POVESTEA UNEI MAME CU UN SINGUR OCHI

Mama mea avea un singur ochi. Toata copilaria mea am suferit din pricina infatisarii ei; imi era rusine cu ea, orice aparitie a ei pe langa mine era un prilej in care ma simteam umilit. Mama avea un mic magazin langa piata si acolo vindea ceaiuri si plante; castiga putin, insuficient ca sa avem banii necesari unui trai decent.

Intr-o zi cand eram la scoala primara, mama a venit la scoala, era una din acele zile cand erau chemati parintii sa asiste la diverse activitati ale copiilor lor. Imi era asa de jena si rusine! Cum mi-a putut face una ca asta? ma gandeam eu. “De ce a trebuit sa apara, chiar daca a fost chemata? Nu putea invoca ceva ca sa nu vina, ca altadata?”. M-am uitat cu dusmanie la ea si am luat-o la fuga. A doua zi, copiii la scoala comentau si radeau de mine ca mama mea are un singur ochi iar mie imi venea sa intru in pamant de rusine. “Mama, de ce ai un singur ochi? Ma faci sa rada colegii de mine, chiar nu iti dai seama??” am intrebat-o seara. Mama nu mi-a raspuns.

M-am simtit cam rau pentru ce i-am spus mamei dar in egala masura eram si multumit ca am fost in stare sa ii spun ca imi e rusine cu ea printre colegi din pricina infatisarii ei; speram ca va tine cont de vorbele mele pe viitor. Ea nu m-a pedepsit, de unde am dedus ca nu s-a suparat prea tare pe mine. In noaptea aceea am mers la bucatarie sa beau niste apa si am vazut-o pe mama plangand incet, din singurul ochi pe care il avea, parca sa nu ma deranjeze cu plansetul ei. M-am uitat la ea si am luat-o la fuga.

Anii au trecut, eu am invatat bine mereu si mi-am dorit sa ajung intr-un oras mare din strainatate unde sa am o viata buna, prospera si sa scap de saracia care ne sufoca, pe mine si pe mama mea cu un singur ochi. Am avut oportunitatea de a fi luat de familia unui unchi aflat la mii de kilometri distanta care s-a oferit sa ma tina in gazduire inca de la 12 ani ca sa imi continui studiile, pentru ca era foarte bun, iar mama foarte saraca. Ambitia si determinarea m-au ajutat si am reusit sa intru la Universitatea din Seoul unde am fost unul din cei mai buni studenti, am avut bursa si am inceput sa traiesc mai bine. Acolo mi-am cunoscut viitoarea sotie, impreuna ne-am gasit de munca joburi foarte bune si bine platite, am facut impreuna doi copii si am cumparat o casa frumoasa cu gradina si loc de joaca pentru copii. Viata mea se afla pe fagasul dorit, intr-o tara departe departe de locul meu natal. Din acest motiv, al departarii, dar si al rusinii cu mama mea, nu m-am mai vazut cu ea ani de zile.

Imi place noua mea viata si locul unde traiesc pentru ca nu imi aminteste cu nimic de mama mea. Intr-o buna zi insa, cineva suna la usa… Deschidem usa si pe cine vad? … Pe mama mea… Desigur, tot cu un singur ochi. Imbatranita si prezenta la usa mea. In loc sa ma gandesc cum a putut ea sa ajunga aici, eu am simtit ca pica tot cerul peste mine.

Fetita mea s-a speriat de ea si a fugit iar eu am strigat la aceasta femeie, infuriat: “Cine esti tu? Nu te cunosc!! Cum indraznesti sa vii in casa mea si sa imi sperii copilul? Te rog sa pleci, acum!!”.
Iar mama mea imi raspunse: “Oh, va rog sa ma scuzati, cred ca am gresit adresa”.

Slava Domnului ca nu m-a recunoscut. Am rasuflat usurat. Mi-am spus ca nu imi va pasa si nu ma voi mai gandi la acest incident pentru restul vietii, atat de tare mi-am dorit sa rup orice legatura cu mama mea cea saraca si cu un singur ochi si sa devin o cu totul alta persoana fara nici o legatura cu ea.

Dupa scurt timp de la acea intamplare, am primit o invitatie de a participa la reuniunea de absolvire a scolii generale din localitatea mea natala. Mi-am mintit sotia ca plec intr-o calatorie de afaceri; imi era rusine sa ii spun unde merg, mai ales ca ei ii spusesem inca de cand am cunoscut-o ca ambii mei parinti murisera si ca nu avea nici un sens sa o duc in tara mea natala, fiind prea departe.

Am ajuns la reuniune iar la plecare a venit spre mine o batrana, am recunoscut-o ca fiind fosta vecina a mamei mele. Ea nu ma mai recunostea caci plecasem demult din localitate insa a intrebat oamenii participanti de mine. Mi-a intins o scrisoare. Mama mea murise si lasase o scrisoare pentru mine.

In ea era scris asa:
“Dragul meu fiu,
Cred ca viata a fost suficient de lunga si de grea pentru mine, asa ca, simtindu-mi sfarsitul aproape, am pus pe hartie gandurile mele pentru tine. Am fost in Seoul sa te caut dar nu ma voi mai duce niciodata. Nu te-am gasit si am ramas cu oful in suflet ca nu ai reusit sa vii sa ma mai vezi deloc de cand ai plecat de acasa.
Imi este asa de dor de tine. Ma gandesc numai la tine… Am auzit ca va fi in curand reuniunea scolii si sper ca poate vei ajunge si tu si atunci te voi vedea, daca mai traiesc pana atunci. Dar nu voi veni la scoala… pentru tine, ca sa nu te pun intr-o situatie jenanta. Imi pare rau ca am un singur ochi si ca am fost mereu subiect de rusine pentru tine in copilaria ta. Vezi tu, cand erai foarte mic, ai fost implicat intr-un accident rutier si ti-ai pierdut un ochi. Eu, mama ta, nu am suportat gandul ca tu sa ramai doar cu un singur ochi, asa ca ti-am dat, prin operatie, unul din ochii mei. Asa tu urma sa vezi si sa te bucuri de lume cu doi ochi, ca toata lumea, asa cum meritai. Nu am fost niciodata suparata pe tine cat ai fost copil, indiferent ce faceai sau spuneai. Ai fost mandria mea mereu. Stiu ca de cateva ori tu te-ai suparat pe mine. Mi-am spus “pentru ca ma iubeste si ii pasa, de aceea s-a suparat”. Imi este dor de vremurile in care tu erai mic si erai mereu langa mine.
Imi este asa de dor de tine. Te iubesc. Insemni toata lumea pentru mine.”

