Claudia Procula, ţie, Fulvia Hersilia, salutare! O, tu, a mea credincioasă prietenă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut din ziua despărţirii noastre. Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte de inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi, dacă voi întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare şi că este cu neputinţă
pentru fiinţele muritoare să-şi schimbe soarta vieţii lor.
Tu ştii că odată cu sosirea primăverii a 16-a a fecioriei mele m-am unit prin legământ conjugal cu romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii, care ocupa pe atunci în Italia un loc de guvernator. Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu, el mi-a fost drag mai mult decât lumina zilei, am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe şi de bucurie. Fiul meu era de cinci ani când Ponţiu, din mila împăratului, a fost numit Procurator al Iudeii.
Aici mi-a şi fost dat să devin un martor viu al celor mai mari evenimente, legate de numele lui Iisus Nazarineanul.
Odată, la masa de seară, Ponţiu m-a întrebat: „Tu L-ai văzut pe Iisus Nazarineanul, Care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi de la templu? Această ură creşte din zi în zi tot mai mult şi unicul lor gând este să-I ia viata, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui, ale adevăratului Dumnezeu". „Dar tu o să-L aperi, nu-i aşa?!!!", am strigat eu plină de indignare.
„Puterea mea este foarte slabă faţă de acest popor, de altfel, aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept". După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngândurat.
Ziua Paştelui se apropia... Intr-o zi m-am culcat devreme. Indată ce am plecat capul pe pernă să adorm, nişte puteri tainice au luat în stăpânire gândirea mea. Şi eu L-am văzut pe Iisus. Faţa Lui strălucea de mărire ca şi soarele. El zbura pe aripile heruvimilor, flăcările ce împlinesc voia Sa oprindu-Se pe nori. Mi se păru că El este gata să judece popoarele adunate în faţa Sa. Cu mâna Sa cea dreaptă şi puternică El îi despărţi pe cei drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi urcau spre El, plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască, iar cei din urmă fură aruncaţi în iazul cel de foc.
Indată ce zorile apărură şi se luminau turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază de cele văzute. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru, însă, că în centrul oraşului se aude din ce în ce mai tare un zgomot; strigătele, ţipetele, blestemele, care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele.
Eu ascultam mereu, inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece. Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la Palatul Justiţiei, se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate. Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate eu
l-am luat pe fiul meu în braţe, acoperindu-l cu o învelitoare subţire, şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru, care conducea la sala de judecată, şi auzind acel zgomot mare de glasuri, eu n-am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură. Ce privelişte, Fulvio!
Ponţiu şedea pe tronul său făcut din fildeş, în toată măreţia cu care Roma îi înconjoară pe reprezentanţii ei. In faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de chinurile suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul, liniştit şi neclintit. In trăsăturile feţei Lui nu se puteau semnala nici mândria, nici frica. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel. Blândeţea Lui mă umplu de frică şi de groază, pentru că în urechile mele încă răsunau cuvintele visului meu: „Daţi-Mi sângele pe care Eu l-am vărsat pentru voi!".
In jurul Lui, plină de furie turbată, stătea mulţimea care îl adusese la judecată, la care se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament, însemnate cu diferite semne, texte din lege, pe care le aveau legate pe frunţile lor. Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură. în cele din urmă, după un semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere. „Ce voiţi de la mine?", întrebă el. „Noi vrem moartea acestui om, Iisus Nazarineanul. Irod îl trimite la tine pentru ca tu să-i pronunţi sentinţa". „De ce-L învinuiţi voi? în ce constă crima Lui?". La această întrebare începu din nou ecoul ţipetelor lor. „El a prezis distrugerea templului, El Se intitulează rege al Iudeilor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, El i-a supărat pe preoţii seminţiei lui Aaron", strigau leviţii. „Să fie răstignit!", ţipa mulţimea înfuriată.
Ah, Ful via! Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei. Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus, I se adresă cu cuvintele lui prefăcute: „Aşadar, Tu eşti regele iudeilor?". „Tu zici asta", răspunse Iisus. „Eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?", întrebă iarăşi Pilat. Dar Iisus nu i-a răspuns niciun cuvânt.
Ţipetele se reînnoiră şi mai accentuat decât înainte şi întocmai ca urletul unui tigru flămând ei strigară: „Daţi-ni-L nouă ca să moară pe cruce!". Pontiu le făcu din nou semn să tacă, zicându-le: „Eu nu găsesc nicio vină în acest om şi am să-l eliberez". „Dă-ni-L nouă, răstigneşte-L", se repeta strigătul mulţimii.
Eu n-am putut asculta mai departe şi, chemând un rob de-al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, să stau puţin de vorbă cu el. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce ţi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna aceasta sfântă a unirii noastre, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui Drept, Care este asemenea lui Dumnezeu celui nemuritor. Eu L-am văzut în vis în această noapte înconjurat de slavă dumnezeiască. El judeca omenirea, care tremura în faţa Lui, şi printre acei nefericiţi, care au fost aruncaţi în flăcările gheenei, eu am recunoscut faţa acestora, care cer acum moartea Lui! Fereşte-te, dar, să ridici mâna asupra Lui! O, credemă, că o singură picătură din acest sânge va pecetlui pe veci osândirea ta!".
„Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine însumi, îmi răspunse Ponţiu, dar ce pot face eu? Cohorta romană este foarte mică şi, ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor, care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi această judecată este o judecată de la care se aşteaptă nu dreptate, ci
răzbunare. Linişteşte-te, Claudio! Mergi cu copilul în grădină, ochii tăi nu pot privi această scenă sângeroasă". După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în deznădejde şi jale. Iisus era încă ţinta tuturor batjocurilor şi a cruzimii la judecată din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali, patimile lor se aprindeau şi mai
mult din cauza răbdării Lui nemărginite. Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele văzură asta, ţipetele „La moarte, la moarte!" răsunară mai asurzitor ca înainte.
După o veche tradiţie, guvernatorul elibera de Paşte un condamnat la moarte, ca semn al bunăvoinţei şi al graţierii. In acest act dumnezeiesc Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest fapt un mijloc de a-L elibera pe Iisus. Deci Ponţiu întrebă poporul cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez de sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus,
numit Hristos?" „Eliberează-l pe Varava", strigă mulţimea. Varava era un tâlhar şi un ucigaş cunoscut în toate împrejurimile din cauza cruzimilor săvârşite de el.
Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac cu Iisus Nazarineanul?". „Să fie răstignit!", strigară ei. „Dar ce rău a făcut El?" Atunci, cu şi mai multă furie strigară: „Să fie răstignit!".
Ponţiu plecă capul descurajat. îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană, pe care el o apăra aşa de mult. în Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur. Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Nicăieri nu era linişte. Liniştea deplină se găsea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea n-au putut întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair, priveau la călăi cu un reflex de nedescris de pace şi iubire. Judecătoria era plină de poporul care avea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau, începând de la Muntele Sion, unde era ridicat templul, şi până în faţa Pretoriului, şi în fiece minut se adăugau glasuri noi la acel cor al infernului. Bărbatul meu, obosit şi ameninţat, fu silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării!... Ponţiu se ridică. Pe faţa lui se descriau îndoiala şi groaza morţii. Işi spălă mâinile în chip simbolic, în ligheanul cu apă, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele acestui Drept". „Să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri!", zbieră nefericitul şi nebunul popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.
Eu am petrecut cu ochii mei jertfa, care era dusă la înjunghiere... Deodată, ochii mi se întunecară din cauza bătăii de inimă, mi se părea că viaţa mea a atins marginile ei. Am fost luată de mâinile servitoarelor mele şi condusă la o fereastră, care dădea în curtea Tribunalului. M-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat.
„Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul", îmi spuse una dintre roabele mele. „Acolo L-au încoronat cu spini, spuse o altă roabă, soldaţii L-au batjocorit, zicându-I «Regele Iudeilor», lovindu-L peste faţă". „Acum El îşi dă sufletul", spuse o a treia roabă. Fiecare din aceste cuvinte străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei grozave fărădelegi înmulţiră întristările mele, suferinţele pe care le simţeam în pieptul meu, am simţit că s-au întâmplat evenimente mai presus de fire în nenorocita zi de astăzi.
Mi se părea că cerul se asemăna cu jalea inimii mele. Nori mari, negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau deasupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere, care aduceau ecoul tunetelor. Astfel, oraşul cel plin de zgomot se linişti, ca pus pe gânduri, în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.
Pe la ceasul al nouălea din zi (ora trei după amiază) întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv. Eu m-am lăsat la pământ. In acest timp, una dintre femeile mele, născută evreică, intră în camera mea, palidă, disperată şi cu ochii speriaţi strigă: „A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă asta prin minuni. Catapeteasma, care desparte Sfânta de Sfânta Sfintelor, s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul locaş! Se spune că multe morminte s-au deschis şi mulţi au văzut drepţii înviaţi, care fuseseră plecaţi de mult din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.
Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa Celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără, zic unii: Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut că îmi pierd raţiunea! M-am ridicat şi abia îmi târâm picioarele, am ieşit pe scări, aici l-am întâlnit pe sutaşul care luase parte la chinurile lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în luptele cu germanii şi cu alte popoare. Niciodată n-a bătut în piept o inimă aşa de îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era întristat şi istovit de durere, căindu-se. Eu doream să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine, repetând în urmă: „Acela, pe Care noi L-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu".
Apoi eu am intrat în marea sală de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul la intrarea mea, a zis disperat: „Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Claudio?!... Inima mea întunecată nu va mai gusta nicio linişte. De ce n-am putut să-L apăr cu viaţa mea pe Acest înţelept?!...". Eu n-am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvinte spre a-l înviora şi a-l întoarce de la acea nefericire, care ne pecetlui pentru veci pierzarea. Tăcerea noastră mormântală era întreruptă numai de ecoul tunetelor care răsunau pe coridoarele palatului. Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. A fost adus în fata noastră, iar el cu lacrimi în ochi se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând: „Mă numesc Iosif din Arimateea şi am venit să te rog să îmi dai voie să iau de pe cruce trupul lui Iisus, să-L îngrop în mormântul meu nou, săpat în stâncă". „Du-te şi ia-l", fu răspunsul lui Pilat, care nu ridică ochii să-l privească, căci fusese informat de sutaş că Iisus a murit. Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el se uni cu un grup de femei, ce erau îmbrăcate în haine lungi şi care îl aşteptaseră pe bătrân la poartă. Astfel se
termină această zi fatidică...
Iisus a fost îngropat într-un mormânt, adică într-o peşteră, care era săpată în stâncă, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază. Dar, o, Fulvio! A treia zi, plin de strălucire şi de biruinţă, El s-a arătat asupra acestui oraş. A înviat, împlinind profeţiile Lui şi triumfând biruitor asupra morţii, S-a arătat ucenicilor şi prietenilor Lui şi, mai pe urmă, unei mari mulţimi de oameni. Astfel mărturisesc despre El ucenicii Lui, confirmând mărturia lor cu propriul lor sânge şi ducând vestea despre Domnul lor Iisus înaintea tronurilor împăraţilor şi judecătorilor. Dar cea mai bună mărturie este învăţătura lui Iisus.
Această învăţătură se răspândeşte în întregul imperiu. Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, roditoare, căreia urmează să i se supună orice rădăcină. Cei care au fost trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris printre tâlcuirile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Pontiu Pilat". Groaznic blestem, care se va repeta din veac în veac.
Rămas bun, Fulvia! Să plângi pentru mine şi să-ţi dăruiască Dumnezeu toată fericirea, pe care noi ne-o doream cândva una alteia! Iartă-mă!
Claudia".
Sava Uspenski
Fragment din cartea "Simbolul credinţei", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Simbolul credinţei"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.