Maica Domnului niciodată nu rămâne nepăsătoare, ci, pe toţi cei care îi cer ajutor şi izbăvire, îi apără de ruşine şi de necazuri, de osânda şi de ispita cea rea.

IPS Justinian Chira

Icoana Maicutei Domnului numita "Umilenia" ,la care se inchina Sfantul Serafim de Sarov .

va astept cu drag pe blogul : preasfantafecioaramaria.wordpress.com

TALHARUL SI MAICA DOMNULUI

În anii cei de demult, în aceste locuri greu de străbătut și neroditoare, trăia un tâlhar. Îl numeau Balaurul. Multe povestiri s-au spus despre el în atâția ani. Spuneau că era înfricoșător la înfățișare, cu păr și barbă negre și lungi și cu un glas atât de puternic, de speria chiar și un câine.
Ani de-a rândul el și oamenii lui au fost frica și groaza acelei regiuni. Dar lucru ciudat era, despre care unii spun și astăzi, că niciodată nu vătăma pe sărac și neputincios. Numai pe bogați îi chinuia.
Cei care l-au cunoscut spuneau că inima lui avea două fețe. De acolo de unde era ca o fiară neîmblânzită și împrăștia spaimă și groază oricui se afla înaintea lui, dintr-odată putea să plângă la vederea unui animal neputincios, prins în vreo capcană, și care-și rupea cărnurile în încercarea sa de a se elibera. Nu-i plăcea să vadă suflete îndurerate. Nu putea să facă asta.
Mare taină este sufletul fiecărui om. Numai Dumnezeu știe din ce material este făcut.
Într-o zi, așa cum ne spune istorisirea noastră, Balaurul cu voinicii lui au intrat pe ascuns în casa lui Mamalis, marele moșier, și au furat din cufăr obiecte de aur și bani. Toți erau la ogoare și nimeni nu și-a dat seama. De altfel, cine s-ar fi așteptat ca ziua în amiaza mare să pătimească un astfel de rău? Fugind, au prins de veste câinii și au început să latre. Câinii au fost auziți de niște slujnice, care l-au înștiințat pe moșier, și îndată un întreg detașament din oamenii lui Mamalis, au alergat în urma lui. Desigur, Balaurul cu voinicii lui aveau avantajul și ar fi scăpat cu siguranță dacă…
În timp ce alergau cu caii, au văzut în aria lui Mamalis, puțin mai jos, o bătrână gârbovită și câțiva copii din sat, care își băteau joc de ea și aruncau cu pietre asupra ei.
- Mergeți voi înainte, a spus el oamenilor lui, iar eu voi veni mai pe urmă!
- Ce faci, căpitane? Ai înnebunit?, i-au spus aceia. Hai să plecăm repede! Te vor prinde.
- Plecați, v-am spus! Vin și eu.
Oamenii lui au plecat, cu toate că nu voiau să-l lase singur. Atât de mulți îl urmăreau, dar el a alergat repede în arie la bătrâna.
- Ce faceți aici, măi neghiobilor? Ce v-a făcut bunica, măi corciturilor, de o bateți?
Copiii au înlemnit de frică, dar apoi au luat-o la fugă spre sat, strigând:
- Balaurul, Balaurul!!!
El însă a coborât de pe cal și, ridicând-o îndată pe bătrănă, încerca s-o facă să-și revină. I-a șters fața de sânge și o mângâia pe păr cu dragoste și cu durere.
- Iartă-i, bunicuțo! Iartă-i! Nu sunt ei de vină, ci părinții lor i-au făcut așa… Sunt mici. Iartă-i!
Atunci bătrâna s-a întors și l-a privit în ochi, spunându-i:
- Să ai binecuvântarea mea, fiule! Să ai binecuvântarea mea!
A privit-o și el în ochi și sufletul lui a tresăltat dintr-o dată. S-a pierdut în ochii ei. Toată dragostea și durerea lumii erau în acei doi ochi pe care îi privea. Și a rămas acolo, pierdut, ținând bătrâna în brațe și privind în ochii ei. Îndată, din ochii lui au început să curgă șiroaie de lacrimi. Balaurul, groaza și spaima acelui loc, plângea ca un copil. Nici el însuși nu înțelegea ce se întâmpla. Plângea, plângea, plângea. Astfel l-au găsit oamenii lui Mamalis, ținând bătrâna în brațe și plângând.
