" În vremea lui Balzac, un individ în genul lui Adrian Păunescu nu ar fi surprins pe nimeni; biografia poetului seamănă vădit cu aceea a marilor ambiţioşi din Comedia Umană. Un Rastignac sosit de la Bârca, în tenişi şi cu basc pe frunte, abia scăpat din urma oilor pe care le-a dus la câmp îşi propune, aşa cum o declară mai încoace, că doreşte şi va fi (ba crede că deja a şi ajuns) cel mai mare poet al românilor, cuvânt enorm care oripilează dacă te gândeşti că în posteritate sunt atacaţi cifraţi întru eternitate ca Eminescu, Blaga, Arghezi, Ion Barbu şi Bacovia, dar întrucâtva îndreptăţit prin talent, prin setea de notorietate şi reputaţie dobândite aproape fără scrupule, pentru asta fiind folosite organizaţii obşteşti, radioul şi televiziunea, reclama, versurile puse pe cântece, ba chiar o revistă întreagă în care se autocelebrează în diferite forme. Adolescentul a abandonat plebeana beretă în favoarea unei pălării cu calota cât o farfurie sburătoare, voind să evoce ţinuta unui Sadoveanu instalat în senectute. Extrovertitul personaj nu admite replică, nu poate fi oprită de nici o uşă a cabinetelor celor mai înalte, el pătrunde, el revendică, el obţine ce doreşte totdeauna, el se ceartă cu miliţienii care nu-i fac loc pe arterele principale când se află la volanul "Mercedesului” în care abia încape de atâta autoritate. Retorul strânge tineretul în faţa amfiteatrelor, cu megafonul, cu afişe, cu apeluri radioficate, programul pe care îl oferă spectatorilor aproape săptămânal e mai întâi patriotic şi are un iz personal vădit. Textele cântecelor aproape toate sunt semnate de el şi ca nu cumva cineva să uite minunea, sălile sunt ridicate în picioare şi acest tip hugolian ascultă asistenţa, o repede, concediază pe îndărătnici şi-i dirijează pe cei ce-l memorează, îi pune să aplaude cu mâinile deasupra capului în felul boxerilor, într-un cuvânt, e iubitor de slavă, de larmă, de a ţi se băga în suflet; doreşte să nu-l uiţi, să-l adori, să-l visezi noaptea, să-i ţii poza la cap şi dacă se poate să-i reciţi ultima poezie, iubitei în ceas de seară. A pătruns în cartea de citire, formaţiile folk sau pop sau cum le-o mai fi zicând îl cântă, acompaniate de ghitare, pe toate posturile. Ar vrea să fie autorul Imnului Naţional, dacă s-ar putea; să scrie texte pentru brigăzi de agitaţie sau să compună opere grozave, balete şi rapsodii, încă n-a sculptat, dar mai este vreme. Adolescenţii îl visează şi-l adoră, aşteptându-l în faţa Sălii Polivalente unde nici un părinte nu doreşte să-şi trimită copiii pentru că zăltatul îi ţine câte opt ore, cu balalaicile lui, cu chiotele şi cu versurile incendiare, cu care se întorc în cap, învăţate gata şi din care nu mai ies. A cântat toate evenimentele curente ale ultimilor ani, nu i-a scăpat reforma agrară, problema ţărănească şi pacea mondială, pentru că de aceea există evenimente: pentru a fi cântate de el! E peste tot: la stadion, la deschiderea vreunui drum naţional, la botezarea vaselor de mare tonaj; performanţe aviatice nu-mi aduc aminte să fi dobândit, probabil din cauza oceanului văzduhului care nu e cea mai sigură şosea. Ubicuitatea asta îl face contemporan cu toate, e îndrăzneţ, se aruncă orbeşte în problema medicinii româneşti, scrie despre nedreptăţi petrecute la Iaşi şi compune poeme de trei sute de strofe, cu aceeaşi dezinvoltură cu care alţii scriu o scrisoare de patru rânduri. Versurile curg din el ca minunatele şuvoaie de apă ale fântânii binefăcătoare, Mavrogheni e părintele urgisiţilor şi spaima miniştrilor care nu sunt la curent cu ultimele invenţii. Partizan înflăcărat al tuturor ideilor noi, el însuşi descoperă resurse de a resurecţiona maniere vechi în poezie pe care le pune în circulaţie în veşminte proaspete. E totul un urlet, un protest, ar fi în stare să soluţioneze şi problema palestiniană dacă cineva l-ar acredita, e şiret, locvace, stăruitor, n-a pierdut nici o cauză, nici măcar cauza poeziei personale din care a făcut o dispută naţională.

E invidiat, vorbit pe la colţuri, urât cu pasiune, idolatrizat, contestat, cântat în catrene, conduce o revistă de mare tiraj pe care bănui că o scrie singur, noaptea, ca Marat, când nu doarme ca alţii, ci recită din producţia proprie amatorilor să-l asculte, terorizându-i ore întregi ca un diluviu de cuvinte şi Doamne fereşte să aţipeşti sau să nu-i acorzi atenţia cuvenită pentru că păţeşti ce a păţit împăratul Vespasian. În public, ţinuta lui marţială aduce cu portretul lui Vitelius, lucrare din tinereţe a lui Brâncuşi, executată pe când marele sculptor era elev al Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova.

Acoperirea acestor afirmaţii de până acum ne-o oferă chiar poetul în versurile care deschid acesată culegere şi în care se autodefineşte. Eroul său liric, persoana întâia a poeziilor sale, deşi animat de un sentiment de grandoare, porneşte iniţial de la o stare de inferioritate aparentă, procedeu literar aparţinând încă romaticilor. Aşadar îl găsim în calitate de aed neînţeles, damnat, alteori, este histrion, claun, cum scrie, Don Quijote valah, dar, în acelaşi timp, este cel mai sublim dintre oameni, măreţ, admirabil, întrucât, spre deosebire de ceilalţi, suferă, iubeşte, se jertfeşte pe sine pentru colectivitate. Sacrificiul său, autoizolarea nu se fac cu discreţie, în taină, poetul având vocaţia spectacolului, afişierea se oficiază în ditirambi, cu gesturi enorme şi cu voce prorocitoare. Fără înalta conştiinţă cetăţenească şi artistică a poetului, fără talentul lui ieşit din comun, tenorul metafizic iese la rampă din Păunescu. (...)”
Eugen Barbu