Cum de există atei? Răspunsurile nu sunt ușor de dat, iar întrebarea trebuie să rămână deschisă. Dacă rămânem realiști, ne dăm seama că necredința unora nu este departe de credința bazată pe automatisme și ritualism gol a altora. Granița dintre credință și ateism nu este atât de netă pe cât pare la prima vedere.
Să ceri eliminarea religiei, a credinței din lume, pe motiv că există fanatism religios este ca și cum ai cere desființarea științei pentru că se fac bombe atomice. Adică să reduci un potențial imens, cu o mare varietate de manifestări, la varianta lui cea mai proastă și, pe această bază, să ceri desființarea lui. E un pericol și în potențialul distructiv al științei, și în fanatism. Dar dacă în cazul științei toată lumea cere un comportament etic, astfel încât să primim avantajele științei dar să nu ne atingă vreuna din aplicațiile ei care ne-ar putea păgubi de ceva, altfel se raportează oamenii la credință. Și aceasta are manifestările ei nedorite, fanatici gata să arunce anateme în creștinism, sau cu bombe în Islam. Dar cum este absurd să ceri desființarea științei, tot așa ar trebui ca toți negatorii să-și dea seama că la fel de absurd este să ceri desființarea credinței. Oricine vede potențialul periculos al descoperirilor științifice, care pot duce la fabricarea unor arme de distrugere în masă, dar va cere stoparea acelor aplicări de științei. La fel e cazul unor posibile dezvoltări de credinței: ele nu țin de esența ei, ci sunt o aplicație distructivă, care va trebui îndepărtată.
Pentru cei care nu cred în Dumnezeu, manifestările patologice ale credinței sunt normalitatea. Le consideră manifestări exemplare, și pe baza lor nu se sfiesc să prezinte rezultatele la care duce credința.
Acești oameni se cred lucizi, obiectivi, ba chiar și bine intenționați. Nu pot să nu observ însă cum ignoră ceea ce face bun religia. Toate civilizațiile lumii au la bază religia. Iar ceea ce avem acum, civilizația europeană, are la bază creștinismul.
Ce le lipsește contemporanilor noștri care se cred atei? Au o viață la fel ca a credincioșilor, au bucurii, necazuri, iubiri, dezamăgiri, avem multe însușiri comune. Și ei pot iubi, se pot sacrifica pentru semeni, deseori au un comportament mai drept, mai moral decât cei ce pretind că sunt credincioși. Și ateii, și credincioșii au viața ca loc de manifestare. Numai că ateii o văd ca pe o șansă întâmplătoare și unică de a trăi, după care totul se termină, în timp ce pentru credincioși ea mai continuă. Tot ce e omenesc le aparține și lor, cu excepția credinței.
Ei numesc această lipsă luciditate, se mândresc că nu se lasă înșelați de speranțele deșarte pe care le oferă „opiul popoarelor”. Asta le dă o stare de superioritate Dar e o lipsă. Mai ales că, încercând un firav dialog cu ei, văd că nu se mulțumesc să-și trăiască propriul ateism, ci vor să demonstreze cât de fals e să crezi în Dumnezeu.
Majoritatea ateilor, sau cel puțin cei care se manifestă public, simt nevoia să fie apostoli ai (ne)credinței lor, să o vestească mai mult decât își vestesc credincioșii credința lor. Aleg să batjocorească ceea ce ține de credința creștină, probabil e o nevoie sufletească de a macula, de a face și mai rușinos actul credinței. Preocuparea lor repetată este să opună „miturilor” fără nicio bază reală, cunoașterea riguroasă, care pune lucrurile la punct.
*
Așadar, ce le lipsește ateilor? E o întrebare la care răspunsul nu e deloc evident, poate nu le lipsește tuturor același lucru, și oricum identificarea lui nu e deloc ușoară. Poate nu au simțul morții. Sigur, asta nu te face credincios, dar îți dă mai mult de gândit, te obligă să-ți pui mai multe probleme, să cauți mai asiduu. Iar această căutare poate duce la credință, dar poate duce la fel de bine la tot felul de ezoterisme sau la transumanismul care crede că poate transfera conștiința pe suporturi nealterabile, adică o prelungirea a ei la infinit.