Toata lumea mea s-a zdruncinat si rasturnat, de parca acum m-am trezit dintr-un vis urat care a durat… toata viata mea. Am plans mult pentru cea care a trait pentru mine si prin mine… mama mea. Nimic si nimeni vreodata nu va putea sterge din sufletul meu vinovatia pe care o simt pentru ca am judecat totul dupa aparente.
Am decis sa impartasesc povestea mea de viata tuturor care vor sa o citeasca, in speranta ca pot ajuta oameni din orice colt de lume sa nu cada in capcana mea, aceea de a judeca pe cei din jur si a nu-i cunoaste cu adevarat niciodata.

“FII BUN SI BLAND CU OAMENII. FIECARE DUCE O LUPTA GREA.” MAICA TEREZA

„MAICA DOMNULUI ESTE MAMA TUTUROR TIMPURILOR”



Natura întreagă o preamăreşte pe ea, care este desăvârşirea şi împlinirea tuturor. Pentru flori, ea este trandafirul cel ales [...] Pentru păsări, Maica Domnului este turtureaua cea aurită, porumbiţa cea nevinovată, privighetoarea cea cu dulce glas [...] Pentru animale, Maica Domnului este mieluşeaua din care S-a născut Mielul cel Dumnezeiesc. Pentru preafrumoasele stele, Maica Domnului este luceafărul dimineţii, care prevesteşte răsăritul Soarelui vieţii, Hristos.

Maica Domnului este zidul de care se sfărâmă toate valurile pe care Satana le stârneşte împotriva planurilor lui Dumnezeu, împotriva lucrărilor lui Dumnezeu, împotriva Bisericii lui Hristos, împotriva tuturor fiilor Împărăţiei lui Dumnezeu.

În cinstea ei s-au scris cele mai frumoase cântări. Cu numele ei s-au mângâiat toţi cei ce se aflau în mari dureri şi necazuri. Martiri şi cuvioşi, bărbaţi luminaţi şi sfinte femei, tineri şi fecioare, copii şi bătrâni - toţi creştinii care aveau inimă curată, au trăit cu numele ei pe buze, întotdeauna.

Iisus Hristos, în marea Sa iubire de oameni, ne-a oferit, ca pe un dar ceresc, pe Mama Sa, ca să ne fie tuturor mamă bună, mamă care nu îmbătrâneşte, mamă care nu moare, mamă care nu ne părăseşte [...] Mai puternică decât rugăciunea tuturor îngerilor, drepţilor şi sfinţilor este rugăciunea Maicii Domnului...

Când nu îndrăznesc să-şi ridice ochii spre dreptul Judecător, creştinii îşi îndreaptă privirile şi glasul, cu încredere şi umilinţă, către Maica Domnului, aşa cum şi-au îndreptat glasul şi cei de la nunta din Cana Galileii, ce erau gata să cadă în mare ruşine [...] Maica Domnului niciodată nu rămâne nepăsătoare, ci, pe toţi cei care îi cer ajutor şi izbăvire, îi apără de ruşine şi de necazuri, de osânda şi de ispita cea rea.

PS Justinian Chira



UN MARTISOR PENTRU MAMA

"Ce martisor sa iau pentru mama?", se tot gandea si framanta o fetita de-abia ajunsa pe bancile scolii. Facuse mari economii vreme de o saptamana, punandu-si deoparte banutii pentru bombonele si covrigei.
Desigur, era un secret, mama chiar credea ca isi cumparase acele bunatati si fetita facuse tot ce a putut pentru a-i lasa aceasta impresie. Se prefacuse ca tine sub limba, bombonele delicioase si chiar mancase niste paine uscata, in asa fel incat mama sa creada ca mesteca covrigei.

Fetita se plimba printre tarabele vanzatorilor de martisoare incercand sa descopere cel mai frumos dar de 1 martie.
Cei cativa lei pe care ii stransese i se parusera a fi o mare bogatie pana cand a vazut preturile martisoarelor.
"Chiar daca nu ii iau mamei un diamant, ea va sti ca o iubesc, nu-i asa?", isi spunea in sinea ei.
"Daca ii cumpar o cheita, se va gandi oare ca poate deschide intotdeauna drumul catre inima mea?
Nu cred ca are vreun rost sa ii daruiesc un martisor in forma de inima... Stie bine ca o iubesc, iar toti copiii dau inimoare mamicilor lor.
Trebuie sa fie ceva deosebit, la fel de frumos si de unic, precum dragoastea mea pentru ea". "Sa-i ofer o potcoava? Mamica imi spune mereu ca eu sunt norocul ei! Sau un trifoi cu patru foi? Pai, e cam acelasi lucru. Ce sa-i iau mamei, ce sa-i iau?"

Tot plimbandu-se printre tarabe, fetita a zarit deodata un ingeras. De fapt, un martisor infatisand un ingeras. Nu era un lucru iesit din comun. Erau o multime de astfel de martisoare la mesele vanzatorilor ambulanti pe unde se tot invartea de vreun ceas.
Acest inger parea insa ca ii face cu ochiul si da din aripi, dar, ce era ciudat, nimeni in afara de ea nu parea ca observa asta.
"Deci pe tine ar trebui sa te daruiesc mamei", a spus cu voce tare fetita.
"Pe mine, sau orice altceva iti place cu adevarat!", i-a raspuns ingerasul.
"Cum asa?", s-a mirat ea.
"Pai, cum sa-ti explic?" i-a spus, cumva descumpanit ingerasul... "Gandeste-te ca tu esti martisorul mamei in fiecare zi a anului, si chiar obrazniciile tale sunt un fel de martisoare, mai uratele, dar totusi iubite. Daruieste-i orice martisor vrei, iar ea va sti ca o iubesti, si in sufletul ei va fi mereu 1 martie, va fi mereu primavara!"

MAICA DOMNULUI, MAICA CRESTINILOR



Maica Domnului este pentru crestini pilda de lumina, îndemn si mângaiere în osteneala si grija pentru Biserica si viata. Ea este descoperirea facuta de Sus, ea este marturie firii omenesti a lui Hristos, adevar de credinta, temelie si descoperire în Biserica Ortodoxa.

Sfânta Fecioara este amintirea binecuvântata a Intruparii Mântuitorului. Este chipul, pilda si învatatura Lui între preoti si între crestini. Este semnul prezentei lui Iisus Hristos în lume, în Biserica. Ii purtase toata dragostea de Mama sfânta, I-a fost înger ocrotitor având parte de toate bucuriile si durerile unei mame.

Pentru preoti, Maica Domnului este si astazi, dar, mai ales astazi, sfintenie si binecuvântare, este ajutor de Sus, este ocrotitoare a tuturor si a Bisericii, este gândul si inima lui Iisus, între noi.

Cât va fi Biserica, si în chip deosebit Biserica Ortodoxa, Maica Domnului va fi nelipsita din credinta, din evlavia, din dragostea si din cinstea noastra, pentru ea. Numele ei îl poarta cele mai multe femei, icoana ei se gaseste în toate bisericile si în cele mai multe case de crestini, sarbatorile ei fiind între cele mai cinstite, rugaciunile catre ea, din cele mai obisnuite.

Prea Sfânta Fecioara si maica, ne esti tuturor mama, ne esti ocrotitoare, ne esti ajutatoare, ne esti solitoare catre Domnul, iarta-ne în bunatatea ta, întareste-ne în credinta, ajuta-ne în nevoi si necazuri, cheama-ne la calea cea buna a Domnului si ne învredniceste sa n-o parasim. Ajuta, Maica, sa ne mântuim spre preamarirea Ta si spre Slava lui Dumnezeu.
Asa sa fie, acum si în vecii , vecilor. Amin.



8 MARTIE

GÂNDURI PENTRU MAMA

Îţi mulţumesc Iisuse drag,
Pentru făptura minunată,
Ce m-a crescut şi m-a-nvăţat
Să stau pe Calea Ta curată.

Cu glas duios mi-a alungat
Neliniştea şi teama-ndată,
Vorbindu-mi de al Tău Cuvânt,
Ce schimbă-n bine viaţa toată.

E mama, ce mi-a-mpodobit
Seninul vieţii cu iubire,
M-a ocrotit şi m-a-ndreptat
Spunându-mi mult de veşnicie.

Mama-i cuvântul minunat,
Ce il rostim chiar din pruncie,
E-un dar frumos, de Domnul dat,
S-o preţuim cu bucurie!

Mama e darul preţuit
Şi o iubesc cu adorare,
Căci de la ea am învăţat
De Domnul şi a Sa cărare.

Când zilnic chipul îi privesc,
Iubirea ei mă-nviorează,
Îmi dă putere ca să cresc,
Pe cale mă încurajează.

Îi mulţumesc şi mă gândesc
La anii din copilarie,
Când m-a vegheat de sufeream,
Rugându-se Isuse Ţie.

Îti mulţumesc o bună mamă
De sfaturi şi de ajutor,
C-ai fost cu mine-n clipe grele
Fiind un bun îndrumător.

Cuvinte dragi de-ncurajare
Si bucurii neincetat
Găsit-ai mamă pentru mine,
Cum nimeni altul nu mi-a dat.

Eşti leagănul copilăriei,
Eşti zâna bună din poveşti,
Eşti un cadou drag pentru mine,
Ai farmec mare, te iubesc!

Iţi mulţumesc azi pentru toate,
Îţi mulţumesc cât voi trăi,
Că ai fost mereu cu mine
Şi-n rugi mă porţi şi-azi zi de zi.

Şi-n calde versuri scrise-n grabă
Aduc dragi gânduri mama mea
Şi-ţi mulţumesc azi pentru toate
Şi vreau să-ţi spun încă ceva:

Aş vrea să fii doar fericită
Şi Domnul Sfânt El să iţi dea
Mulţi ani frumoşi şi sănătate
Şi binecuvântarea Sa!

AXION ESTIN



Minunea pentru cântarea Axionului (Cuvine-se cu adevărat să te fericim…), cum a fost cântat mai întâi de Arhanghelul Gavriil

