Frica stă în centrul maladiilor psihice numite „nevroze fobice”, având forma unei temeri însorite de nelinişte, produsă de anumite obiecte sau situaţii. O putem numi „falsă frică”, pentru că este excesivă, disproporţionată în raport cu obiectul sau situaţia la care se referă, si cel mai adesea neîntemeiată. Frica o iscă de altfel mai puţin obiectul sau situaţia în sine, cât caracterul primejdios pe care imaginaţia bolnavului îl atribuie acestora.

Angoasa este prezentă în majoritatea bolilor psihice şi componenta majoră a tuturor nevrozelor. In fapt, corespunde unei „îngrijorări false” din punct de vedere duhovnicesc, pentru că este nemotivată sau pricinuită de lucruri lipsite de orice valoare.

Teama şi îngrijorarea sunt chipuri ale unei patimi, frica. Aceasta face parte dintre cele opt patimi de căpetenie sau generice, şi ca atare este descrisă adesea de Sfinţii Părinţi. După ei, în frică e, pe de o parte, temere, frică, spaimă, pe de alta, anxietate, angoasă şi disperare.

Pentru a înţelege bine caracterul patologic al fricii sub toate formele ei şi care este tratamentul cel mai potrivit, este necesar să amintim că ea are şi o formă firească şi virtuoasă, pervertită prin teama patologică, pătimaşă.

In diferitele sale forme, frica este provocată de ideea sau de sentimentul că poţi pierde în orice clipă lucrul de care eşti legat. Şi potrivit lucrului şi felului legăturii, teama poate fi firească sau patologică.

1) Frica firească are şi ea două forme.
a) Cea dintâi este o forţă care-l ţine pe om legat de fiinţa sa, facându-l să se teamă pentru pierderea ei. Prin această formă de frică în manifestările sale elementare, omul se leagă de viaţă şi de existenţă, temându-se şi ferindu-se de tot ceea ce ar putea să o vatăme şi s-o nimicească, nesuferind să nu mai fie, după cum tâlcuieşte Sfântul Maxim Mărturisitorul. El spune că această pornire tine de însăsi firea omului. E totuna cu ceea ce se numeşte instinct de conservare, instinct vital; e tendinţa înnăscută a omului de a-şi perpetua existenţa, de a rămâne în viaţă. Ea se arată mai ales ca frică de moarte, tendinţă iarăşi firească, de vreme ce Creatorul ne-a dăruit viaţa pentru ca noi să dăinuim, iar stricăciunea şi moartea sunt nefireşti şi împotriva firii, ca unele aduse de păcat.

b) A doua formă este „frica de Dumnezeu”, care pe o treaptă mai înaltă se arată ca frică de a nu fi despărţit de Dumnezeu. Ea este firesc legată de cea dintâi, pentru că acela care-şi iubeşte fiinţa şi viaţa şi se teme să nu le piardă, de le ştie noima, negreşit se va teme ca nu cumva să fie despărţit de Dumnezeu, obârşia şi ţinta lor, Cel care le-a izvorât şi spre Care sunt din fire mânate. Omul care-si cunoaşte adevărata întemeiere se teme să nu-şi piardă viaţa în Dumnezeu, iar nu viaţa trupească. La cel duhovnicesc teama de moarte e covârşită de teama de Dumnezeu, şi numai de ceea ce-l poate despărţi de Dumnezeu se teme, adică de păcat şi de cel-rău, care aduc moartea sufletului (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12, 5). Şi aceasta-i singura moarte de temut, pentru că-l lipseşte pe om de viaţă pe vecie, în vreme ce moartea trupului desparte vremelnic sufletul de trup, surpând doar forma pământească şi stricăcioasă a fiinţării sale.

2) Forma patologică a fricii - socotită de Părinţi drept patimă - se manifestă tot ca repulsie a omului faţă de tot ceea ce-i poate ştirbi sau nimici fiinţa. însă nu-i vorba aici de fiinţa sa cea după Dumnezeu, ci de fiinţa sa căzută, de care-l leagă filautia — adică reaua iubire de sine. E şi frică de moarte, dar nu din pricinile binecuvântate, arătate mai sus. Sfântul Maxim Mărturisitorul o numără între patimile iscate de lipsa plăcerii, când iubirea de sine este rănită de un chin sufletesc sau trupesc; adică de temerea omului că poate pierde un lucru material a cărui posesie — reală sau închipuită — îi dă o bucurie de natură materială. Gândul sau sentimentul acestei posibile pierderi naşte în suflet o stare de rău şi de tulburare, care răzbate până la trup.