Poate credincioșilor nu le lipsește credința, chiar dacă pare destul de ciudat să spui asta. Nu există oameni fără credință. Sunt mereu tot felul de superstiții, de încrederi acordate hazardat unor oameni sau idei, care să ia locul credinței celei adevărate. Dacă nu transformi știința în gnosticism, ești conștient că ea nu poate să dea răspunsuri la întrebările ultime, de genul rostului vieții proprii sau a semnificației lumii în care trăim. Atunci toate opțiunile noastre, pe care nu putem să nu ni le punem, devin devin rezultatul unei credințe pe care nu putem să o demonstrăm după regulile științei.
Mai degrabă însă, acești oameni nu au simțul transcendenței. Cineva a făcut lumea, dar apoi nu mai intervine brutal în ea, în schimb rămâne suficient de discret ca să nu mai fie recunoscut decât prin credință, să nu aibă o prezență evidentă, să se lase căutat. Problema existenței lui Dumnezeu este tipic creștină.
„Transcendența” e un termen tehnic prea pretențios, care nu exprimă exact despre ce e vorba. Mai potrivit ar fi să spunem că ateilor le lipsește simțul tainei. În modernitate există pretenția oamenilor ca toate să fie la vedere, iar ceea ce nu se vede, pentru ei, nici nu există. Iar cele legate de credința creștină țin de partea nevăzută a lumii. De pildă, botezul vine cu un har pe care nu poți să-l vezi. La fel, euharistia este trupul și sângele lui Hristos pentru cel ce crede, iar credinciosul nu se va apropia niciodată de împărtășanie fără dezlegare de la preotul duhovnic, și fără pregătirea cuvenită. În schimb, un ateu nu va accepta nimic din toate acestea. El va pretinde să îi arătați studii științifice prin care să se vadă că pâinea și vinul s-au transformat în trupul și sângele lui Hristos. În lipsa acestor studii, el nu va accepta că se petrece vreo transformare.
Ceea ce nu se vede și nu poate fi certificat printr-un studiu științific, pentru atei, nu există. În surâsul candid al unui copil ei pot explica ce mușchi faciali sunt implicați, ce procese fiziologice şi psihologice se produc. Toate sunt corecte, dar când vezi surâsul unui copil iți dai seama că există și altceva, de altă natură, și infinit mai valoros, care se întâmplă acolo. Zâmbetul poate fi explicat științific, dar știința nu îi epuizează explicația, nu îți explică nici frumusețea pe care o vezi în acel zâmbet, nici sentimentul de drag pe care îl simți. Sau poate nu vezi nimic în afara proceselor ce pot fi descrise științific, nu-ți trezesc niciun sentiment, și atunci ai o infirmitate.
*
Există și un risc. Vrei să ai un dialog cu necredincioșii, atunci vei citi scrierile lor, te vei apropia tot mai mult de punctele lor de vedere. Asta te poate duce în zone periculoase. Te apropii de argumente care au temeinicia lor, căci deja au convins alți oameni. Apoi, te afli într-un mediu în care tot ce ai mai sfânt este luat în râs, nesocotit, batjocorit. Și, mai presus de acestea, te lași impregnat de un mediu în care credința ta e înlocuită de un alt mod de raportare la viață. Poți rezista la asta?
E posibil să ai probleme, credința ta să se clatine, te simți bine când ai plasa de siguranță a mediului tău impregnat de credință. Când joci în deplasare însă, s-ar putea să te părăsească siguranța de sine. Atunci rămâne de văzut cum poate fi rezolvată problema, astfel încât omul să nu fie doborât.
Sigur, se poate ține ascunsă această stare. Omul repetă câteva formule tari de credință, aruncă niște anateme peste „posedați", își menține cu îndârjire afirmațiile, e tot mai convins. Dar asta deja seamănă a fanatism. Nu știu cât se mai menține credința, cât mai există deschiderea în numele căreia a fost inițiat dialogul. Iar fanatismul este răspunsul violent celor ce îți contestă credința din cauză că nu ești capabil de unul bine articulat. Provine dintr-o puținătate a credinței, care nu se mai menține prin adâncirea în cunoaștere, ci prin manifestarea exterioară lipsită de fundamentare în suflet, care își pierde măsura.
Printre atei riști să primești argumente la care să nu poți răspunde, căci unii au o pregătire științifică și filosofică foarte bună, în mod sigur vei fi ținta ironiilor lor, iar la final vei vedea că nu vei clinti pe nimeni din convingerile proprii? Atunci mai merită să te mai amărăști cu o asemenea acțiune riscantă?