Cântarea aceasta la început se cânta la o chilie a Mănăstirii Pantocratorului ce se numeşte Sf. Arhanghel Gavriil Axion estin, la locul cel numit Adin, pentru minunea aceasta ce o vom povesti acum. La schitul Protatului, ce se află lângă Careia, aproape de locul Mănăstirii Pantocratorului, este o vale mare unde se află multe chilii. La una din aceste chilii, ce era cinstită în numele Adormirii Doamnei de Dumnezeu Născătoare, locuia un ieromonah bătrân şi îmbunătăţit, împreună cu un ucenic al său. Şi fiindcă era obiceiul a se face priveghere în fiecare duminică la schitul Protatului, într-una din sâmbete, seara, vrând să meargă bătrânul la priveghere, zice ucenicului său: „Fiule, eu mă duc să ascult privegherea după obicei, iar tu rămâi la chilie şi precum vei putea citeşte rânduiala ta”. Şi aşa s-a dus. Deci după ce a trecut seara, iată bate cineva la uşa chiliei, iar fratele aleargă şi deschide şi vede că era un monah străin, necunoscut lui, care intrând a rămas în chilie în noaptea aceea. La vremea utreniei, sculându-se au cântat amândoi rânduiala utreniei. Şi când au ajuns la: „Ceea ce eşti mai cinstită…” monahul de loc cânta numai: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii…” şi celelalte până la sfârşit, adică obişnuita cântare veche a Sfântului Cosma, făcătorul de cântări, iar monahul cel străin făcea alt început cântării, aşa: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica Dumnezeului nostru”. Apoi a adăugat şi: „Ceea ce eşti mai cinstită…” până la sfârşit.
Aşadar, auzind monahul cel de loc s-a minunat şi a zis către cel ce părea străin: „Noi cântăm numai Ceea ce eşti mai cinstită…, iar Cuvine-se cu adevărat… niciodată nu am auzit, nici noi, nici cei dinainte de noi. Deci te rog, fii bun şi scrie-mi şi mie cântarea aceasta, pentru ca să o cânt şi eu Născătoarei de Dumnezeu”. Iar acela răspunzând a zis: „adu-mi cerneală şi hârtie ca să scriu”; la care cel de loc a zis: „Nu am nici cerneală, nici hârtie”. Atunci monahul cel ce părea străin a zis: „Adu-mi o lespede”. Şi monahul alergând a aflat o lespede şi i-a adus-o. Deci luând-o pe ea, străinul a scris pe dânsa cu degetul lui zis-a cântare, adică: „Cuvine-se cu adevărat…” Şi, o, minune! Atât de adânc s-au săpat slovele în lespedea cea vârtoasă, ca şi cum s-ar fi scris pe ceară moale. Apoi a zis fratelui: „De acum înainte aşa să cântaţi şi voi şi toţi dreptcredincioşii”. Şi acestea zicând s-a făcut nevăzut. Căci era sfântul înger trimis de la Dumnezeu, ca să descopere cântarea aceasta îngerească şi care este preacuviincioasă Maicii lui Dumnezeu. Şi mai precis a fost Arhanghelul Gavriil, precum se arată aceasta din titlul cel scris deasupra la sinaxarul lunii iunie, în ziua 11, adică Soborul Arhanghelului Gavriil din Adin. Căci părinţii, de atunci făceau sobor, praznic şi liturghie în fiecare an la zisa chilie din Adin, întru pomenirea minunii, cinstind şi slăvind pe Arhanghelul Gavriil, care din început până la sfârşit a stat dumnezeiesc cântăreţ al Născătoarei de Dumnezeu, şi hrănitor şi slujitor şi vesel binevestitor al ei. Aşa a slujit şi spre descoperirea acelei cântări a Maicii lui Dumnezeu, ca unul ce numai lui după toate i se cuvine această slujbă.
Deci după ce a venit bătrânul de la priveghere şi a intrat în chilie a început ascultătorul lui a cânta: Cuvine-se cu adevărat… după cum îngerul îi poruncise şi a arătat bătrânului său şi lespedea aceea, cu îngerească scriere săpată. Iar el auzind şi văzând a rămas uimit de această minune. Deci luând amândoi lespedea aceea scrisă de înger au mers la Protatul şi au arătat-o la cel mai întâi al Sfântului Munte şi la ceilalţi bătrâni ai obştescului sobor, povestindu-le toate cele ce se făcuseră, iar ei au slăvit cu un glas pe Dumnezeu şi au mulţumit Doamnei noastre de Dumnezeu Născătoare pentru prea slăvita această minune. Apoi au trimis lespedea la Constantinopol, la patriarh şi la împărat, însemnându-le prin scrisori toată cuprinderea acestei minuni ce s-a făcut. Deci de atunci această cântare îngerească s-a transmis în toată lumea, ca să se cânte Maicii lui Dumnezeu de către toţi dreptcredincioşii. Iar sfânta icoană a Născătoarei de Dumnezeu ce se află în biserica celei chilii, în care s-a făcut minunea, s-a dus de către părinţii Sfântului Munte în Biserica Protatului şi acolo se află şi astăzi, aşezată în Sfântul Altar, deasupra scaunului celui de sus. Pentru că înaintea acestei icoane s-a cântat, de către Arhanghelul Gavriil, cântarea aceasta. Iar chilia a fost numită „Axion estin”, adică „Cuvine-se cu adevărat”. Şi valea aceea, în care se află chilia, se numeşte de către toţi până astăzi „Adin”, care înseamnă „a cânta”, sau „cântare”, pentru că întru aceasta s-a cântat întâia îngerească şi prea cuvenită Maicii lui Dumnezeu cântarea aceasta.



RĂSPUNSURI LA TOATE NENOROCIRILE NOASTRE!…SF.NICOLAE VELIMIROVICI

DE CE SE ÎNCHID NORII CÂND CÂMPIILE SÂNT ÎNSETATE DE PLOAIE, ŞI SE DESCHID ATUNCI CÂND CÂMPIILE NU VOR PLOAIE?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE ŢARINILE RODESC SLAB PRIMĂVARA, IAR VARA DAU RECOLTĂ PROASTĂ?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere!

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE IZVOARELE SEACĂ ŞI ROADELE PĂMÂNTULUI NU MAI AU GUSTUL DE ODINIOARĂ?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE NEAMUL BIRUITOR RABDĂ ÎNFRÂNGERI DIN PRICINA NEÎNŢELEGERII DIN LĂUNTRU ŞI DIN PRICINA VRAJBEI, ŞI MĂNÂNCĂ PÂINEA AMĂRITĂ DE LACRIMI ŞI URÂCIUNE?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei dinlăuntru.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE MAICA NU ÎŞI POATE ÎNDESTULA FIII?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE OAMENII S’AU URÂŢIT ŞI AU PIERDUT FRUMUSEŢEA STRĂBUNILOR?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE S’AU ÎNMULŢIT BOLILE ŞI ÎNFRICOŞATELE MOLIME?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

ŞTII TU OARE, FIULE, DE CE OAMENII SE LUPTĂ PENTRU PĂMÂNT ŞI NU SE RUŞINEAZĂ DE ASEMĂNAREA LOR CU CÂRTIŢELE?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

NU PLÂNGE, FIULE, ÎN CURÂND DOMNUL VA VENI ŞI VA ÎNDREPTA TOATE.



