P O S T U L

,,Postul este cel mai bun străjer al sufletului.”(Sf. Vasile cel Mare)

,,Este ,,frâul de aur al virtuţii”, de vreme ce ,,potoleşte trupul, înfrânează poftele cele lacome, curăţă şi înaripează sufletul, îl înalţă şi îl uşurează.” (Sf.Ioan Gura de Aur)

,,Postul este o silire a firii şi o tăiere împrejur a dulceţii gâtlejului, curmarea aprinderii, alungarea gândurilor rele şi eliberarea de visări, curăţia rugăciunii, luminătorul sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpungerii inimii, suspinul smerit, încetarea multei vorbiri, începutul liniştirii străjerul ascultării, uşurarea somnului, sănătatea trupului, pricinuitorul nepătimirii, iertarea păcatelor, uşa şi defătarea raiului.”(Sf.Ioan Scărarul)

Postul este de folos pentru umilinţă şi zdrobirea inimii, spre a dobândi de la Dumnezeu slobozirea pentru păcatele noastre, iar vremea postului este prilej de mâhnire şi de căinţă cu lacrimi amare. Deci nu rămânând în lăcomia mâncării şi a băuturii, ci întru ajunări aspre şi rugăciuni cu stăruinţă petrecând.

R U G Ǎ C I U N E – la intrarea în post
Dumnezeul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului şi a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai înainte ai tocmit pein Legea Ta cea Veche şi cea Nouă, aceste zile de post , la care ne-ai învrednicit să ajungem acum, pe Tine Te lăudăm şi Ţie ne rugăm: întăreşte-ne cu puterea Ta ca să ne nevoim întru ele cu sârguinţă, spre mărirea numelui Tău, celui sfânt şi spre iertarea păcatelor noastre, spre omorârea patimilor şi biruinţă asupra păcatului, ca împreună cu Tine răstignindu-ne şi îngropându-ne, să ne ridicăm din faptele cele moarte şi să petrecem cu bună plăcere înaintea Ta întru toate zilele vieţii noastre. Că Ţie se cuvine a ne milui şi a ne mântui pe noi Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte, şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor, Amin!

Un post binecuvântat!

Noi…şi biserica

Iubite frate creştin, când ai fost atent la slujba Sfintei Liturghii, ai observat că preotul slujitor îndeplineşte cu sfinţenie, după tipic şi cu toată fiinţa lui, anumite rânduieli şi forme, întemeiate de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos şi Sfinţi Apostoli, dezvoltate şi înfrumuseţate ulterior sub inspiraţia Duhului Sfânt de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Slujitorii sfintelor altare, cu harul primit, reînoiesc veşnic lucrarea spre mântuire a omului, prin jertfa cea fără de sânge – Sfânta Împărtăşanie, prin vestirea Evangheliei şi prin revărsarea harului Sfântului Duh prin Sfinte Taine.

Credincioşii, care cu frică de Dumnezeu, cu credinţă neclintită şi cu dragoste fierbinte se apropie de Sfântul Altar, se îndulcesc de roadele mântuitoare, dobândind sfinţirea şi împăcarea lor cu Tatăl.

Serviciul divin în Biserică, este continuarea mântuirii neamului omenesc, precum şi sfinţirea celor ce nădăjduiesc în Domnul.
Când sufletul nostru este încredinţat de această eliberare din închisoarea păcatului, săvârşită din bunătatea fără margini a Celui de sus, şi când îţi dai seama de neîncetata Sa purtare de grijă pentru tine, nu se poate să nu simţi un poruncitor îndemn interior de a arăta în afară, prin semen văzute, toată lauda, preamărirea şi iubirea ta recunoscătoare faţă de Marele tău Binefăcător.

Prin cultul divin, noi mărturisim,nu numai atârnarea noastră faţă de Dumnezeu, dar şi neîncetata legătură cu ceata sfinţilor şi soborul îngerilor, pe care îi chemăm in rugăciunile noastre., atât pentru noi, cât şi pentru iertarea peăcatelor celor ce ne-au fost dragi şi au trecut din moarte la viaţă şi de la pământ la cer;
Cultul divin este puntea de legătură între Biserica luptătoare şi cea triumfătoare, adică între comunitatea creştinilor de pe pământ şi a celor ce s-au sălăşluit în lumea drepţilor; este scara cea minunată din visul lui Iacob,,întărită pe pământ, al cărui cap ajungea la cer şi îngerii lui Dumnezeu se suiau şi se pogorau pe dânsa”(Facerea 28,12), precum, pe de o parte, sufletul nostru se înalţă pe treptele rugăciunii până în faţa tronului ceresc, iar pe de altă parte harului lui Dumnezeu se pogoară peste noi ca un răspuns binecuvântat.

Iubite frate, nu ai obsevat că de câte ori mergi la sfânta biserică, lepădând de la pragul ei ,,toată grija cea lumească” şi iei parte la sfânta slujbă cu adâncă smerenie şi cutremurarea fiinţei tale, încredinţat că Domnul e de faţă şi ascultă rugăciunea, nu ai simţit atunci cum o bucurie negrăită şi o pace îţi umplu sufletul, un val de aer proaspăt te înviorează şi un fel de uşurare – asemănătoare cu a robului eliberat, îţi iuţeşte săltările duhului şi ale trupului?

Nicăieri, ca în faţa Sfântului Altar, nu te simţi mai înfrăţit cu aproapele tău. Aici nu mai este împărat sau ostaş, drept sau păcătos, rob sau slobod. Nici parte bărbătească sau parte femeiască. Ci toţi suntem una în Iisus Hristos, înaintea căruia tot genunchiul să se plece.

Dumnezeiasca slujbă de obşte, cu măreaţa ei desfăşurare în Sfânta Biserică-cu deosebita ei formă, cu picturi şi icoane pline de învăţătură duhovnicească, cu strălucite podoabe şi mireasmă de smirnă şi tămâie, cu preoţi slujitori în veşminte strălucitoare, cu melodioase cântări, cu pâlpâiri sfioase de lumină şi glas mângâitor de clopot, trezesc în sufletul nostru trăiri deosebite de odihnă şi încredere, de împăcare şi bunătate. ,,Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.”(Mt.11,28)

Cultul dumnezeiesc mijloceşte mântuirea şi sfinţirea noastră. Ne dă putere să lăudăm, să preamărim şi să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile revărsate din belşug asupra noastră. Ne ajută să rămânem într-o neîntreruptă unire cu El. Ne sporeşte credinţa, ne curăţă simţurile şi ne întăreşte voinţa spre tot lucrul bun. Îi uneşte pe oameni şi îi face mai buni.

Din aceaste cauze , cea dintâi poruncă a Bisericii ne îndatorează: ,, Să luăm parte la slujbele dumnezeieşti din duminici şi sărbători.
Dacă pentru pentru păstrarea legăturii cu rudele şi prietenii noştri, este lucru folositor să-i vizităm, întrebându-i de nevoi şi de sănătate , cu atât mai mult se cuvine să căutăm şi să ne închinăm cât mai des la Dumnezeu, în însăşi casa Lui, adică în sfânta biserică.
Împlineşti tu, iubite frate creştin, cu sfinţenie această poruncă?
(Preot Constantin Moisiu)

Uimire

Lumină lină, Slavă vie, Har şi Cuvânt Dumnezeiesc,
În mine, cum pot eu, în Taină primindu-Te, să Te slăvesc?
Cum pot să Te încap în tină pe Tine, Cel neâncăput?
Cum nu mă mistui în Lumina-ţi eu, grăuncior firav de lut?

Cum, Doamne, Te apropii, oare, atât de mult, că mă pătrunzi
Până-n străfundul firii mele şi-n mine,Însuţi Te ascunzi?
Să-mi locuieşti, Iisuse, oare în inimă, cum îmi încapi?
Cum sufletul uscat de moarte cu apa-Ţi vie mi-l adapi?

Cum din deşert mă faci grădină şi flori de slavă-nmugurit
Din ram uscat, iveşti la viaţă, rodindu-mă prea fericit?
În cătecul de închinare, cum, oare, mă preschimbi acum?
Şi, Dumnezeu în mine, Doamne, să fii aievea poţi, dar: cum?

Eu nu sunt vrednică, Stăpâne, Iisuse-al meu, dar cum doreşti
Ca-n mine, pogorât în tină, răbdând să mă călătoreşti?
Cum nu Te mânie, Preasfinte, noroiul ce-ai aflat aici
Şi, din adâncul lui, spre Tine, cum mă înduri, să mă ridici?

Cum ai uitat ce răni grozave Ţi-am făcut în trupul sfânt
Şi câte lacrimi şi sudoare Ţi-am stors şi-ai plâns peste pământ?
Cum mi-ai iertat întunecimea în care-adânc am adăstat
Şi chinului ce Ţi-am fost, Doamne, îmi întorci cuvânt de mângâiat?

Eu te-am lovit, Tu mi-eşti scăpare; Te-am răstignit – Tu mă învii
Şi, din mormânt de trup zăbavnic, mă naşti în Duh şi poţi să-mi fii
Şi, Cale, şi Tovarăş tainic, şi Drum, şi Bun Însoţitor,
Şi Început, şi Capăt veşnic, şi Ţarină, şi-n ea – Izvor.

Lumină lină, Slavă vie, Har şi Cuvânt dumnezeiesc,
Ajută-mă ca-n mine, rodnic primindu-Te, să Te slăvesc,
Să Te cuprind întreg în mine pe Tine, Cel neîncăput
Să-Ţi fie-oglindă de lumină smeritul meu grăunţ de lut.

(Dianora Ioana)