Cea mai înțeleaptă variantă e aceea de a te abține, mai ales dacă e însoțită de smerenia recunoașterii propriei neputințe. Îmi țin de credința mea și îi las pe alții, mai avansați, să îi combată pe atei.
Mai simplu, mai cinstit, mai smerit este să renunți la această misiune printre atei. Îți recunoști cu smerenie neputința de a- i convinge pe alții, din puținătatea credinței, te așezi în locurile safe și îți vezi de credința ta. Te împaci cu ideea că nu sunt toți chemați să fie propovăduitori printre atei. Asta ar fi varianta cea mai cinstită. Îmi recunosc neputințele și rămân să trăiesc acolo unde pot face situației. Din păcate însă, smerenia e mereu invocată în povățuirea duhovnicească, fără însă să se mai țină cont de ea. Și astfel se iscă prea multe discuții care nu ar trebui purtate.
Retragerea nu e însă mereu la îndemână. Dacă ai apucat cumva, pe negândite, să intri în polemică cu ateii, căci ei sunt peste tot și se exprimă tot mai virulent, atunci trebuie să rezolvi cumva problema. În afara de variantele prezentate anterior, aceea de a renunța la polemică sau de a o duce fanatic, fără să țin cont de oamenii cu care vorbesc, mai există o variantă. Aceasta e aceea a adâncirii în propria credință, în căutarea mea de a o fundamenta mai bine. Credința este un set de enunțuri dublat de un set de practici. Acestea ne sunt suficiente în perioadele obișnuite, cu ele ne putem petrece viata liniștiți. Dar pentru confruntări mai dure se cer alte soluții.
Atunci când am o dispută cu atei, când intru în mediul lor, mă supun posibilității de a fi zdruncinat în credință. Convingerile mele încep să se clatine. Îmi dau seama că ceea ce numeam eu credință erau un set de propoziții pe care le luam ca adevărate fără să le mai chestionez. În credința mea intră multe automatisme și o ritualizare destul de seacă. Eu sunt la fel ca ateii, doar că înlocuiam setul de convingeri cu un altul. Credința mea provine din acceptarea unui set de idei în locul altora. De aceea, cu oricâtă convingere mi-aș susține ideile, credința mea este slabă. Ceea ce mi-ar trebui n-ar fi o simplă înșiruire de idei, pe care eventual să le argumentez frumos, ci o încredințare directă de adevărurile pe care le susțin. Să fac astfel încât viața mea să fie o căutare a lui Dumnezeu. „Iar femeii ii ziceau: Credem nu numai pe temeiul cuvântului tău; noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42). Prin tot ce întreprind, viața mea personală și socială să fie o căutare a lui Dumnezeu, o încredințare nu din cuvintele altora, ci din propria vedere. Lecturile mele, căutarea oamenilor sfinți, tot ce fac să fie nu pentru o acumulare intelectuală, nici pentru a putea susține cu succes polemici, ci pentru a vedea cu propriii mei ochi pe Dumnezeu.
Apostolii au putut pleca la propovăduire numai după ce s-au încredințat că învățătorul lor era Hristos, Dumnezeu coborât pe pământ pentru mântuirea noastră. Dar atunci au dobândit o credință pentru care și-au dat și viața. Și au mai fost astfel de oameni de-a lungul istoriei. Prin ei s-a păstrat credința. Nu prin intelectualii care puteau să o argumenteze mult mai frumos. În fața lor nu mergeau argumentele ateilor: cum să-i spui că Dumnezeu nu există unui om care L-a pipăit cu mâna sa, L-a ascultat, care s-a învrednicit de încredințare directă? Ba din contră, ei aveau puterea să- i convingă pe toți cei care nu erau orbi duhovnicește.
Așadar, ca să-i convingem pe atei, dacă ne încumetăm la o asemenea sarcină, nu e nevoie să le răspundem la toate argumentele lor cu alte argumente mai bune, căci vor găsi și ei alte argumente, iar disputa se va întinde la nesfârșit. E nevoie să ne adâncim în propria credință până la punctul în care să spunem: Dumnezeu există pentru că eu l-am întâlnit.
Paul Curca
Paul Curca
-
Crestinismul versus secularizare
Publicat in : Religie -
Crestinismul abia incepe. Aveti GPS?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.