumatate a sec. al XVIII-lea si inceputul sec. al XIX-lea, la monahii atoniti si a fost reluata mai nou prin anii '70.

 

Intre protagonistii impartasirii dese se numarau calugarii de la Schitu­rile Sfantul Vasile, Sfanta Ana si Kavsokalivia, condusi de catre Neofit Kav-sokalivitul (1713-1784); Atanasie de la Paros (1721 - 1813), Macarie ai Co­rintului (1731-1805) si Sf. Nicodim Aghioritul (1748-1809).55 Disputele pro-contra au ajuns atat de aprinse in Muntele Athos, incat pentru linisti­rea spiritelor a fost nevoie, de mai multe ori, de interventia energica a Patriarhiei ecumenice.

 

Astfel, in 1772, patriarhul ecumenic Teodosie scrif calugarilor din Athos:"in ceea ce priveste apropierea mai deasa sau mai rara de impartasi­rea cu Preacuratele Taine, spun ca nu s-a hotarat un timp anume, dar este neaparat necesara pregatirea prin pocainta si marturisire". Apoi - in urma publicarii anonim, in 1777 la Venetia, a cartii"Despre deasa impartasire" a-ceasta fiind scrisa de fapt de Neofit Kavsokalivitul la Brasov in 1772 si tiparita anonim in 1777 in traducere neogreaca, iar in 1783, aparand iarasi anonim sub titlul:"Carte foarte folositoare de suflet despre deasa imparta­sire cu Preacuratele lui Hristos Taine" fiind de fapt o prelucrare a celei din­tai de catre Sf. Nicodim Aghioritul -, spiritele incingandu-se si mai mult,. Sinodul patriarhal prin tomosul din 1785, fara o cercetare mai atenta a lucrurilor, o dezaproba si interzice lectura ei. In 1785, patriarhul ecumenic Gavriil, sesizat de conducerea Athosului, intervine prin un nou"tomos", m care declara ca"impartasirea mai deasa este de folos numai daca s-ar face cu vrednicie; dar pentru a fi cu vrednicie este necesara neaparat curatia neapa­rata a inimii noastre. Caci timpul de impartasire, zice marele Parinte Sfan­tul Ioan Gura de Aur, nu-l hotaraste sarbatoarea sau praznicul, ci constiitna curata si viata tara vina .

 

Intrucat disputele pe tema aceasta intre monahii atoniti mai continuau, in 1807 patriarhul ecumenic Grigorie, printr-un"tomos" sinodal"transaza definitiv cearta in sensul libertatii"de a se impartasi fie mai des, fie la 40 de zile, dar insista iarasi ca"impartasirea cu Preacuratele Taine se cuvine sa se faca intotdeauna prin cercetarea fiecarui credincios si care nu se poate face de el insusi, ci de preotii duhovnici, imputerniciti de arhierei cu gramate bi­sericesti". Iar fata de cei care continuau sa sustina impartasirea numai la 40 de zile, acelasi patriarh, prin"tomosul" din august 1819, spune:"cei evlaviosi sunt datori sa se apropie si sa se impartaseasca la fiecare Liturghie, pen­tru aceasta sunt invitati de preot:"cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste sa va apropiati". Dar din pricina alunecarii si neputintei omului de a se impartasi in fiecare zi, Biserica a hotarat ca fiecare sa se apropie de Sfanta impartasanie atunci cand, marturisindu-se duhovnicului sau, este gasit vred­nic de dumnezeiasca impartasanie si primeste dezlegare pentru aceasta de la duhovnic. Pentru dumnezeiasca impartasanie nu exista nici un termen fix de zile, deci, nici nu trebuie sa se spuna ca trebuie sa treaca mai intai 40 de: zile ca sa se impartaseasca, deoarece acest lucru este neoprit si neimpiedicat; asa ca celui care vrea si ia invoire de la duhovnicul sau, ca unul care este gasit fara vina, ii este ingaduit sa se impartaseasca si saptamanal. Cu privire la aceasta nu exista nici o hotarare si nici un canon apostolic". Se interzice orice discutie si cearta privitoare la aceasta chestiune, iar cine continua sa po­lemizeze si sa se opuna celor hotarate, va fi supus pedepsei si oprobiului Bi­sericii.

