Iorga deosebea două categorii de critică literară: una de volum, cealaltă, foiletonul de jurnal. Critica de volum o aplică unor scriitori români, cum ar fi I. Creangă, V. Alecsandri, N. Bălcescu, cercetaţi prin articole publicate în “Arhiva”, “Convorbiri literare”, “Revista nouă”. Principiile de critică literară, problemele care frământau viaţa literară europeană erau discutate prin foiletoanele apărute în “Lupta”, acestea reflectând o gândire estetico-filozofică. Iorga foloseşte metoda comparatistă în judecarea oricărui fenomen sau personalitate literară românească faţă de formele similare din alte literaturi. El este cel care a aplicat pentru prima dată la noi metoda literaturii comparate.
Preocupările lui Nicolae Iorga în domeniul literaturii universale se desfăşoară neîntrerupt în decursul anilor de activitate scriitoricească, printr-un număr impresionant de articole şi studii privind curente şi scriitori aparţinănd tuturor epocilor şi culturilor.
Din revista “Floarea Darurilor”, dedicată şi prezentării literaturii universale prin traduceri, sunt de reţinut acele schiţe, care dezvăluie o cultură uluitoare şi o măiestrie artistică desăvârşită.”Am tradus puţin şi mediocru” afirma Iorga. Din acest motiv, prin articolul “Traduceri” ne îndeamnă spre stăpânirea acestei arte şi spre iubirea capodoperelor literaturii universale. Consideraţiile asupra scriitorilor străini apăreau în revista ‘Floarea Darurilor”, urmate de tălmăciri din opera ficărui scriitor. În articolul său intitulat “Traduceri”, Iorga motivează scopul acestor acţiuni ale sale:

“Datoresc cîteva cuvinte de lămurire privitoare la traducerile ce se dau în această revisăa.
O bucată poetică se poate traduce în trei feluri.
Un poet o creează din nou în metrul său sau în metrul originalului. E o grea muncă îndelungată, care atîrna, între altele, şi de o potrivire de temperament între cel ce traduce şi între cel ce este să fie tradus. Pentru ca ea să fie îndeplinită, mai trebuie şi cunoştinţa perfectă a limbii în care e scris originalul. Pentru ca ea să fie săvîrşită într-o revistă, se mai cere gruparea multor talente poetice în jurul unui conducpător întru toate recunoscut.
Însă noi avem nevoie de o repede cunoştinţă metodică a multor literaturi moderne. Firi poetice asemenea cu ale principalilor lor reprezentanţi nu prea avem. Oameni care să ştie bine alte limbi decît franţuzeşte şi nemţeşte nu sînt între poeţii noştri. Şi, în sfîrşit, n-avem nici vîrsta, nici însuşirile simpatice, nici aîita putere asupra lucrurilor acestei lumi pentru ca bunii traducători de pînă acum să creadă că Floarea darurilor îi poate găzdui. Să adaug că cei mai mulţi din ei sînt legaţi, prin legături felurite, de alte reviste. Cine a venit însă aici s-a bucurat de toată cinstea.
Se poate traduce o bucată poetică în proză. Aproape numai aşa traduc francezii, care cred că celelalte traduceri sînt necredincioase. Acelaşi lucru în toate celelalte literaturi, afară de cea germană.
Traducerea în proză, care inlătură deosebirea dintre un vers şi altul şi rupe ritmul, mi se pare a da numai o foarte depărtată idee a originalului.
O a treia traducere ţine seama de ritm, potriveşte versul după al originalului, se ţine strîns de el, răspinge numai rima, care cere multe jertfe de hatîrul ei, jetfe pe care eşti slobod de a le face din averea ta, dar nu dintr-a altuia, şi, de cîte ori are să aleagă între interesul autorului şi gloria traducătorului, alege mai bine pe cea dintîi.
Am ales această cale, care implică jertfa. Stiu mai multe limbi decît colegii mei literari, am scris în tinereţea mea versuri, care n-au displăcut unui Delavrancea, şi de care nu mi-e ruşine nici astăzi cînd întîmpin în unele domenii ale literaturii oarecare recunoaştere. Am crezut că pot să-mi îngădui şi eu cîteodată, ca moştenitor în proză al unui modest poet din vremuri, să îndrăznesc ritmul pentru a îmbrăca după putinţa mea cîntarea altora. Dacă e un păcat nu e un păcat mare. În interesul răspîndirii literaturilor mari ale lumii, el îmi va fi iertat.
La început nu iscăleam; iscălesc astăzi pentru a arăta a cui e răspunderea. Cititorii se vor obişnui cu vremea, criticii se vor resigna şi lucrul folositor va fi îndeplinit. N-am nici atîtea pretenţii cît un începător de şaisprezece ani care nu se tunde. Şi, dacă e aşa este o vorbă veche „calul de dar nu se caută pe dinţi”. E proză din înţelepciunea poporului.”3
În mulţi din aceşti poeţi ai lumii, surprinşi de Iorga prin permanenţa gândirii şi sensibilităţii lor, putem afla sclipirile care s-au sedimentat în cugetarea sa, aruncându-l pe culmile cele mai înalte ale umanităţii.
Acesta este Nicolae Iorga: o punte între cultura sa, româneasca, şi cea universala, esenţa umanismului său desăvârşit.

__________________________________________

“Cunoaşterea aproape monstruoasă a istoriei universale şi române în cele mai mici detalii, direct de la izvoare, i-a îngăduit istoricului să improvizeze la cerere şi în timp scurt istorii parţiale: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istorii de relaţii, istoria bisericii, istoria armatei, istoria comerţului, istoria literaturii, istoria călătorilor străini, a tipăriturilor. Şi acestea nu sînt simple îndreptare, sînt sinteze complete, ex haustive, uneori disperat de amănunţite, egoiste în note pînă a nu lăsa altuia bucuria unui adaos… Iorga este în istorie Vergiliu, Sf. Paul şi Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul diplomelor pînă în roza celestă a viziunii totale.”