Greu de găsit un om care să se fi gândit în mod serios la Infricoşătoarea Judecată şi să nu fi simţit că această Judecată îl aşteaptă pe el personal şi că va avea de dat răspuns pentru foarte multe. Cercetându-şi cinstit sufletul, fiecare dintre noi descoperă adevărul amar despre faptul că nu există păcat care să nu aibă nici o legătură cu noi.
„La începutul Divinei Comedii, Dante descrie coborârea la Infern. Străbătând cercurile acestuia, eroul simte o mare compasiune faţă de păcătoşi, întrucât, privindu-i şi vorbind cu ei, îşi dă seama că nu există păcat de care să fie cu desăvârşire liber.
Doar o singură dată simte dezgust şi dispreţ în loc de compasiune: în ultimul cerc, în îngheţata Judecea, unde în cele trei boturi ale lui Lucifer sunt sfâşiaţi trădătorii măreţiei dumnezeieşti şi omeneşti: Iuda, care L-a trădat pe Hristos, şi Brutus împreună cu Cassius, care l-au omorât mişeleşte pe Cezar.
Intrucât coborârea în Infern a stârnit în inima eroului un adânc simţământ de pocăinţă, înaintea suişului pe muntele Purgatoriului îngerul îi scrie pe frunte şapte P-uri latine (de la «peccatum», adică păcat), ca semn al faptului că nu este liber de cele şapte păcate de moarte, însă îşi vede vinovăţia şi cere iertare pentru ele cu sinceritate de la Dumnezeu.
Pe măsura străbaterii celor şapte cercuri ale Purgatoriului, aceste semne se şterg, eroul se eliberează treptat de păcatele sale şi intră în Paradisul pământesc, unde o întâlneşte pe Beatrice. Aceasta îl mustră cu asprime pe Dante pentru faptul că a dat-o uitării, că şi-a trădat dragostea. Astfel, se dovedeşte că degeaba îi dispreţuise pe trădători, socotindu-se neîmpărtăşit de acest păcat. Eroul plânge, şi astfel se împlineşte pocăinţa lui."
Atâta timp cât agitaţia şi grijile meschine ne întunecă mintea, încă ne mai putem considera „persoane absolut decente", dar dacă viaţa noastră iese din cadrul apăsătoarei rutine despre care Fericitul Augustin spunea că nu se ştie ce este asta, viaţă moartă sau moarte vie, dacă se petrece cu noi un eveniment minunat sau înfricoşător, atunci vedem limpede că nimeni dintre oameni nu este liber de păcat.
Despre aceasta vorbeşte în a sa Baladă a închisorii din Reading Oscar Wilde. Privind un om condamnat pentru uciderea femeii iubite, Wilde îşi dă seama că o crimă similară apasă asupra fiecăruia dintre noi:
Lăsaţi-l... Până când Hristos Veni-va-a doua oară,
Nu-l plângeţi, nici păreri de rău
Nu ziceţi într-o doară;
Ucis-a omul ce iubea
Si-a trebuit să moară.
Cu toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada;
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada:
Cei laşi ucid cu sărutări,
Iar cei viteji cu spada!
(trad. N. Porsenna)
Nu este om pe lume care să nu aibă nevoie de iertarea dumnezeiască. Nu este om pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. Intrucât Dumnezeu este Dragoste, pentru El nu e nimic de neiertat. Iertarea lui este absolută şi fără margini: „Eu voi ierta fărădelegile lor şi păcatele lor nu le voi mai pomeni (Ieremia 31, 34).
Aceste teze teologice ni se par absolut indiscutabile atâta timp cât nu am devenit noi înşine victime ale violenţei. Intrucât violenţa este comisă pe pământ zilnic, printre noi se vor găsi totdeauna oameni profund răniţi şi jigniţi. Acestora le este greu să renunţe la speranţa că dacă nu în această lume, cel puţin pe lumea cealaltă cei care le-au provocat suferinţele vor fi pedepsiţi: „Nici nu ne putem imagina o răscumpărare viitoare la care criminalii, chiar dacă au fost transfiguraţi, să se îmbrace în veşminte albe. Totul se revoltă în noi împotriva unei asemenea imagini, dar tot ce ştim despre Dumnezeu răstignit ne cheamă să ne gândim tocmai la ea", spune Miroslav Volf.
Atunci când este vorba de crime grave şi suferinţe mari, adeseori răsună ideea potrivit căreia în atare caz a ierta şi a uita este imoral şi trebuie să ţinem minte, pentru ca grozăvia să nu se mai repete. Această afirmaţie este corectă pentru viaţa noastră pământească, şi în capitolul dedicat iertării istoriei am vorbit despre dubla lucrare a cunoaşterii şi a (de)plângerii - dar tot aşa va fi, oare, şi în viaţa veacului viitor? Să ne amintim cunoscutul gând al Sfântului Siluan Athonitul: „Sunt oameni care le doresc vrăjmaşilor lor sau vrăjmaşilor Bisericii pierzare şi chinuri în focul iadului. Ei gândesc aşa pentru că nu au învăţat iubirea lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt, pentru că cel ce a învăţat-o va vărsa lacrimi pentru întreaga lume. Tu spui că el este făcător de rele şi că ar trebui să ardă în focul iadului, dar eu te întreb: dacă Dumnezeu o să îţi dea un loc bun în Rai, dar tu îl vei vedea în foc pe cel căruia îi doreai focul chinurilor, nu cumva nici atunci nu o să-ţi fie milă de el, oricine ar fi, fie el şi vrăjmaş al Bisericii? Sau ai o inimă de fier? Dar în Rai nu-i nevoie de fier. Acolo e nevoie de smerenia şi de iubirea lui Hristos, căreia îi pare rău de toţi."
Iubirii lui Hristos îi pare rău de toţi, iertarea se întinde asupra tuturor. Mai mult decât atât, în Rai se va şterge şi pomenirea fărădelegilor: „Dacă e să vorbim de-a dreptul, în faţa noastră stă alegerea: ori Raiul, ori amintirea relelor suferite. Ori nimic n-o să ne amintească în Rai de grozăviile acestea, ori Raiul va semăna a iad mai mult decât am vrea să credem - căci dacă Raiul nu va putea îndrepta urmările Oswişcimului, memoria Oswişcimului va strica în mod inevitabil viaţa din Rai. Răscumpărarea poate deveni definitivă numai atunci când, făcându-se noi toate, întregul trecut se va strămuta totodată în dublul nimic al nefiinţei şi al uitării", spune acelaşi Miroslav Volf.
Intrucât ne va judeca însăşi Dragostea, ne sunt făgăduite nu chinuri veşnice, ci plinătatea iertării şi mângâierii: „Şi va şterge toată lacrima din ochii lor, şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, că cele dintâi au trecut. Şi Cel Ce şedea pe tron a grăit: «Iată, noi le facem pe toate!»" (Apocalipsa 21, 4-5).
Culmea mângâierii dumnezeieşti este bucuria şi veselia: „Vor uita necazul lor cel dintâi şi nu va veni în inima lor, pentru că va fi cer nou şi pământ nou, şi nu-şi vor vor aduce aminte de cele de mai 'nainte, nici va veni în inima lor, ci veselie şi bucurie veţi afla întru ea, că, iată, Eu fac bucurie Ierusalimul şi norodul Meu veselie, şi Mă voi bucura de Ierusalim şi Mă voi veseli de norodul Meu, şi nu se va auzi întru dânsul glas de plângere, nici glas de tânguire" (Isaia 65,16-19).
Singura piedică ce ne poate împiedica să intrăm în bucuria iertării dumnezeieşti este libera noastră alegere. Nici bucuria, nici iertarea, nici vreun alt lucru bun nu ni se poate impune cu de-a sila. Dumnezeu ne iartă, braţele Părinteşti sunt deschise întotdeauna, dar noi rămânem liberi.
In acele cuvinte ale Sfintei Scripturi ce privesc viaţa care va să fie răsună puternic şi proaspăt ideea noului început. Propriu-zis, iertarea lui Dumnezeu şi împărăţia cerurilor sunt totuna. Oricât ar fi de mari suferinţele şi supărările noastre, totul se va uita atunci când vom intra în plinătatea împărtăşirii cu Dumnezeu, şi noua viaţă întru iertare începe pentru noi încă de acum: „Iată, Eu fac lucruri noi, care acum vor răsări, şi le veţi cunoaşte pe ele" (Isaia 43, 19).
Inaintea Judecăţii lui Dumnezeu nimeni nu se îndreptăţeşte, toţi sunt păcătoşi. Toţi avem nevoie de iertare, şi Dumnezeu-Iubirea ne-o dă în toată plinătatea ei. De la noi se cere numai libera învoire de a primi de la Dumnezeu acest dar.
Fragment din cartea "Iertarea. Cum sa ne impacam cu noi insine si cu ceilalti", Editura Sophia
Cumpara cartea "Iertarea. Cum sa ne impacam cu noi insine si cu ceilalti"
-
Iertarea in lumina invaturii crestine
Publicat in : Morala -
Acatist de pocainta pentru iertarea pacatelor
Publicat in : Acatiste -
De ce osandim iertarea ?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.