În acea vreme judecata se făcea repede, și mai ales pentru Balaurul, cu atât mai mult. Foarte repede. Frânghie, laț, un copac și s-a dus Balaurul.
Ultimul lucru de care și-a adus aminte a fost bătrâna, care-l privea de la o mică distanță. Nu putea uita privirea ochilor ei. Apoi, cu un suspin, și-a închis și el ochii săi, în timp ce funia se întindea.
Apoi… i-a redeschis. Dar, unde se afla? Nu era spânzurat de copac, ci era pe un coridor alb, având de-o parte și de alta cele mai frumoase flori și pomi, pe care nu le mai văzuse vreodată. Nu-l durea nimic și se simțea foarte ușor. Ca fulgul. „Ce sunt toate acestea?”, s-a întrebat. „Ce se întâmplă? Și cine sunt cei care vin spre mine?”. O femeie, care răspândea lumină, mergea înaintea tuturor și se apropia de el. De-a dreapta și de-a stânga ei erau mii de îngeri preafrumoși, care zburau și o însoțeau psalmodiind. Femeia s-a apropiat repede și i-a întins mâna, zâmbind:
- Hai, vino! Bine ai venit în casa Fiului meu. În casa ta.
- Maica Domnului!!!, a strigat el.
Și îngenunchind înaintea ei, și-a plecat capul. Dacă ar fi putut plânge acolo unde se afla, sigur ar fi izbucnit în plâns. Dar acolo nu se plânge.
Atunci Maica Domnului l-a atins ușor, spunându-i iarăși:
- Hai, vino!
- Maica Domnului, eu? Ce să caut eu printre voi? Eu sunt un răufăcător, sunt tâlhar, am vătămat multă lume. Pe mine trebuie să mă pedepsiți, nu să mă primiți aici.
Atunci Maica Domnului i-a spus:
- Ai uitat că primul care a intrat în Raiul Fiului meu a fost tâlhar? El a fost făcut, fiul meu, pentru tâlhari, hoți și pentru toți călcătorii de lege și păcătoșii care se pocăiesc.
- Dar eu nu am apucat să mă pocăiesc, a răspuns Balaurul care stătea mereu cu capul plecat.
- Te-ai oprit s-o ajuți pe acea bătrână, deși puteai să fugi și să scapi. Acesta a fost biletul tău pentru Împărăția Fiului meu. I-ai curățat fața și ți s-au curățat păcatele tale. Și lacrimile pe care le-ai vărsat, ținâd-o în brațe pe bătrână, a fost pocăința ta. Cu toate acestea ți-ai curățat sufletul. Vino, fiul meu! Cu cinstiri și cu multă slavă vei intra în Rai.
Atunci Balaurul și-a ridicat pentru prima oară capul ca s-o privească pe Maica Domnului. Și a văzut ochii bătrânei din arie cum îi zâmbeau… Ochii Maicii Domnului.
Și în timp ce îngerii l-au ridicat la înălțime, cântând laude cu fermecătoare melodii cerești, pornind cu toții spre uriașa poartă luminoasă ce se vedea la capătul acelui coridor, Balaurul o privea mereu pe Maica Domnului în ochi. A fost singurul suflet care a intrat vreodată în Rai, plângând de bucurie și fericire. Cel mai curat suflet.
Pe pământ oamenii mai spun istorisiri despre Balaurul, dar și în Rai unde va trăi veșnic.

MĂICUŢĂ, A MEA STEA

Mama dulcea mea comoară,
Ce o am pe acest pămînt
Chiar de-n viață o să mă doară,
Tu, ești veșnicul meu cânt.

Să-mi îndrepți pașii, măicuță
Sfatul tău să-mi fie scut,
Chiar de timpul trece iute
Mîndră am să fiu, că te-am avut.

Chiar de viața, se tot scurge,
Chiar de-n lume voi pleca
Tu ești a mea stea, măicuță
Calea îmi vei lumina.