RASPLATIREA MILEI ARATATA CELOR ADORMITI

O sora medicala de la un spital din Atena i-a povestit parintelui Simeon Aghioritul, care locuieste la Kaliagra (Sfantul Munte), urmatoarele:
- Aveam scleroza in placi si ma aflam in pragul paraliziei. Medicii mi-au dat o luna de zile concediu. Intr-o noapte, in timp ce zaceam la pat, o vad aievea pe Maica Domnului, care imi spune: “Ridica-te, de acum esti sanatoasa”.
M-am ridicat si a doua zi am mers la spital. Cand m-au vazut medicii, au ramas uluiti. M-au consultat si m-au gasit sanatoasa.
Atunci parintele Simeon a intrebat-o unde lucreaza.
- Lucrez la morga, a raspuns ea. Cei morti sunt adusi acolo si aruncati fara nici un respect. Eu ii iau, ii spal, ii imbrac si ii ingrijesc cu multa dragoste, ca pe rudele mele.
- Pentru aceasta Maica Domnului te-a vindecat. In Vechiul Testament, Tobit, atunci cand gasea un mort, il imbraca si-l ingropa. De aceea Arhanghelul Rafail i-a spus “te ocrotesc”.
- Si eu simt o ocrotire, a raspuns ea plangand.

LEGENDELE BRANDUSEI



Aceasta floare extrem de delicata marca in calendarul popular fie instalarea pe deplin a primaverii, fie a toamnei. Oamenii au asociat aceluiasi nume doua specii de flori diferite, brandusa de primavara si cea de toamna, care sunt insa asemantoare datorita culorii comune, liliachie a florilor. In jurul lor s-a tesut de-a lungul timpului numeroase mituri si legende.

Una dintre legendele brandusei are legatura cu Sfantul Valentin, de unde si simbolul brandusei, de floare a iubirii. Se spune ca Sfantul Valentin, in perioada in care a fost inchis in temnita a indragit pe fiica oarba a unui gardian. Sfantul Valentin i-a trimis acestei fele o brandusa, puternile vindecatoare ale acesteia redandu-i vederea fetei. Cel dintai lucru pe care fata l-a vazut a fost brandusa si biletul trimis de Valentin pe care scria celebrele cuvinte: “Din partea Valentinului tau”.

O alta legenda legata de branduse. Ea spune ca “Brandusa de primavara si Brandusa de toamna au fost doua surori frumoase, alungate in frig de mama lor vitrega: pe una a alungat-o intr-o primavara timpurie iar pe alta intr-o toamna tarzie. Vazandu-le necajite, Dumnezeu le-a prefacut in flori. De-atunci ele se tot cauta, fara sa se poata intalni vreodata. Una, floarea celor vii, infloreste primavara, iar cealalta, floarea celor morti, infloreste toamna. Se spune ca cine va aduna branduse de primavara si le va uni in cununa cu cele de toamna, ca ele sa-si spuna dorul, apoi le va da drumul pe apa, face o fapta buna, pentru care Dumnezeu ii va ierta multe pacate”.

O legenda populara referitoare la flora carpatica arata ca cele doua branduse (de toamna si de primavara) au fost doua surori gemene, pe care Mama vitrega a pamantului le-a izgonit. Ele au umblat mult prin padure incepand sa planga si jelind. Ele au fost auzite de doamna Toamna, personificata intr-o femeie, care le-a metamorfozat in branduse, una care va inflori primavara, alta care va inflori toamna. De atunci ele se cauta mereu, neintalnindu-se niciodata.

O alta legenda ne spune ca Brandusa era fata cea mai mica a imparatului Florilor. Pe vremea aceea imparatia era amenintata de un zmeu. Acest zmeu cerea ca in fiecare an sa fie sacrificat cate unul din barbatii din imparatie. Venind si vremea maritisului, Brandusa s-a casatorit cu un print pe care il iubea nespus de mult. La doar o zi dupa ceremonia de casatorie, a venit zmeul si l-a rapit pe print, ducandu-l la castelul lui. Brandusa refuza sa lase salvarea sotului ei pe mana armatei tatalui ei si porneste ea singura in cautarea zmeului si a barbatului ei. Intalnind zmeul, aceasta il provoaca la lupta in sabii si palose, reusind pana la urma, dupa 7 zile si 7 nopti sa il ucida pe acesta si sa isi salveze iubitul.

Una dintre legende se pierde in negura timpului. Demult, demult, intr-o imparatie de la marginea lumii, traia o fata frumoasa cum nu se mai vazuse. Si nu doar frumoasa la trup era aceasta, ea era si buna la suflet si harnica foc. Numele ei era Brandusa si era slujnica la palat. In apropierea palatului era o padure intinsa unde ori de cate ori avea putin timp liber fata se plimba. Inimioasa, ea salva animalele prinse in capcanele vanatorilor si le ingrijea pana se faceau bine. O mare bucurie ii cuprinde inima de fiecare data cand reusea sa mai salveze cate o biata vietate: caprioara, iepuras sau bursuc. Intr-o primavara, mergand ea prin padure, fermecata de frumusetea naturii renascute s-a ratacit. Oricat s-a straduit ea sa gaseasca drumul inapoi spre casa, nu a reusit. Intunericul s-a lasat si ea era din ce in ce mai inspaimantata de zgomotul padurii. Mergand in nestire la un moment dat ea a cazut intr-o prapastie adanca. Aici au gasit-o dimineata, animalele carora fata le salvaze viata. Din pacate, Brandusa murise, si oricat au incercat ele sa o readuca la viata, nu au reusit. Necajiti, plangeau toti de mila blandei fete. Si fiecare lacrima care cadea din ochii lor se transforma intr-o floare frumoasa, fina si gratioasa ca si fata cea buna. Iar culoarea florii avea culoarea ochilor frumosi ai fetei. Asa se face ca, in fiecare primavara, cand caprioarele, iepurasii, bursucii sau alte vietati incep sa umble prin paduri, isi amintesc de fata cea miloasa si plang inca dupa ea. Lacrimile lor se transforma in branduse care impanzesc padurile si vaile luminoase.