Teama ca patimă vădeşte întotdeauna alipirea de această lume, de bunătăţile ei şi de plăcerea pe care ele o nasc în simţuri, şi iubirea vieţii de aici, care-i face omului parte de ele. Pătimaşă e aşadar frica de moarte dacă nu-i fireasca teamă de-a pierde darul vieţii dat de Dumnezeu spre împlinirea unirii cu El, ci teama lipsirii de plăcerile lumii. Legătura fiinţială dintre patima fricii şi viaţa acestei lumi, cugetată şi trăită ca simplă viaţă trupească, este adesea pusă în lumină de învăţătura Părinţilor.
In vreme ce prima formă de frică este conformă firii, aceasta din urmă, fiind patimă, este contrară firii, abătută de la scopul ei firesc, acela de a-l ţine pe om alipit de adevărata sa fiinţă şi de Dumnezeu, şi ajunsă frică de a nu-şi pierde fiinţa cea „căzută”, de a nu fi despărţit de lume şi lipsit de viaţa pătimaşă cu desfătările sale - chiar dacă adesea omul nu e conştient de lucrul acesta: în loc să se teamă de ceea ce-i ameninţă fiinţa duhovnicească, omul începe să se teamă de ceea ce-i primejduieşte viaţa trupească şi plăcerile pe care i le aduce ea.

Frica vădeşte o relaţie pervertită a omului cu Dumnezeu. Temându-se să nu piardă vreun bun lumesc ori vreo plăcere trupească, în loc să se teamă de pierderea lui Dumnezeu şi de propria sa pierzare, omul se întoarce de la Dumnezeu, izvorul vieţii lui, obârşie şi ţintă a fiinţei sale şi rostul venirii lui pe lume, se alipeşte de realitatea sensibilă şi-şi face din ea dumnezeu.

Frica îl face pe om nu doar să uite că Dumnezeu e început şi capăt, sens şi centru al fiinţei, vieţii şi existenţei sale, ci şi să-I tăgăduiască lucrarea proniatoare şi grija iubitoare faţă de fiecare făptură.

Teama vădeşte amăgirea în care cade omul socotind că-i singur pe lume, că, părăsit şi lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate bizui decât pe puterile sale. Hristos risipeşte această amăgire învăţând că Dumnezeu Se îngrijeşte necontenit de om (cf. Mt. 10, 29-31; Lc. 12, 6-7). De aceea, frica este semn al lipsei de credinţă în Pronia dumnezeiască (cf. Mc. 4, 36-40).

Frica arată de asemenea lipsă de credinţă în privinţa bunurilor duhovniceşti. De le-ar iubi omul pe acestea, numai de pierderea lor s-ar teme. Căci ele singure sunt cu adevărat de cel mai mare preţ, şi omul nu se poate lipsi de ele. Cel care se predă lui Dumnezeu şi se face părtaş al învierii lui Hristos şi al vieţii celei dumnezeieşti n-are a se teme nici pentru sufletul, nici pentru trupul său, nici chiar de moarte, care numai trupul îl surpă vremelnic, şi nimic mai mult (cf. Mt. 10, 28; Lc. 12, 4). Cel care se uneşte cu Dumnezeu află în El plinătatea bunătăţilor duhovniceşti şi nu se înfricoşează de pierderea bunătăţilor materiale.

Teama arată nu doar lipsa de credinţă în bunurile duhovniceşti, singurele adevărate, ci în acelaşi timp credinţa deşartă în bunurile pământeşti cele amăgitoare (cf. Mt. 6, 19; Lc. 12, 33). Şi pentru că sunt trecătoare, iar omul supus morţii, mai devreme sau mai târziu le pierde şi pe ele, şi plăcerea pricinuită de ele, care-i mai prejos de desfătările împărăţiei. De-ar şti ce deşarte sunt lucrurile acestea lumeşti şi plăcerile trupeşti de care se alipeşte, omul n-ar mai fi bântuit de frică şi pierderea lor nu l-ar mai tulbura.

Terapeutica duhovnicească a fricii pătimaşe e un mijloc bun de tratare a fobiilor şi a angoasei, forme derivate ale fricii.

Pentru bolnav ea înseamnă schimbarea ierarhiei de valori, cu ajutorul terapeutului, sporirea credinţei şi a nădejdii în Dumnezeu şi în pronia Sa.

Frica - şi toate stările legate de ea, teama, spaima, neliniştea, anxietate, angoasa, disperarea - fiind fundamental legată de alipirea de bunurile lumeşti, omul nu poate scăpa de ea decât lepădându-se de lume şi aruncând toată grija la Dumnezeu, cu nădejdea tare că El îi va da toate cele ce-i sunt de trebuinţă. Insusi Domnul ne învaţă: Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca?, ori: Ce vom bea?, ori: Cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; că ştie Tatăl vostru cel ceresc că aveţi nevoie de toate acestea. Ci căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine (Mt. 6, 31-34).

