Despre evlavia resimţită trupeşte şi despre răceala şi uscăciunea duhovnicească ale acestei evlavii

Evlavia resimţită trupeşte, adică a simţi, frate, lăuntric, în sinea ta, dacă eşti râvnitor, iubitor, cu inima zdrobită şi plin de cucernicie faţă de cele dumnezeieşti, se întâmplă când de la firea ta1, când de la diavolul2, când de la dumnezeiescul har. După roadele ei îţi vei da seama de obârşia sa. Căci, dacă nu va urma o îmbunătăţire a vieţuirii tale [duhovniceşti], vei bănui că este fie de la diavolul, fie de la însăşi firea ta, şi atunci cu atât mai mult te vei desfăta şi alipi de ea şi o vei pofti, dobândind şi o mai bună părere despre propria persoană. Când, aşadar, vei vedea că mintea ta simte desfătare şi folos de pe urma înţelesurilor duhovniceşti, nu mai zăbovi întrebându-te care le este originea, nici nu te încrede în ele, nici nu lepăda cunoştinţa smerită de sine, ci sârguieşte-te cu şi mai multă luare-aminte, şi ură de sine să-ţi păstrezi mintea slobodă de orice alipire, fie pământească, fie duhovnicească.

Şi nu dori nimic altceva decât pe Dumnezeu şi ceea ce este plăcut Lui.

Tot aşa, răcirea şi sterpăciunea evlaviei şi ale zdrobirii inimii provin din cele trei pricini amintite: a) de la diavolul, care vrea să ne pervertească mintea, abătând-o de la lucrarea celor duhovniceşti spre deşertăciunile şi plăcerile lumii; b) de la noi înşine, din pricina păcatelor, alipirilor de cele pământeşti şi a nepăsării noastre şi c) de la harul dumnezeiesc, din următoarele pricini: fie spre a ne atrage atenţia să fim mai osârduitori, lepădând orice alipire şi îndeletnicire ce nu aparţin lui Dumnezeu, nici nu tind spre El; fie ca să cunoaştem din propria experienţă că orice bine al nostru vine de la El; fie ca să cinstim mai mult, în vremea următoare, harismele Sale, păzindu-le în smerenie şi cu luare-aminte; fie ca să ne unim şi mai strâns cu dumnezeiasca Sa măreţie, printr-o lepădare desăvârşită de noi înşine, până şi în ceea ce priveşte desfătările duhovniceşti, pentru ca nu cumva, alipindu-ne de acestea, să ne împărţim inima, pe care Dumnezeu o vrea întreagă pentru Sine, în două; fie pentru că bunăvoirea Sa, întru folosul nostru, este aceea de a ne vedea că luptăm din toate puterile, dar şi cu ajutorul harului Său.

Aşadar, dacă eşti rece şi secătuit duhovniceşte şi nu ai evlavia, iubirea şi străpungerea inimii cuvenite pentru cele dumnezeieşti, retrage-te în sinea ta ca să vezi din pricina cărui neajuns ţi-a fost luată această evlavie; şi luptă cu acel neajuns nu spre a recâştiga simţirea harului, ci ca să îndepărtezi de la tine ceea ce nu este bineplăcut lui Dumnezeu. Dacă nu vei afla pricina, fă în aşa fel ca evlavia ta trupească să ajungă adevărata evlavie, adică supunere osârduitoare faţă de voia lui Dumnezeu. De aceea sârguieşte-te să nu-ţi laşi pentru nici o pricină nevoinţele tale duhovniceşti, ci să le urmezi cu toată puterea, chiar dacă ţi s-ar părea nerodnice şi nefolositoare, bând de bunăvoie paharul amărăciunii pe care ţi-l dă, odată cu răcirea evlaviei şi lipsirea de dulceaţa duhovnicească, voia iubitoare a lui Dumnezeu.

Şi voia să nu-ţi fie aceea de a-L urma pe Iisus doar când urcă pe muntele Tabor, ci şi când urcă pe Golgota, adică să nu-ţi fie voia a simţi înăuntrul tău doar lumina dumnezeiască, bucuriile şi desfătările duhovniceşti, ci şi beznele, întristările, supărările şi leacurile amare, pe care sufletul le gustă în urma ispitelor demonilor, fie ele lăuntrice, fie din afară. Şi chiar dacă vreodată o asemenea răceală şi secătuire duhovnicească sunt însoţite de atât de multe întunecări ale minţii, încât tu nu ştii nici ce să faci, nici unde să te îndrepţi3, să nu-ţi fie teamă, ci să rămâi statornic pe cruce, departe de orice desfătare pământească, pe care lumea sau cele zidite ar voi să ţi-o ofere. Tăinuieşte-ţi pătimirea de toţi ceilalţi oameni şi vădeşte-o numai părintelui tău duhovnicesc, dar nu spre a-ţi afla uşurarea de chinuri, ci ca să-ţi tălmăcească chipul în care să o înduri aşa cum este plăcut lui Dumnezeu4.

Nu te folosi nici de rugăciuni, nici de dumnezeiasca împărtăşanie şi nici de celelalte nevoinţe ale tale spre a avea parte de desfătări dumnezeieşti, şi a te pogorî de pe crucea ta, şi a înceta să-ţi tai voia, ci ca să primeşti puterea de a-ţi înălţa crucea întru slava şi mai mare a Celui Răstignit, arătându-te mulţumitor faţă de ceea ce El voieşte şi de felul în care voieşte. Şi dacă vreodată nu vei putea, din pricina tulburării minţii, să cugeţi (meditezi) şi să te rogi după obiceiul tău, străduieşte-te a cugeta cât poţi mai bine şi ceea ce nu poţi face cu mintea sileşte-te să faci cu ajutorul voinţei şi al cuvintelor, vorbind cu tine însuţi, dar şi cu Dumnezeu, şi vei vedea că o să ai parte de roade minunate, inima ta câştigând însufleţire şi putere.

Aşadar, în vremea întunecării minţii tale, poţi spune: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă tulburi ? Nădăjduieşte în Dumnezeu că-L voi lăuda pe El; mântuirea feţei mele este Dumnezeul meu”5; „Pentru ce, Doamne, stai departe ? Pentru ce treci cu vederea la vreme de necaz ?”6; „Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine”7. Şi, aducându-ţi aminte de sfânta învăţătură pe care Dumnezeu i-a insuflat-o Sarei, iubita soţie a iui Tobit, la vreme de necaz, foloseşte-te de ea şi tu, zicând cu glas viu: „Că neîndoielnic de aceasta va avea parte tot cel ce-Ţi va sluji Ţie în viaţa aceasta; că de va fi supus încercării, se va încununa; iar de va fi întru necaz, îşi va afla slobozire; şi chiar de va fi în mustrare, nu se va lipsi de mila Ta; că Tu nu Te veseleşti întru nimicirea noastră; fiindcă după furtună, Tu înseninezi [cerul] şi după lacrimi şi tânguiri reverşi bucurie. Fie numele Tău, Dumnezeul lui Israil, binecuvântat în veci!”.8

Iţi vei putea aduce aminte de Hristos Care, aflându-Se în Grădina Ghetsimani şi pe Cruce, în cea mai mare parte a chinurilor Sale trupeşti a fost părăsit de Tatăl Său Ceresc; având aceasta în minte, în timp ce-ţi ridici şi tu crucea, spune din toată inima: „Facă-se voia Ta”9, „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”10. Şi făcând aşa, răbdarea şi rugăciunea ta vor aprinde flacăra jertfei inimii tale până la tronul lui Dumnezeu şi tu vei rămâne cu adevărat evlavios, fiindcă, aşa cum am zis, adevărata evlavie nu este altceva decât voinţa râvnitoare şi iubirea statornică de a-I urma lui Hristos cu crucea pe umeri, oricare ar fi calea pe care El ne va chema la Sine, şi de a-L voi pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu, fiindcă aşa voieşte El, şi, câteodată, de a-L părăsi pe Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu, adică fiindcă aşa voieşte El.