LIMBAJUL BRANDUSEI
Brandusa este o floare care simbolizeaza sentimente puternice si devotament, legaturi stranse atat de dragoste, cat si de prietenie. Femeia careia ii plac Brandusele este o femeia puternica, devotata, care pune pasiune in tot ceea ce face.

NUMELE BRANDUSA
Numele de Brandusa sugereaza putere si curaj. O persoana cu numele de Brandusa pune pasiune si loialitate in tot ceea ce face si va face tot posibilul pentru a-si atinge idealurile.

TEMEREA DE DUMNEZEU



Iar frica de Dumnezeu este începutul înţelepciuni.

CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu-i place să ia avutul altuia.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu se duce la femeia altuia.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, cu soţia sa trăieşte în curaţie, dupa rânduiala Bisericii.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu face avorturi, nu-i beţiv, nu-i tutungiu, nu-i batăuş, nu-i râvnitor de avere străina, nu-i nesupus, ascultă de stăpânirea statului, cinsteste stăpânirea, după Apostolul Pavel : El dă celui cu cinstea, cinste; celui cu dajdia, dajdie; celui cu frica, frica; si nimănui cu nimic nu-i rămâne dator, decât să iubească pe Dumnezeu si pe aproapele.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu doarme în timpul Sfintei Liturghii, acasă, Duminica.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU , nu lasa copiii să crească în fărădelegi; ci îi cearta şi-i îndreapta,îi învaţă să se închine lui Dumnezeu, să postească, să meargă la biserică şi să ducă viaţă curată in familie.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu pierde vremea în deşert. Ori lucreză, ori se roagă lui Dumnezeu, ori citeşte Sfintele Scripturi, ori cugetă la judecata viitoare, la moarte, la răsplata, la fericirea raiului şi la iad.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, iubeşte pe tot omul şi ajută pe tot omul cu multă dragoste, când este in necazuri
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, nu cruţă averea să o dea la săraci.
CINE SE TEME DE DUMNEZEU, are mare frica, nu numai să nu greşească cu lucrul sau cu cuvantul, lui Dumnezeu, ci şi cu gândul.
DAR DE CE ? STIE CE ZICE DUHUL SFANT : CĂ DUMNEZEU PE CELE MAI ÎNAINTE GÂNDITE ALE NOASTRE LE-A VĂZUT ŞI LE VEDE. AMIN !

CUM SĂ PETRECEM ZILELE POSTULUI

"Fraţilor şi părinţilor, bun este postul, numai de va avea şi pe însoţitoarele lui, pe cele care i se cuvin lui, care sunt: pacea, buna voire, buna ascultare, blândeţea, milostivirea şi toate celelalte, câte sunt în îndreptările bunătăţii. Dar diavolul, ca un vrăjmaş şi tulburător al mântuirii noastre ce este, ce meşteşugeşte şi ce iscodeşte? Toate cele potrivnice pune în postitori şi îi face pe ei să fie obraznici şi să întoarcă vorba, aspri, mânioşi, iuţi, măreţi în zadar, pizmuitori, grăitori de cele urâte. Şi în ce chip! Pricinuindu-le celor ce postesc, mai multă vătămare şi pagubă din patimile acestea, decât folosinţă prin postirea lor. Dar noi să cunoaştem înţelegerile şi meşteşugirile lui şi să pricepem aceste cuvinte şi, totdeauna, cu pace, cu blândeţe şi cu linişte, suferind fiecare pe cei mulţi; cu dragoste, cunoscând că, o postire ca aceasta, este plăcută şi bine primită la Dumnezeu. Iar dacă ne vor lipsi acestea, orişicâtă osteneală vom face, ea va fi zadarnică şi ne alegem numai cu greaua pătimire a postului.
De trebuinţă este, dar, să postim, pentru că postul veştejeşte trupul, iar sufletul îl împuterniceşte, îl înnoieşte. Că pe cât omul nostru, cel din afară, slăbeşte, pe atât cel dinlăuntru, se înnoieşte, din zi în zi, precum grăieşte Apostolul. Şi uşurinţa cea de un ceas a necazului, ne pregăteşte nouă multă mulţime a slavei celei veşnice, în ceruri. Deci, socotind şi aducându-ne aminte de răsplătirea cea viitoare, să răbdăm ostenelile bunătăţii, cu îndelungă-răbdare, mulţumind lui Dumnezeu, Tatăl, că ne-a învrednicit pe noi să avem parte cu Sfinţii, întru lumină, şi ne-a izbăvit pe noi din stăpânirea întunericului şi ne-a mutat întru împărăţie.
Deci, fraţilor, să avem bucurie şi veselie, defăimând şi călcând tot felul de pofte rele ale trupului. Pentru că tot trupul este ca iarba şi toată slava omului, ca floarea ierbii. Uscatu-s-a iarba şi floarea el a căzut, iar lucrul bunătăţii rămâne în veac.
De pătimeşte rău cineva dintre noi, să se roage, precum grăieşte Scriptura. Dacă, altul este voios, să cânte. Altul este ispitit de patima cea rea a păcatului, de vreme ce şi diavolul nu conteneşte niciodată lupta cu noi, să rabde, auzind pe cela ce grăieşte: "Fericit este acela care rabdă ispita, că, iscusit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Domnul celor ce-L iubesc pe El." Dacă pe acestea le cunoaşteţi, a zis Domnul, fericiţi sunteţi de le veţi face. Acestuia slavă în veci. Amin".
(Proloage - Sf. Teodor Studitul)



EL VREA DOAR PUTINA IUBIRE

Deodată cu tine, oriunde pășești
Dumnezeu ți-e alături. Tu-i mulțumești?
El te veghează, peste tot te-nsoțește
Te iartă mereu… dar El, ce primește?

Când ești fericit, Dumnezeu îți zâmbește
Când nu ai pe nimeni, El te ocrotește
Îți este alături la greu și la bine
Când plângi și El plânge deodată cu tine

Când la masă te-aşezi, El stă în picioare
Și-n timp ce nu eşti mulţumit de mâncare
El Se întristează știind că în lume
Sunt suflete multe, ce plâng de foame

Te plimbi sănătos pe ale tale picioare
Nu admiri ce-i în jur… plângi de ploaie, răcoare…
El plânge ologii, că nu zburdă sub soare
Și orbii că nu văd a lumii splendoare

Te culci și te plângi că perna-i prea tare
Visezi să ai de toate, o casă mai mare…
El știe că-n lume sunt suflete care
N-au pernă, nici casă, doar un loc sub soare

Nu ești mulțumit şi-ai uitat să te bucuri
Ți se pare că tu ai puţine lucruri
Crezi că n-ai destul, nici măcar pentru tine
Dar El vrea să dai doar puţină iubire…

Deodată cu tine, de când te-ai născut
Dumnezeu te-a însoțit… și te-a crescut.
Cu tine a plâns și S-a bucurat
Te-a iubit chiar și-atunci când tu L-ai uitat.

RUGĂCIUNE LA ÎNCEPUTUL POSTULUI MARE



Dumnezeule Cel Prea Înalt, Care eşti slăvit de toată făptura cu cântări de laudă, Cel Ce Te odihneşti pe scaunul slavei, dar nu Te depărtezi nici de scaunele inimilor smerite, Izvorul Cel pururea curgător al bunătăţii, Care adapi din destul brazdele inimilor umilite şi trimiţi la bună vreme lumina şi căldura iubirii Tale de oameni, ca să culegi din lanul sufletelor spicele faptelor bune, Însuţi Îndurate Stăpâne, Oceanul milostivirii întru Care cufundăm toate nădejdile noastre de mântuire, Cel nevăzut de heruvimi, dar arătat de oameni în oglinda Trupului Unuia Născut Fiului Tău, ia aminte la nevredncele noastre rugăciuni şi revarsă din destul tuturor roua milei Tale dătătoare de pace.

De vei căuta la nevrednicia noastră, vom fi după dreptate aruncaţi în focul cel veşnic, căci ca nişte desfrânaţi am vieţuit, îmbrăţişând patimile cele osânditoare ale sufletului şi trupului nostru. N-am plinit poruncile Tale şi totdeauna întru prostia noastră am căutat să aprindem focul patimilor, dar prin aceasta nu am reuşit decât să aprindem focul dreptei Tale mânii şi ne-am supus judecăţii. Însă nevoind încă să ne pierzi pe noi întru fărădelegile noastre ai îngăduit să aşezi înaintea noastră acceastă rânduială binecuvântată a postului, ce este oglinda în care privim sufletele noastre urâţite de păcat şi ne tânguim ca Adam, cerând veşmântul milostivirii Tale. Nu ne ruşina pe noi nici pe această cărare a pocăinţei pe care am pornit, ci arată-ne biruitori asupra vrăjmaşilor nevăzuţi, întrarmându-ne cu sabia rugăciunii Tale, cu care să tăiem toate gândurile osânditoare. Curăţeşte inimile noastre, trimitând apa îndurărilor Tale întru care îneacă toată cugetarea cea pătimaşă. În noroiul slavei deşarte pururea alunecăm şi cădem în groapa tuturor răutăţilor, fiind cu totul osândiţi. Tinde-ne mână de ajutor Stăpâne, şi ne urcă pe noi pe muntele nevoinţelor, dăruindu-ne totodată şi lumina pocăinţei.

Prin gustarea din otrava păcatului ne-am pricinuit moarte sufletului şi ne-am despărţit de petrecerea întru lumina poruncilor Tale. Dar ca Un Milostiv vino întru întâmpinarea noastră şi ne dăruieşte îmbrăţişarea iertării. Greu apasă asupra noastră povara trupului celui legat cu lanţurile patimilor. Însă Tu, Hristoase, ca Unul Ce până în adâncurile iadului Te-ai pogorât, ca să dezlegi blestemul lui Adam, pleacă-Te cu milă şi spre noi. Pentru tămăduirea noastră de cumplitele neputinţe ale sufletului şi trupului ne-ai rânduit acest canon al postului; pentru aceasta, învredniceşte-ne şi pe noi a-l plini cu inimă curată şi cu nădejde în purtarea Ta de grijă. Dăruieşte lacrimi de gânduri umilite, ca să spălăm toată necurăţia inimii şi ochii noştri cei întinaţi cu priveliştile păcatelor luminează-i, ca totdeauna să contemple icoana frumuseţii Tale luminate de virtuţile ce ne poartă pe calea asemănării cu Dumnezeu. Mâinile noastre grabnic lucrătoare spre fapte osânditoare îndreptează-le spre lucrarea poruncilor Tale.

Picioarele cele ce aleargă în căile deşertăciunii le abate spre cărarea faptelor bune. Mintea noastră cea spurcată de gânduri rele o curăţeşte cu mulţimea îndurărilor Tale şi o fă primitoare de cugetări dumnezeieşti. Cu mirul înţelepciunii Tale bine înmiresmează mintea noastră pe care am stricat-o cu mirosul cel greu al gândurilor necurate. Inima pe care Însuţi ai sfinţit-o ca tron al înţelegerilor înalte ce desfătează mintea heruvimilor noi, nevrednicii am făcut-o groapă primitoare de gunoiul patimilor. Cinstea dumnezeiască Stăpâne, cu care ne-ai încununat pe noi am pierdut-o, făcându-ne slujitori patimilor. Zidirea mâinilor Tale suntem, toţi pecetluiţi cu gândul voinţei Tale de mântuire, dar neascultând poruncile Tale, ne-am abătut pe căile nedreptăţii. Din pământ m-ai zidit şi cu suflarea duhului iubirii Tale m-ai arătat ca o făptură minunată, încununată cu frumuseţe dumnezeiască. Dar eu neluând seama la cinstea cu care m-ai învrednicit m-am coborât în adâncul fărădelegilor.