Cea dintâi pricină a fricii este, aşa cum am văzut, lipsa credinţei. In inima credincioasă, aşadar, nu-i loc de frică. Cel care crede cu tărie în Dumnezeu şi în purtarea Sa de grijă e încredinţat că întotdeauna şi în tot locul e ocrotit şi apărat de El, şi n-are a se teme de nimic, nici de reaua întâmplare, nici de vrăjmaşi şi nici de moarte (cf. Ps. 3, 5-6; Ps. 22, 4; Ps. 26, 1-2, 5-6; Evr. 13, 5-6).

Nu cu tăria credinţei sale scapă omul de frică, ci cu ajutorul lui Dumnezeu, Care răspunde credinţei cu iubire, sprijinind şi întărind.

Şi acest ajutor trebuie cerut în rugăciune, cu credinţa că Dumnezeu are puterea să ajute şi cu nădejdea că-l va şi ajuta. Leacul cel mai puternic împotriva fricii şi a stărilor înrudite cu ea (spaimă, nelinişte, tulburare) e „rugăciunea inimii” . Ea îl ţine pe om pururi unit cu Dumnezeu, pururi îi face parte de ajutorul Lui, şi nu mai lasă loc de frică. Că sălăşluirea necontenită a puterii dumnezeieşti în om prin rugăciunea cea necontenită stinge frica si tulburările iscate de ea.

Tămăduirea fricii cere din partea omului lepădarea voii şi smerenie. Frica este legată de mândrie, şi atâta vreme cât omul se încrede în puterile sale, e rob al fricii. De biruit o biruieşte prin puterea lui Dumnezeu, şi ca să dobândească această putere şi s-o păstreze în sufletul său, el trebuie să se lepede de sine, să-şi recunoască neputinţa; altminteri, puterea dumnezeiască nu poate sălăşlui în el.

De teamă izbăveşte iubirea, scoţând-o din suflet, după cuvântul Evanghelistului Ioan: In iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica (I In 4, 18). E adevărat şi când e vorba de iubirea aproapelui, că nu se teme de fratele său cel iubitor de frate; dar mai cu seamă când e vorba de iubirea de Dumnezeu, care alungă toată frica lumească şi îndeosebi frica de moarte, din care izvorăşte orice frică. Din iubirea lui Dumnezeu omul primeşte o „putere de încredere”, care biruie teama. Unit cu Cel căruia Ii sunt supuse toate, nimic nu-l poate vătăma. Prin iubire petrece cu Dumnezeu, înstrăinat de cele lumeşti, lăuntrice sau din afară, care iscă teamă, desfatându-se cu bunătăţile cele duhovniceşti, pe care nimeni, niciodată, nu i le poate răpi.

Bolnavul, cu ajutorul terapeutului, trebuie să întoarcă frica pătimaşă la frica virtuoasă, cea după Dumnezeu.

Căci, aşa cum am spus mai înainte, există o frică sfântă, dată de Dumnezeu omului spre mântuire, numită pentru aceasta de Părinţi „frică mântuitoare”, „nelinişte mântuitoare”. Această frică nu este alta decât „frica de Dumnezeu” de care vorbeşte tradiţia ascetică.

Şi frica virtuoasă, şi cea pătimaşă se întemeiază pe tendinţa firească a omului de a se teme. Cea pătimaşă este de fapt o deviere contrară firii, o pervertire patologică a fricii virtuoase, firească şi normală pentru om; frica aceasta stă în legătură cu lumea, iar nu cu Dumnezeu, în felul cuvenit firii sale.

Lecuirea fricii pătimaşe se face, aşadar, prin convertirea, prin reîntoarcerea către Dumnezeu a tendinţei pe care se întemeiază.

Având una si aceeaşi rădăcină, cele două soiuri de frică nu suferă să stea împreună. Frica pătimaşă alungă frica de Dumnezeu, şi, de o va dobândi omul pe aceasta din urmă, se va mântui de cea dintâi. Pe măsură ce în om sporeşte frica de Dumnezeu, frica pătimaşă se veştejeşte şi piere, după cum spune Scriptura: Cel care se teme de Domnul n-are teamă de nimic (Sir. 34, 14).

Cât priveşte felul în care se poate dobândi frica de Dumnezeu (care, să nu uităm, fundamental e frica de a nu fi despărţit de Dumnezeu), trimitem la studiul nostru consacrat acestui subiect.

Jean-Claude Larchet
Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii, Editura Sophia

Cumpara cartea "Inconstientul spiritual sau Adancul nestiut al inimii"

• Cum poti sa iti invingi teama?
  Publicat in : Religie
• Teama de Dumnezeu
  Publicat in : Pilda zilei
• Femeia sa se teama de barbat !
  Publicat in : Nunta
• Teama de tunete si fulgere
  Publicat in : Editoriale
• Frica de Dumnezeu sau teama sfanta
  Publicat in : Morala

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: