Iorga a făcut primul popas pe tărâmul ştiinţific prin intermediul literaturii, fiind convins că menirea sa este critica şi istoria literară. Articolele sale au o continuitate perfectă şi o gândire inchegată. Ele surprind prin regularitatea apariţiei, fermitatea ideilor şi varietatea tematică, imbrăţişând culturi diverse din epoci diferite. Gândirea nu este limitată, ea nu reflectă în cadrul unui articol numai o temă, un aspect al unei probleme. Este o lectură surprinzător de bogată unde trăirile sunt de mare intensitate.
Au existat multe etape în desfăşurarea scrisului marelui creator. Dintre acestea, două sunt de o importanţă capitală pentru cultura noastră. O etapă este cea a “comparatistului” iar cea de a doua, mişcarea semănătoristă. Adept al principiului că arta are o funcţie socială şi că nu are sens să serveşti ideea artei pentru artă, Iorga a scris pentru români şi pentru cultura română. Spiritul naţional de care a dat dovadă Iorga se regăseşte în toate articolele şi operele sale fie ele istorice, literare, politice sau critice.
Iorga era împotriva şcolilor literare, subliniind acest fapt în numeroase articole precum “Bătrâni şi tineri”, “Variaţiile unei formule”. Nu admitea permanenţa formulelor literare pentru că, susţinea el,întotdeauna are loc o schimbare în literatură, cam la o distanţă de treizeci de ani, aceasta reprezentând durata unei generaţii.
Din analiza articolelor sale, în afara numeroaselor informaţii, se desprind şi două trăsături capitale: o profundă inţelegere a fenomenului literar, prin care intuieşte valoarea justă a operei cercetate, şi evidenţierea trăsăturilor semănătoriste. Iorga tresare în faţa scriitorilor care au contingenţe mai trainice cu literatura populară, în care ţăranul român este înfăţişat în culori extraordinare: “ceea ce deosebeşte tărănimea la noi, ceea ce îi dă un chip al său printre popoarele vecine, e socotirea cuminte cu care omul îşi pune vorba, îşi impleteşte fapta”.
Revista “Semănătorul” nu a fost concepută de Iorga ca o revistă pur literară, ea urmărind şi o reformă morală şi spirituală, o unitate culturală a întregului popor român, urmată de cea politică. Străbătând de la un capăt la altul articolele lui Iorga apărute în “Semănătorul” ajungem să înţelegem că pentru Iorga, societatea este un fenomen sufletesc, o armonie a gândului şi a simţurilor. El consideră că societăţii româneşti îi lipseşte elementul moral, simţul datoriei. El cere ca educaţia să fie pentru toţi, nu numai pentru cei privilegiaţi. Este convins că ţăranul este cel care a dus întotdeauna tot greul ţării şi din această cauză el trebuie să se bucure de această cultură pe care tot el a menţinut-o, prin limba populară. Dacă Iorga a recomandat viaţa ţărănească drept izvor de inspiraţie este pentru că locuitorii satelor au în portul, datinile, în graiul lor, tot ceea ce trebuie pentru a da unei opere literare culoare, energie, individualitate. De altfel, Iorga foloseşte în limbajul său o limbă oarecum populară, el se adresează cititorilor intr-o limbă ce poate fi uşor înţeleasă, folosind un ton acuzator şi în acelaşi timp provocator. Doreşte răspândirea culturii române şi în acelaşi timp renunţarea la franţuzismele care au împânzit elita intelectuală. Lupta pentru reabilitarea ţăranului şi a culturii române răsună din toate articolele publicate de Iorga în “Semănătorul” şi nu numai.
Pentru a înţelege mai bine fundamentele concepţiei lui Iorga şi semnificaţia unor atitudini ale sale din epocă , precum şi stilul său de a scrie trebuie să reproducem cel puţin un pasaj semnificativ din articolele sale din această direcţie:

“În România noastră liberă , în regat, avem trăsuri, plimbări, alergări, baluri, gazete, poeţi simbolişti, societăţi şi cluburi pentru ceea ce se numeşte “politic” (şi e, am spus-o, război civil), avem reviste, foarte multe legi şi puscării model. Le au şi alte popoare. Dar acelea mai au şi un ideal ultim, o ţintă mai îndepărtată . O avem noi? [...].