Însă, pentru că sunt făptura mâinilor Tale, ce ascund icoana darurilor Tale, măcar că e prăfuită de patimi, o, minune, cu dor priveşti spre mine, cel nevrednic. Dar eu nu pricep nici măreţia fiinţei mele, fiind cufundat în somnul neştiinţei, şi nu înţeleg nici înălţimea chemării spre îndumnezeire. Cu totul sunt trup şi toată viaţa mea nu îşi are curgerea decât pe orizontală printre furtuna grijilor lumeşti. Vai, mie ! Că am nesocotit înălţimea chemării Tale şi m-am făcut rob patimilor stricătoare, deşi în gândul Tău am fost zidit ca împărat peste toată zidirea. Darurile cele veşnice ale milostivirii Tale voieşti să mi le dai, dar eu alerg după bunurile trecătoare ale acestei lumi. Mă îndulcesc de cuvintele dumnezeieşti, dar la vremea lucrării faptelor sunt biruit de însăşi trândăvia mea. În urechile inimii îmi răsună cuvintele înţelepciunii, dar când mi se cere lucrarea cea mărturisitoare a credinţei uşor sunt biruit de patimi şi îndemnurile luminoase mi se par o povară prea grea de purtat în faptă.

Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta Stăpâne, când vremea vieţii pentrecându-o în păcate, nu am învăţat nici până acum a mă ruga ? În lanţurile multor neputinţe şi patimi mă văd totdeauna pe mine legat, dar lenevirea şi împietrirea inimii mele în necredinţă nu-mi dau voie să alerg spre limanul rugăciunii. Patimile mă covârşesc, dar tot rămân încleştat în lenevirea de a mă ruga. Cum voi câştiga mântuirea, când nesocotesc toate virtuţile şi sunt străin de cercetarea păcatelor mele ? Cum mă voi înfăţişa înaintea Ta când nu am început a învăţa nici alfabetul rugăciunii. Mă îngrozesc de judecată, osânda mă înspăimântează, dar tot nu vin la pocăinţă. Însuşi mă deznădădjuiesc de îndreptarea mea prin propriile puteri. Pentru aceasta, Te rog pe Tine, Izvorule al milostivirii, cu judecăţile pe care le ştii, adu-mă pe mine la limanul pocăinţei, ca să câştig şi eu izbăvire din muncile cele cumplite gătite pentru păcatele mele.

Iată vremea postului îmi stă înainte. Nu ştiu cum să pun început pocăinţei mele, dar te rog pe Tine să ridici norul patimilor de pe cerul inimii mele şi să-mi dai ploaie de lacrimi cu care să înmoi pământul inimii mele, cel uscat de arşiţa patimilor. Tinde-Ţi mâna Ta dintru înălţime şi ne binecuvintează pe noi, pe toţi, dând din destul fiecăruia ca Un Milostiv, talanţii darurilor Tale spre înmulţirea cu înţelepciune în vremea postului. Iar la sfârşitul perioadei de nevoinţă rânduite să-Ţi aducem şi noi ca văduva din Evanghelie cei doi bănuţi ai micilor noastre osteneli, postul şi rugăciunea, cu care să aflăm iertarea păcatelor, aşezându-i în vistieria milei Tale. Dă-ne Stăpâne, a ne nevoi cu înţelepciune în aceste zile rânduite de Tine spre curăţirea sufletelor şi trupurilor noastre. Însuşi păzeşte piciorul nostru de alunecarea în cursele înşelăciunii, pe care vrăjmaşii noştri nevăzuţi pururea ni le întind, voind a ne prăbuşi pe noi în adâncul iadului. Dar Tu, ca Un Milostiv, nu ne lăsa Doamne, pradă dinţilor lor, ci întăreşte-ne cu puterea Ta dumnezeiască. Îmbracă-ne cu veşmântul milostivirii, ca să privim cu bunăvoinţă şi dragoste pe aproapele nostru.

Dă-ne şi coiful nădejdii în vremea tulburării gândurilor rele şi întrarmează-ne cu săgeţile rugăciunii de foc, ca să doborâm pe vrăjmaşii cei ce ne necăjesc. Moise a postit 40 de zile şi a primit din mâna Ta tablele legii, însă acum Însuţi scrie cu degetul Tău dumnezeiesc gândurile înţelepciunii Tale, care să ne călăuzească la tot lucrul cel bun. Suntem firi slabe şi lesne biruite de păcat, dar cu braţul puterii Tale ridică-ne deasupra valurilor patimilor noastre şi dă-ne a privi spre adâncurile milostivirii Tale. Pune în inimile noastre dragostea de rugăciune şi cu adierile dorului Tău învăluie sufletele noastre. Învaţă-ne a iubi mai mult curăţia şi mintea noastră o arată tablă a cugetărilor îngereşti scrise cu slovele Duhului Tău înţelepţitor. Să se atingă de inima noastră împietrită scânteia iubirii Tale de oameni şi să o prefacă în ceară în care cu degetul Tău dumnezeiesc să închipui cuvinte iubitoare faţă de aproapele. Greu suferim povara neputineţelor noastre şi adesea ne tânguim fiind biruiţi de vărjmaşii noştri nevăzuţi, dar adâncul milostivirii şi îndurărilor Tale este mare, deci totdeauna sprijineşte-ne cu braţul Tău puternic pe cărarea postului. Amin.