Domnul te binecuvîntă,
Și în harul Său să-ți dea
Ale vieții cununi sfinte,
Veșnic să te pot avea.

MĂICUŢĂ SFÂNTĂ , MAICA VIETII CEA ALEASĂ

Aleasa este, cu adevarat, ca soarele, pentru ca este incununata cu toate razele darurilor dumnezeiesti si straluceste mai vartos intre celelalte lumini ale cerului.

Aleasa este si frumoasa ca luna, pentru ca stinge cu lumina sfinteniei celelalte stele, si pentru marea si minunata stralucire de toate siragurile stelelor celor de taina se cinsteste, ca o imparateasa.

Aleasa este ca revarsatul zorilor, pentru ca ea a gonit noaptea si toata intunecimea pacatului si a adus in lume ziua cea purtatoare de viata.

Aleasa este, ca este izvor carele cu curgerile cerestilor bunatati adapa sfinta biserica si tot sufletul crestinesc.

Aleasa este, ca este chiparos carele cu inaltimea covarsaste cerurile si pentru mirosul cel din fire s-a aratat departe de toata stricaciunea.

Aleasa este, ca este crin, ca macar de a si nascut intre maracinii nenorocirii celei de obste, dar nu si-a pierdut niciodata podoaba albiciunii.

Aleasa este ca este nor carele n-a ispitit nicio povara a pacatului.

Aleasa este, pentru ca este fecioara mai inainte de nastere, fecioara in nastere, fecioara si dupa nastere si este o adancime cu neputinta de cuprins a bunatatilor si o icoana insufletita a frumusetilor celor ceresti. Este o gradina incuiata dintru care a iesit floarea cea nevestejita, si fantana pecetluita, dintru care a curs izvorul vietii, Hristos.

RUGĂCIUNE DE MULŢUMIRE CĂTRE MAICA DOMNULUI -

Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumesc că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare!
Îţi mulţumesc pentru toate iconele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele!
Îţi mulţumesc Măicuţă pentru toate comunicările Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi!
Îţi mulţumesc că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi sub Sfânt Acoperământul Tău!
Iartă- mă Măicuţă pentru multele mele păcate şi Te rog ajută-mă să mă pocăiesc pentru toate greşelile mele din această viaţă!
Îţimulţumesc că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, ca să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică!
Îţi mulţumesc Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familia mea, dar şi a celor care-L caută pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit!
Îţi mulţumesc Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău!
Şi eu Te iubesc, Te preamăresc şi Îţi mulţumesc pentru toate! Amin!

SLAVITA MAICA

O prea slavita noastra Maica
La Tine mi-e nadejdea mea
Cat voi trai pe lumea asta
Pe tine eu te voi chema.

La tine eu mi-am pus nadejdea
Sa mijlocesti la Fiul tau
Ca numai tu, o, Sfanta Maica,
Sa-mi izbavesti sufletul meu.

Cunosc a ta milostivire
Care o ai pentru crestini
Cunosc si sfanta ta putere
Si prea slavitele-ti minuni.

O, prea slavitra noastra Maica
Lumina sfintei feciorii
Sa nu ma lasi robit de diavoli
Ca neputinta mea o stii.

Tu stii Maicuta ca pe lume
N-a fost un om asa de rau
Si nimeni n-are atatea rele
Nu-I ticalos precum sunt eu.

De n-as avea acum nadejdea
Ca numai tu ma poti scapa
Asa fi pierdut pe totdeuna
De-aceea vin la mila Ta.

Tu ai scapat pe toti aceia
Care credinta si-au lasat
Si chiar de zapis la satana
Cu sangele si l-au semnat.

Domnul ti-asculta rugaciunea
Si mila tu ii cuceresti,
O,milostiva noastra Maica
Tu pe toti oameni-I iubesti.

Slavita sa fii in vecie,
De glasurile crestinesti
Si-n cantece prea minunate,
De sfintele ostiri ceresti.

ISTORIA CELOR DOUĂ PIETRICELE ALBASTRE

Cele două pietricele se lăudau de dimineaţa până seara: Noi suntem copiii cerului! Păstraţi distanţa! Noi avem sângele albastru! Desigur, îşi spuneau, vom fi pe coroana reginei Olandei sau în inelul prinţului de Galia. Ne aşteaptă o viaţă frumoasă: case luxoase, baluri, petreceri.
Într-o bună dimineaţă, un om s-a aplecat şi a cules cele două pietricele albastre. Ura! – au strigat ele. Am plecat! Ce timpuri bune ne aşteaptă! Dar au fost puse într-o cutie, împreună cu alte pietre colorate. Mai târziu, o mână le-a luat şi le-a aşezat cu necuviinţă pe un zid, în mijlocul altor pietre, pe o suprafaţă de ciment foarte lipicioasă. Hei, fii mai delicat, strigau cele două pietricele albastre, suntem pietre preţioase. Drept răspuns, câte o lovitură de ciocan le-a fixat definitiv.
Timpul trecea încet iar cele două pietricele nutreau un singur gând: să fugă. Au zărit un firicel de apă ce se prelingea pe acolo şi l-au rugat: Strecoară-te sub noi, te rugăm, şi desprinde-ne de pe acest zid nenorocit! Apa, uşor-uşor, a reuşit să fărâme câte puţin cimentul. După câteva luni cele două pietricele au putut să se mişte. Într-o noapte cele două pietricele au căzut pe pământ. Suntem libere – au strigat în culmea fericirii.
Însă, jos fiind, au putut vedea zidul pe care era un mozaic superb. Mii de pietricele viu colorate şi aurite formau chipul Sfintei Fecioare Maria. Era cea mai frumoasă imagine pe care cele două pietre o văzuseră vreodată. Dar ceva îi lipsea… Faţa, chipul blând şi dulce al Maicii Domnului, părea oarbă, căci îi lipseau ochii.
Oh, nu, au exclamat amândouă, dându-şi seama de grozăvie. Ele fuseseră tocmai ochii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Îşi imaginau acum cât de bine se potriveau acolo, cât de frumos trebuie să fi strălucit şi cât de mult trebuie să fi fost admirate de oameni. Regretau acum fapta lor nesăbuită, dându-şi seama ce nechibzuite au fost.
La fel, fiecare dintre noi are un loc al său în lume bine stabilit de Dumnezeu: unul poate fi ales pentru a fi un meşter bun, altul pentru a fi preot, iar o fată pentru a fi mamă a multor copii. Să nu uităm că fiecare dintre noi este aşezat de Dumnezeu acolo unde îi este locul şi că tocmai în acel loc, rânduit de Dumnezeu, este cel mai frumos şi mai potrivit să fie.

PENTRU CĂ TU



Pentru că tu meriţi cu adevărat să fii iubită,
pentru că eşti Măicuţa Adevărului, cea smerită,
pentru că le-ai arătat tuturor puterea Lui Dumnezeu cu minunile tale,
pentru că te-ai arătat unor copii nevinovaţi, desprinsă din soare,
pentru că tu ne ajuţi să trecem peste necazurile vieţii,
pentru că ne aminteşti mereu că vor veni Razele Dimineţii,
pentru că doar iubirea ta e singura omenească adevărată iubire,
pentru că toţi cei încredinţaţi ţie simt că vor primi fericire,
pentru acea fericire supraumană, pentru taina ascunsă a Inimii Fiului tău,
pentru că prin tine primim în suflet mila şi pacea Lui Dumnezeu,
pentru că tu ai fost ridicată deasupra Îngerilor şi slăvită de ei,
pentru că tu ştii toate tainele lumii, împărţite şi neîmpărţite în trei.
Pentru că eşti adevărata mea măicuţă. Pentru că m-ai ajutat de atâtea ori,
primeşte aceste poezii omeneşti şi sărace şi ascultă-le de dincolo de nori.

Un monah din Mănăstirea Marea Lavră (Sfântul Munte) povesteşte următoarea vedenie, pe care a văzut-o un monah simplu ce avea ascultarea de paraclisier.