Unii propuseseră ca ţintă lărgirea libertăţilor publice până la desăvârşita anarhie a patimilor, intereselor şi a vanităţilor dezlănţuite în voie. Alţii se gândiră că se cuvine a realiza şi la noi ideile socialismului industrial contemporan, care îmbracă într-o doctrină aspiraţiile unei clase de muncitori nedreptăţiţi, ai oraşelor şi ai minelor din pământ, pe care noi n-o avem.[...]. N-au lipsit nici aceia care au spus că menirea noastră e acum să facem bogăţie, bogăţie multă , americană , cartagineză , evreiască -modernă, babilonică , pentru ciocoii-boieri, pentru boieri-ciocoi şi pentru toate liftele flămânde de câştig ale lumii: “capitalurile străine”, vă rog. Ca idealişti, s-au înfrăţit, în sfârşit, oameni care credeau că pot prinde Ardealul [...] în vârful unui tricolor de paradă , în cursul unei plimbări zgomotoase pe strade pline de curioşi, ce ţipă şi ei
pentru că nu înţeleg...
Păreri greşite, momeli, mofturi şi fleacuri!
Libertăţi avem destule: rămâne să le coborâm în moravuri. Socialismul trebuie înlocuit la noi printr-o politică de dreptate, de căinţă , de bună fraţie faţă de moşul şi badea din satul fără bogăţie şi fără cultură , care se înconvoaie supt povara trândăviei şi zădărnicei noastre fudulii. Munca străină nu înaintează neamurile, fie că se înfăţişează în literatură , ştiinţă , artă de export, fie că ea se aduce îngrămădită în semnul, în simbolul aurului ce sună . Iar Ardealul nu se ia, nu se cucereşte, nu se anexează , ca insulele Filipine, o, tineri zgomotoşi cu steaguri copilăreşti; ci undeva, departe de tot, pluteşte în aerul de argint al idealului icoana întregului neam reîntregit, adus, adecă , în timpuri de lumină , acolo unde fusese în vremurile sălbăticiei fără stăpân!
În această clipă n-avem nimic de cucerit, nimic de adaus: visătorii periculoşi cari merg cu ochii închişi pe margenea zidurilor prăpăstuite, fermecaţi de lună , să nu fie luaţi de nimeni drept călăuzi. În mişcarea noastră politică e un timp de oprire care va ţine poate multă vreme încă . Ce e de făcut aici, înăuntru, în Regat, rezultă din formele constituţionale căpătate, şi nu poate fi un ideal, un laborum pentru o generaţie nouă .
Ce avem de făcut înainte de toate e purificarea, întregirea, înaintarea, şi mai ales răspândirea culturii noastre. Avem în România un stat pentru toţi, şi o cultură pentru boierii şi parveniţii din funcţii. Avem un stat naţional fără o cultură naţională , ci cu o spoială străină , franţuzească . Avem visul de unire naţională în aceeaşi formă politică , îl legănăm în vorbe, şi nu-l chemăm la noi prin fapte: hotarele mai sunt încă hotare pentru cultura noastră . Ne dorim uniţi la un loc, şi nu ne cunoaştem nicidecum.
Aşa sunt lucrurile, şi nu mai pot dura aşa, fiindcă altfel tot ce avem se va risipi în vânt. Ne trebuie cultura tuturora, de sus până jos, dintr-un hotar al românimii până la altul, o cultură care să fie a noastră , cărţi pe rândurile inspirate ale cărora să cadă deopotrivă lacrima înaltei, bogatei doamne, şi a sătencii, cărţi smulse de mâni nerăbdătoare până unde răsună graiul acestui neam. Jos nemernica bâiguială străină din saloanele cosmopolite, pentru întreţinerea cărora curg sudori de sânge pe lanurile muncite din greu, jos cărţuliile de simţire falsificată şi de conrupţie, cu care Apusul otrăveşte ţeri nepricepute, jos maimutăria nelegiuită !
O noua epocă de cultură trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie, sau altfel vom muri! Şi e păcat – căci rânduri lungi de strămoşi cinstiţi ni stau în urmă şi n-avem dreptul să ni înstrăinăm copiii!” .2

Putem afirma că Iorga are o mare încredere în cultură, ca factor generator al schimbării, ca factor de regenerare naţională. O nouă cultură va avea menirea să restaureze libertatea şi unitatea pierdută a societăţii româneşti, să producă o renaştere morală şi spirituală capabilă să depăşească rupturile şi conflictele sociale. Din acest motiv, şcoala, educaţia ar trebui să devină o adevărată biserică a neamului, cu rolul de a înălţa ţărănimea la cultură, de a o face conştientă de forţa şi de menirea ei.
Cultura ar putea avea rolul de coagulare a vieţii sociale. Iorga urmăreşte un program al specificului naţional în cultură, prin care dorea să impună spiritul naţional în literatură şi artă, precum şi în structurile politice. El acorda literaturii un rol “mesianic”, investind-o cu capacitatea de a reforma conştiinţele şi de a fortifica energiile naţionale. Iorga accentueaza funcţia socială a literaturii, pe care o priveşte dintr-o perspectivă sociologică şi ideologică şi nu dintr-o perspectivă estetică.