 

Nu exista, deci, termene fixe, obligatorii pentru impartasire. Desi se spune ca cei evlaviosi"sunt datori" sa se impartaseasca la fiecare Liturghie, se recunoaste, insa, neputinta omului de a se impartasi in fiecare zi si se ac­cepta ca, celui care este curat si are invoire de la duhovnicul sau ii este ingaduit sa se impartaseasca"saptamanal", dar numai dupa randuiala canonica si cu vrednicie.

 

Odata cu inviorarea vietii monahale in Muntele Athos prin anii '60-'70, mai recent calugarii Schitului Sfanta Ana repun din nou chestiunea imparta­sirii dese, dar primesc prompt riposta conducerii Marei Lavre, de care apar­tineau. Au apelat si la Sfanta Koinotita, organul suprem in Muntele Athos, care in ianuarie 1970 hotaraste constituirea unei Comisii speciale, formata din monahii Teoclit de la Manastirea Dionisiu si Eftimie de la Manastirea Ka-rakalii, care sa cerceteze diferendul. Comisia aceasta intocmeste un Raport de 14 pagini, in care sunt sanctionate toate exagerarile si abaterile de la tra­ditia ortodoxa a celor de la Schitul Sfantul Ana. Pe baza acestui Raport, Sfanta Koinotita trimite o circulara in 3 martie 1970 in care sunt respinse invatatu­rile gresite si prozelitismul monahilor de la Schitul amintit. Dar acestia nu renunta.

 

In sprijinul ideilor lor, monahul Theodoret de la acelasi schit, editeaza lucrarea lui Neofit Kavsokalivitul"Despre deasa impartasire", Atena, 1972, 231 p., pe baza manuscrisului original, redactat de Neofit la Brasov in 1772 si pastrat la Academia Romana, si publica in acelasi an lucrarea:"Impartasirea euharistica in Sfantul Munte", Atena, 1972, 278 p., ca"o stralucita apologie - zice el - in controversa din Sfantul Munte despre apropierea canonica a credinciosilor de dumnezeiasca impartasanie, in lumina Sfintelor Canoane si a intregii Sfinte Traditii" (p. 1). In partea intai vorbeste despre cauzele apa­ritiei miscarii athonite pentru deasa impartasire in sec. al XVIII-lea si incer­carile mai noi de reinviorare a ei, precum si despre conflictul spiritual actual in Muntele Athos (p. 1;-80). Iar partea a doua (p. 81-259) e consacrata in intregime respingerii punct cu punct al Raportului Comisiei Koinotitei, pre­cum si"Scrisorii deschise" a monahului Teoclit Dionisiatul, adresata celor de la Schitul Sfantul Ana. in afara meritului stiintific incontestabil al editarii pentru prima oara a lucrarii lui Neofit Kavsokalivitul"Despre deasa imparta­sire" pe baza manuscrisului original, redactat la Brasov, in 1772, cealalta lucrare a monahului Theodoret consacrata special"impartasirii euharistice in Muntele Athos", este mai mult o lucrare polemica, partizana, care nu aduce nimic nou si nu aprofundeaza tema integral in spirit obiectiv, din punct de vedere dogmatic, liturgic si duhovnicesc.

 

Recent a aparut in traducere romaneasca lucrarea:"Carte folositoare de suflet despre impartasirea cu Preacuratele lui Hristos Taine", sub numele lui Neofit Kavsokalivitul si Nicodim Aghioritul - de fapt a acestuia din urma - in traducerea Ierom. Petroniu Tanase, in Editura Orthodoxos Kypseli, Tesalonic, 1992, 119 p., prefatata de P.S. Episcop Serafim Fagarasanul cu un cuvant despre"Deasa sau rara impartasanie?" Editia aceasta este binevenita si umple un gol de mult simtit la noi, dar care din pacate ea nu este o tra­ducere integrala, lipsind de asemenea o prezentare critica a ei din punct de vedere istoric, dogmatic, liturgic si spiritual-mistic.

 

Asa cum am spus, desi tributara celeia a lui Neofit, lucrarea Sf. Nicodim Aghioritul din 1783, e totusi distincta de aceasta, fiind mai ampla, mai bogata si sistematica si purtand pecetea operelor lui si ambele au meritul de a fi contribuit la renasterea si inviorarea vietii spirituale in Rasa­ritul Ortodox si de a fi sensibilizat Biserica asupra importantei participarii si impartasirii credinciosilor la Sfanta Liturghie.

 

Desi Sf. Nicodim Aghioritul militeaza staruitor pentru impartasania cat mai deasa a tuturor credinciosilor prezenti la Sfanta Liturghie, totusi, si dupa el, aceasta nu se poate face oricum, ci numai dupa o pregatire serioasa prin post, rugaciune,  marturisirea pacatelor  si  cu invoirea  duhovnicului.

 

Pe langa o serie de dispozitii canonice si marturii din Sf. Scriptura si Sf. Parinti ai Bisericii, fara o fundamentare mai larga, principalele argumente invocate de Nicodim Aghioritul in sprijinul"impartasirii dese" sunt: a) Porunca expresa a Mantuitorului:"Luati mancati","Beti dintru acesta toti","Aceasta s-o faceti intru pomenirea Mea" (Le. 22, 19); b) Scopul final al Sfintei Liturghii este impartasirea credinciosilor, si c) Dumnezeiasca impar­tasanie este hrana duhovniceasca de care avem nevoie permanent pentru viata sufletului, asa cum avem nevoie de hrana pentru intretinerea trupu­lui. Greseste,  insa,  atunci  cand  spune  ca "zadarnic se savarseste Liturghia in fiecare zi daca nu va impartasiti", pentru ca asa cum am vazut, exista mai multe moduri de impartasire de Hristos in Sf. Liturghie, de care ne fo­losim si zidim.

 

S-a spus ca, luptand impotriva extremei impartasirii de doua-trei ori pe an, el cade in extrema opusa a impartasirii in fiecare zi"daca acesta e cu putinta"; incercand sa vindece aceasta extrema - zice Sotiriu N. Schionas, editorul cartii -, el scoate argumente nu atat in sprijinul impartasirii zilnice, ci pentru respingerea prejudecatii impotriva impartasirii de doua-trei ori pe an si ca sfintele canoane nu ameninta nicidecum cu afurisirea pe cei ce nu se impartasesc.

 

Desi lucrarea aceasta a Sf. Nicodim, ca de altfel si a lui Neofit, nu este cu totul straina de unele influente catolice, ca si"Cartea folositoare de su­flet. Sfatuire catre duhovnic", iar impartasirea euharistica o prezinta si el aproape ca o entitate de sine, ca un mijloc de sfintire si oarecum izolat de aspectul ei de jartfa si de ansamblul comunitar al Sfintei Liturghii, totusi, el are meritul de a o fi plasat corect in cadrul spiritualitatii ortodoxe in alte scrieri ale lui. Lucrand concomitent la editarea"Filocaliei" (1782) si a altor scrieri duhovnicesti, Sf. Nicodim Aghioritul si-a dat seama, foarte repede, ca unirea sau impartasirea sacramentala, cu cuget curat, cu Preacuratele lui Hristos Taine, trebuie sa fie unita cu impartasirea duhovniceasca (prin ascul­tarea Cuvantului lui Dumnezeu ,implinirea poruncilor, rugaciunea mintii si smerenie multa) singurul mod prin care constientizam, actualizam, traim si simtim etic-ascetic-mistic, prezenta euharistica a lui Hristos in noi, devenind nu numai obiectiv-sacramental, ci si constient si actual, etic si ascetic, dum­nezei prin har si virtute, cu totul lumina, bucurie si dragoste in Duhul Sfant.

 

Dupa Sf. Nicodim Aghioritul,"aceasta sfanta Taina", respectiv Hristos prezent in Euharistie,"poate lucra in doua feluri: ea poate fi primita tainic -sacramental, ori de cate ori poate cineva, daca nu-i oprit de duhovnic, cu pregatirea  cuvenita, cu zdrobire  de  inima, cu spovedanie, implinirea  canonului si postire dupa putere, si ea poate fi primita duhovniceste si mintal, in fiecare ceas si in fiecare minut. De aceea s-o primesti deseori in al doilea fel si cand poti in primul fel". Aici, Sf. Nicodim Aghioritul face o preci­zare extrem de importanta in intelegerea corecta a"impartasirii dese" in spiritul autentic al spiritualitatii filocalice, punand accentul pe experienta sau trairea duhovniceasca permanenta a prezentei euharistice a lui Hristos si nu­mai"cand se poate" pe impartasirea tainica - sacramentala, iii tormuieaza ex­plicit imperativul:"De la impartasirea tainica-sacramentala sa treci la impar­tasirea duhovniceasca". Caci,"desi prin impartasire nu putem primi pe Domnul decat odata pe zi, totusi duhovniceste si mintal II putem primi in orice ora si in orice minut, prin savarsirea tuturor virtutilor si poruncilor, in­deosebi a dumnezeiestilor rugaciuni, mai ales a rugaciunii mintii. Caci, Dom­nul se afla ascuns in virtuti si in sfintele porunci si cine face o virtute si implineste o porunca primeste in sufletul sau pe Dumnezeu Cel ascuns in ele". Iar aceasta impartasire sau unire duhovniceasca cu Hristos nu are capat, fiind o crestere nesfarsita in cunoasterea sau simtirea prezentei harice a lui FIristos, crestere care nu poate fi oprita"decat de lene ori de alta gresala a noastra".

 

Asadar, desi"toti ne-am botezat intru Hristos in apa si in Duhul Sfant - zice cuviosul Nichita Stitatul - si toti mancam aceeasi mancare duhov­niceasca si bem aceeasi bautura duhovniceasca, care sunt Hristos, totusi, nu intru toti din noi binevoieste Dumnezeu". Pentru ca neavand smerenia si virtutile lui Hristos"am fost gasiti goi de plinatatea Duhului Sfant si departe de cunoasterea lui Dumnezeu". Caci din cauza pacatelor, am ncunplinirea virtutilor, lisus Hristos ramane ascuns in adancul inimii"nesesizat si nesim­tit", iar"mie mi se pare ca Te am, dar de fapt eu zac in intuneric si ratacesc in nestinta, stapanit de o nesimtire totala".

 

Impartasirea duhovniceasca cu Hristos, prin care II simtim prezent si lucrator in noi, ca pace, liniste, bucurie si dulceata duhovniceasca, se face, asadar, .prin ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, prin implinirea tuturor poruncilor si realizarea virtutilor si rugaciune multa.

 

a) Am vazut ca pentru intrarea in comuniune cu Dumnezeu in Treime sunt necesare Cuvantul lui Dumnezeu si Taina, ca ele sunt complementare si alternative, ca nu numai Cuvantul, dar nici Taina singura nu realizeaza intalnirea deplina cu lisus Hristos Cel inviat, ci numai amandoua impreuna."Cine asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica" (Ioan 5, 24). Prin ascultarea si implinirea cuvantului lui Dumnezeu ne pre­gatim mereu pentru primirea Tainei si intelegem tot mai bine continutul ei inepuizabil,   iar  prin Taina  Euharistiei   primim,  in  mod sacramental-tainic, insasi realitatile dumnezeiesti, semnificate, anuntate si decoperite prin cu­vantul lui Dumnezeu. in acelasi timp, Cuvantul lui Dumnezeu catre noi, ca chemare la comuniune, naste cuvantul nostru catre El, rugaciunea de lauda, multumire si cerere, care ne uneste duhovniceste si mintal cu Hristos si in­treaga Sfanta Treime.

 

b) Implinirea poruncilor si tuturor virtutilor este calea prin care se pastreaza,  actualizeaza, activeaza si rodeste viata noua in Hristos, dobandita prin Sfintele Taine. Prin ele Hristosul sacramental ia chipul virtutilor Sale in noi, facandu-se simtit in noi ca o prezenta personala, vie si activa, ca pace, bucurie si dragoste dumnezeiasca."Cel ce pazeste poruncile Mele ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el; si din aceasta cunoastem ca ramane in noi" (I Ioan 3, 24). Dupa Sf. Marcu Ascetul si Maxim Marturisitorul,"Dom­nul se afla ascuns in poruncile Sale si cei Ce-L cauta pe El, il gasesc pe ma­sura implinirii lor"."Fiinta tuturor virtutilor - zice Sf. Maxim Marturisi­torul - este insusi Domnul nostru lisus Hristos, fiindca"El ni s-a facut noua de la Dumnezeu, intelepciune, dreptate, sfintire si mantuire" (I Cor. 1, 30)... Si daca-i asa, orice om care se impartaseste de virtute printr-o deprindere neclintita, se impartaseste neindoielnic de Dumnezeu, fiinta vir­tutilor si devine dumnezeu, ca unul care a adaugat, prin libera alegere, la binele natural al Chipului. Asemanarea prin virtuti". De fapt, prin implini­rea poruncilor si tuturor virtutilor sunt activate si se pun in lucrare daru­rile primite in Sfintele Taine si Hristos se face vazut in noi. De unde si imperativul:"da lucrarea pentru care ai primit puterea si te pregateste sa primesti aratarea Celui care locuieste in tine". Fara implinirea tuturor po­runcilor si virtutilor, pentru care am primit puterea, nu numai ca darurile primite zac ascunse in noi, ca o simpla posibilitate neactivata, nesimtita si nesesizata, Hristos pierzandu-si orice transparenta pentru noi, dar pe ma­sura neimplinirii poruncilor, pacatul si patimile pun iarasi stapanire pe noi, intunecand si mai mult chipul lui Hristos in noi.

 

Admirabil si concis exprima aceasta relatie indisociabila dintre Litur­ghie si asceza Sf. Maxim Marturisitorul in finalul"Mistagoghiei" sale:"Sa nu lipsim, deci, de la Sfanta Biserica a lui Dumnezeu care contine atatea mis­tere ale mantuirii noastre in sfanta randuiala a dumnezeiestilor simboale sa­varsite in ea, prin care face pe fiecare sa se comporte frumos dupa analogia vietii lui Hristos (...). Ci cu toata puterea si sarguinta sa ne infatisam pe noi vrednici de darurile dumnezeiesti facandu-ne bineplacuti lui Dumnezeu prin fapte bune" (se citeaza apoi in extenso textele neotestamentare I Tes. 4, 5; Col. 3, 5-9; Efes 4, 22; Col. 3, 12-15; 1, 9-12). La asceza trebuie adaugate insa si faptele milosteniei fata de cei saraci si lipsiti, cu care se identifica mistic Dumnezeu. Iesind de la Liturghie, credinciosul se cuvine sa imite, astfel, integral, atat viata de rugaciune si asceza a lui Hristos, cat si cobora­rea si facerea Sa de bine fata de oameni"imitand iubirea Sa de oameni".

 

c) Daca prin implinirea virtutilor punem in lucrare si activam darurile primite in Sfintele Taine, prin rugaciunea orala, a mintii si a inimii - ca raspuns la chemarea lui Dumnezeu la comuniune si la ospatul in imparatia Sa si prin care il chemam, il laudam si ii multumim neincetat pentru toate - se realizeaza unirea constienta cu Hristos prezent tainic-sacramental in inima noastra. Toate faptele bune si virtutile curatesc inima de patimi si pre­gatesc pe credinciosi pentru aratarea lui Hristos si prin ele avem o oarecare simtire a prezentei si impartasire de Hristos, care se afla ascuns in poruncile Sale.

 

Desi in viata duhovniceasca rugaciunea vorbita si rugaciunea mintii sunt complementare si alternative, trecandu-se mereu de la una la alta, to­tusi abia prin rugaciunea lui Iisus, numita si rugaciunea mintii si a inimii, mintea cautand80 cu infrigurare pe Domnul si rostind neincetat:"Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", co­boara in inima, unde il"redescopera" si"regaseste" pe Iisus Hristos euharistic-sacramental."Adevarata rugaciune inseamna redescoperirea si arata­rea harului primit la Botez. A te ruga inseamna a trece din starea in care harul este prezent in inima tainic si neconstientizat, la nivelul deplinei per­ceperi interioare si al cunoasterii constiente, unde experimentam si simtim lucrarea Duhului direct si imediat".

 

Prin pomenirea deasa a Numelui lui Iisus ne straduim sa adunam, deci, mintea in inima, unde se afla Hristos si"imparatia cerurilor care este inlaun-trul nostru" (Lc. 17, 21). Prin"rugaciunea neincetata" mintea curata simte si experiaza prezenta lui Hristos Cel inviat in inima si se realizeaza - dupa Sf. Grigorie Palama - taina unirii noastre cu Dumnezeu, pentru ca fruc­tul imediat al rugaciunii este dragostea, care ne uneste cu Dumnezeu. De­sigur, unirea desavarsita cu Dumnezeu nu e propriu-zis rugaciunea si nici chiar dragostea care se naste din rugaciunea  curata, ci dragostea  extaz, ca dar de sus, ca energie dumnezeiasca necreata si indumnezeitoare prin care participam real la viata de comuniune a Sfintei Treimi."Dragostea este de la Dumnezeu" (I Ioan 4, 7). Ea vine dupa multa nevointa si rugaciune si ni se daruieste din cand in cand, ca din ea sa castige forte noi cea de a doua si asa sa continue cresterea noastra, in dragoste si cunoastere.

 

Desi pomenirea sau invocarea Numelui lui Iisus inseamna a-L face pre­zent, a-I da viata pomenindu-L, intrucat"Numele lui Dumnezeu contine energia divina care ofera prezenta lui Dumnezeu, incat se poate spune ca din punct de vedere practic ,energetic, Numele lui Dumnezeu este Dum­nezeu mai exact, puterea lui Dumnezeu, care este prezenta in el",totusi nu rugaciunea lui Iisus este cea care-L salasluieste pe Hristos in noi, pentru ca El este salasluit deja, obiectiv-sacramental, in noi de la Botez si ultima im­partasanie. Prin rugaciunea mintii il cautam doar si-L redescoperim in ini­ma pe Hristos sacramental si sporim neincetat in simtirea prezentei Lui dumnezeiesti."Nici o clipa Sfintii Parinti n-au avut in vedere chemarea nu­melui lui Iisus ca substitut al Sfintelor Taine", dar in acelasi timp nici n-au insistat numai pe impartasirea euharistica sacramentala, detasand-o de impar­tasirea duhovniceasca. Dimpotriva, in spiritualitatea ortodoxa filocalica atonita, fara sa se excluda viata liturgica, ca una care isi are bazele in ea si se intretine prin ea, accentul se pune, insa, pe nevointele ascetice si rugaciunea mintii, singurele prin care se pune in lucrare, se constientizeaza, traieste si simte duhovniceste, prezenta euharistic-sacramentala a lui Hristos si se uneste mistic cu El prin iubirea dumnezeiasca necreata.

 

Totodata, Biserica Ortodoxa invata ca, pe langa impartasirea tainic-sacramentala si duhovniceasca cu Hristos, exista o impartasire eshatologica de Hristos in viata viitoare, pe care o anticipeaza impartasirea, in timpul de acum cu acelasi Hristos Care s-a intrupat, rastignit, inviat si Care iarasi va veni; impartasirea de Iisus Hristos si imparatia Sa in Euharistie este doar o"arvuna" a bunatatilor viitoare si anticipare a imparatiei veacului viitor, pe care o avem"deja" si"inca nu" deplin aici. De aceea ne rugam mereu"vina imparatia Ta" si sa ne invrednicim sa ne impartasim mai ade­varat cu Tine in ziua cea neinserata a imparatiei Tale"."In aceasta imparta­sire eterna se incheie iconomia mantuirii ca unire eterna a oamenilor cu Dumnezeu in Hristos. Euharistia in viata de veci este, ca incoronare a Iconomiei dumnezeiesti, unirea desavarsita intre creatiune si Hristos, in care"Dumnezeu va fi cu totul in toate" (I Cor. 15, 28)".

 

Criza liturgica si euharistica de care se vorbeste tot mai des in ultimul timp, este intr-adevar profunda si reala. Pentru ca, desi se savarseste neince­tat de doua mii de ani aceeasi Sfanta Liturghie, ea nu mai este inteleasa si traita ca in epoca patristica. In Sfanta Liturghie are loc taina intalnirii si comuniunii noastre cu Hristos si intreolalta. Hristos insa este prezent, ni se descopera si comunica in ea in moduri diferite, care toate sunt inseparabile si complementare, si prin toate ne folosim, ne zidim si impartasim de Hris­tos, fireste punctul culminant al Sfintei Liturghii constituindu-l impartasi­rea euharistica. Dar aceasta impartasire a fost inteleasa si practicata diferit, in decursul timpului, adesea fiind luata ca o entitate de sine, ca simplu mijloc si detasata de ansamblul Sfintei Liturghii, de Biserica chiar, de imparatia lui Dumnezeu si de spiritualitatea ortodoxa.

 

Cat timp Sfanta Liturghie se savarsea duminica, in"ziua Domnului", s-a putut tine in echilibru cele doua porunci ale Mantuitorului, ce privesc cele doua aspecte ale Sfintei Euharistii, ca Taina si ca jertfa de lauda, mul­tumire si cerere:"Luati mancati","Beti dintru acesta toti","Aceasta sa fa­ceti spre pomenirea Mea: (Le. 22, 19);"Ori de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar, moartea Domnului vestiti pana cand voi veni" (I Cor. 11, 26);"Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, ramane intru Mine si Eu intru el" (Ioan 6, 56). Inmultindu-se insa numarul"zilelor liturgice si data fiind importanta exceptionala a momentului intalnirii si im­partasirii cu insusi Trupul si Sangele lui Hristos, care cere o pregatire spiri­tuala pe masura, credinciosii n-a mai putut sa se impartaseasca toti la fie­care Sfanta Liturghie. Ritmul impartasirii fiind determinat de"curatirea inimii" si"vrednicia" fiecaruia si de permisiunea duhovnicului, singurul in masura sa verifice aceasta. Unicul lucru pe care l-a cerut intotdeauna Bise­rica a fost impartasirea"cu cugetul si cu inima curata", fara sa impuna anu­mite termene obligatorii, ci doar niste praguri minimale, limita.

 

In acelasi timp, toti cei ce nu se impartasesc la sfarsit, se folosesc si din participare la Sfanta Liturghie, de prezenta si lucrarea lui Hristos in lacasul bisericesc, in Sfintele icoane, in Cuvantul Sau, in rugaciunile preotului, in cantarile credinciosilor, in miridele pentru vii si morti si de insasi iradierea prezentei lui Hristos dupa prefacere, care sunt tot atatea intalniri si imparta­siri de Hristos si sporirii in comuniunea cu El si intreolalta.

 

De asemenea, impartasirea euharistic-sacramentala este si o premiere si incununare a unor eforturi si nevointe ascetice prealabile si punctul de plecare al impartasirii duhovnicesti cu Hristos, prin ascultarea si implinirea Cuvantului Sau si a tuturor poruncilor Lui, precum si prin rugaciune multa, prin care se pune in lucrare darurile primite si constientizam prezenta lui Hristos in noi si ne unim cu El moral si mistic, nu numai sacramental.

 

Pentru ca Sfanta Liturghie sa-si poata atinge cu adevarat scopul ei si pentru depasirea crizei liturgice actuale, este nevoie deci: a) de revenirea la practica veche a rostirii rugaciunilor preotului cu glas tare; b) de intelegerea corecta de catre preoti si credinciosi a"misterului liturgic" in toate aspec­tele si laturile lui, prin studii, predici si cateheze; c) de promovarea partici­parii active a tuturor credinciosilor la Sfintele Liturghii, prin aducerea daru­rilor, la cantarile liturgice si in final la impartasirea euharistica"cu cugetul curat ; d) de adaugarea la aceasta a impartasirii duhovnicesti de Hristos in virtuti si rugaciune prin care constientizam si simtim prezenta lui Hristos in noi si sporim neincetat in comuniune cu El si intreolalta in imparatia Sa.

 

Pr. Prof. Dr. Ioan Ica