Monahul Iliodor, din Mănăstirea Marea Lavră, în timpul unei privegheri pregătea tămâia, ca cei doi diaconi să tămâieze biserica la Cântarea a noua, atunci când se cântă „Ceea ce eşti mai cinstită”. Acesta este un moment deosebit închinat Maicii Domnului, căci ea se bucură foarte mult atunci când ascultă cântându-se acest imn.

Această cântare: „Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât Serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim” este Irmosul, începutul Cântării a noua a Canonului treimic (Tripesneţ) din Sfânta şi Marea Vineri, pe care l-a alcătuit Sfântul Ierarh Cosma, episcopul Maiumei, în cinstea celei căreia i se cuvine toată cântarea şi lauda îngerească şi omenească. Această cântare a fost compusă de Sfântul Cosma cu noime atât de înalte, tocmai pentru a mângâia şi a linişti inima Maicii lui Dumnezeu cea îndurerată din pricina păcatelor noastre.

Într-o zi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu s-a arătat Sfântului Ierarh Cosma şi i-a mulţumit pentru această cântare, care o odihneşte mai mult decât oricare alta.
Şi într-adevăr, mulţi s-au învrednicit să o vadă pe Maica Domnului binecuvântându-i sau răsplătindu-i cu bani cereşti sau cu laude. De aceea, aşa cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul, în timpul acestei cântări trebuie să fim cu capul descoperit, ca o dovadă a respectului şi a cinstei adresate Maicii Domnului.

Aşadar, monahul Iliodor, atunci când pregătea tămâia, a văzut o Femeie distinsă îmbrăcată în haine negre şi însoţită de doi îngeri, ce tămâia biserica cu o cădelniţă de aur. Mergea pe la toate strănile monahilor şi îi tămâia.

Evlaviosul monah Iliodor s-a învrednicit să o vadă de multe ori pe Maica Domnului în biserică. Însă atunci când cântăreţii îşi înălţau glasurile voind să-şi arate calităţile şi uitând că o laudă pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ea nu se arăta, căci Maicii Domnului nu-i plac artificiile melodice care alungă evlavia şi umilinţa ce se cuvin să fie în sfânta biserică.

Odată el a văzut-o pe Maica Domnului cum îi tămâiază pe monahii care se aflau în biserică la slujbă, dar şi strănile care erau goale şi în care nu se afla nici un monah. Uneori, pe unii monahi care erau în străni nu-i tămâia, ci trecea mai departe. El o urmărea pe Maica Domnului nedumerit, neputându-şi explica ce se întâmplă.

Părintele Iliodor avea darul lacrimilor. Pomenirea morţii, descoperirea păcatelor sale înaintea tuturor oamenilor la înfricoşătoarea Judecată a Domnului, osândirea împreună cu diavolul şi cu demonii lui, toate acestea îl făceau să verse râuri de lacrimi.

Aşadar Stareţul Iliodor a început să se roage cu lacrimi Maicii Domnului să-i dezlege nedumerirea. După trei zile de rugăciune fierbinte, ea i-a spus următoarele:

„Tămâiez strănile care sunt goale, pentru că ele sunt locurile monahilor care se află la ascultările mănăstirii şi care, deşi lucrează, îşi au mintea la rugăciunea din biserică şi se roagă cu cei care se află aici. Aceştia sunt cei pentru care se roagă preoţii: «pentru cei care din binecuvântate pricini nu sunt aici» şi «pentru cei ce sunt în slujbe». Iar pe unii care sunt prezenţi în biserică nu-i tămâiez, pentru că fie nu se roagă, mintea lor aflându-se în altă parte, fie discută cu aproapele lor. Să mai ştii că mult mă întristez pentru unii creştini care, deşi merg la slujbele bisericii, nu se roagă, ci stau de vorbă, clevetesc, privesc cum sunt îmbrăcaţi ceilalţi, dacă au haine mai frumoase ca ale lor. Deşi se află într-un loc sfânt, prin ceea ce fac dispreţuiesc credinţa şi îl cinstesc pe diavolul, vrăjmaşul neamului omenesc“.

Părintele Iliodor s-a bucurat de ceea ce i-a descoperit Maica Domnului şi i-a mulţumit, vărsând alte râuri de lacrimi.