Căci dacă ar voi oamenii să-şi măsoare sporirea duhovnicească pe temeiul acestei adevărate evlavii, şi nu pe temeiul celei simţitoare (trupeşti), adică pe temeiul simţirii în
inima lor a dulceţii duhovniceşti a harului, neîndoielnic nu s-ar lăsa înşelaţi nici de ei înşişi, nici de diavolul, nici cuprinşi, fără nici un folos, de întristare. Dimpotrivă, s-ar arăta plini de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru tot binele pe care li-l face şi s-ar dedica cu mai multă căldură slujirii dumnezeieştii Sale măreţii, Care le chiverniseşte pe toate şi îngăduie asemenea lucruri întru slava Sa şi spre folosul nostru.

Unii, deşi se feresc cu frică şi socotinţă de prilejurile căderii în păcate, ajung în rătăcire, fiindcă uneori, fiind războiţi, fie de cumplite gânduri urâte, fie de vise îngrozitoare şi murdare, se tulbură şi îşi pierd curajul, socotind că au fost părăsiţi de Dumnezeu şi că s-au îndepărtat cu totul de El. Aşa că se descurajează şi sunt în primejdia de a cădea în deznădejde.

Iar dacă părăsesc nevoinţa cea bună a virtuţilor, se întorc în Egiptul patimilor, fără să fie în stare să priceapă cum trebuie harul ce li s-a dat de Dumnezeu, Care îngăduie să fie
tulburaţi de aceste duhuri ale ispitei spre a-i aduce la smerita cunoştinţă de sine şi a se apropia de El ca nişte fiinţe plăpânde, care au nevoie de ajutorul Său. Aşadar se plâng de lucrul pentru care, de fapt, s-ar fi cuvenit să se arate recunoscători bunătăţii Sale nemărginite.

In asemenea împrejurări să cugeti cât mai profund asupra înclinaţiei tale pervertite, pentru care Dumnezeu voieşte, spre binele tău, să înţelegi că este gata să te facă să cazi în relele cele mai năprasnice şi că, fără ajutorul Lui, te vei prăvăli, din pricina ei, în cele mai mari nenorociri. Apoi gândul tău se va muta la nădejdea şi credinţa că Dumnezeu este gata să te sprijine, fiindcă te face să vezi primejdia şi doreşte să te aducă mai aproape de Sine, îndemnându-te să I te rogi şi să alergi la El, fiind dator, din această pricină, să-I aduci smerită şi adâncă mulţumire.

Şi fii încredinţat că asemenea gânduri ispititoare, fie ele hulitoare, viclene sau murdare, se alungă mai degrabă printr-o răbdare stăruitoare, printr-o silă iscusită ori prin dispreţuirea lor desăvârşită decât printr-o împotrivire îndelung-cumpănită şi un război îndărătnic.11

SFÂNTUL NICODIM AGHIORITUL

Fragment din cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT", Editura Sophia

Cumpara cartea "RĂZBOIUL NEVĂZUT"

Note:
1 De pildă, unii sunt evlavioşi şi ajung la zdrobirea inimii mai uşor, precum femeile sau cei care au parte de un caracter mai blând prin firea lor.
2 Se socoteşte că unii de la diavolul sunt evlavioşi şi ajung la zdrobirea inimii întrucât fac aceste lucruri fie din iubirea de slavă deşartă şi spre a plăcea
3 Cercetează cuvântul al LVII-lea al Awei Issac Sirul şi acolo vei vedea prefacerile, prin care va trece sufletul, cu întunecările, unele mai mari decât altele, deznădejdea, groaza, îndoiala în credinţă şi hulirile ce-l pândesc; cum, de ce şi cine are parte de acestea şi în ce fel se vor tămădui.
4 Şi dumnezeiescul Isaac aminteşte în acelaşi cuvânt că e nevoie ca cel ce pătimeşte asemenea lucruri să aibă în preajma sa un om, priceput şi încercat, spre a fi luminat şi întărit de acesta.
5 Ps. 42,6-7.
6 Ps. 9,21.
7 Ps. 37,21.
8 Tob. 3, 21-23, conform Vulgatei («. trad.).
9 Mt. 6,10.
10 Mt. 26,39.
11 A se vedea prima notă la capitolul al XlII-lea al părţii întâi.

 

• Viata duhovniceasca
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Viata duhovniceasca si familia
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: