TOAMNĂ ÎN RUGĂCIUNE

Noaptea-şi flutură năframa
De-ntuneric peste zare,
Rând pe rând se-aprind lumini
Şi tăcerea-i tot mai mare.

Vântul mătură grăbit
Zeci de frunze ruginii,
Picuri reci ne bat în geamuri
Străzile-s acum pustii.

Undeva,într-o căsuţă,
Se înalţă imnuri sfinte,
Duhul Sfânt încet coboară
Rugăciunii ia aminte :

"Doamne,azi Îţi mulţumim
Pentru tot ce-avem sub soare!
Pentru dragostea divină
Ce ne-aduce alinare!

Mulţumim pentru cuvântul
Ce-l sădeşti în noi mereu,
Pentru jertfa de pe cruce,
Pentru Fiul Dumnezeu!

Pentru fiecare zi
Ce-o petrecem lângă Tine
Vrem acum să-Ţi mulţumim
Pentru azi şi pentru mâine!

Pentru roadele bogate
Şi o toamnă minunată,
Pentru strugurii din vie,
Pentru dragostea de Tată!

Te rugăm rămâi cu noi
Lasă Duhul Tău cel Sfânt
Să aducă-nviorare
Prin scriptură,prin cuvânt!

Toarnă untdelemn în vase
Să Te aşteptăm mereu
Pregătiţi de-ntâmpinare
Curăţiţi prin Harul Tău!" Amin!

DESPRE GRIJA DE MULTE

Risipirea este o caracteristică a modernităţii. Timpul parcă nu ne mai ajunge pentru nimic, ne apucăm de multe şi nu terminăm decât puţine. Ne putem în faţă priorităţi greşite şi ne dăm seama – prea târziu – că nu erau aşa importante.
În ziua de azi, oamenii sunt foarte zăpăciţi, fiindcă nu trăiesc simplu. Deschid multe fronturi, şi se pierd în grija cea multă. Eu pun în bună rânduială un lucru-două, şi abia apoi mă gândesc la altele. Niciodată nu fac mai multe lucruri deodată. Acum mă gândesc să fac lucrul cutare. Îl termin, şi abia după aceea mă gândesc să fac altceva – pentru că dacă încep altul fără să îl fi terminat pe primul, nu am linişte. Când cineva are de făcut mai multe deodată, o ia razna şi numai ce se gândeşte la ele, că îl şi apucă schizofrenia.
A venit la coliba mea un tânăr care avea probleme psihice. Mi-a spus că este chinuit, pentru că este supărat de problema moştenirii etc. ,,Despre ce moştenire îmi vorbeşti?– i-am spus. Mai întâi ai nevoie de odihnă. Apoi trebuie să îţi iei diploma de absolvire, după care vei merge în armată şi apoi să îţi cauţi un loc de muncă”. M-a ascultat, sărmanul, şi şi-a aflat calea. Aşa se află pe sine oamenii.
— Părinte, şi eu obosesc repede când lucrez. Nu înţeleg care-i pricina.
— Ceea ce îţi lipseşte ţie este răbdarea. Şi pricina pentru care nu poţi să ai răbdare este că te apuci de multe. Te împrăştii în multe părţi, şi oboseşti. Asta îţi pricinuieşte şi o nervozitate, fiindcă ai mărime de suflet şi îţi dai osteneală.
Când eram în mănăstire, aveam un slujitor la tâmplărie – pe bătrânul Isidor. Sărmanul de el, nu avea deloc răbdare. Începea să facă o fereastră, se descuraja; se apuca să facă uşi, se supăra şi le lăsa. După aceea, se apuca să facă acoperişuri. Pe toate le lăsa neterminate. Nimic nu scotea la capăt. O parte din lemn o pierdea, altă parte se tăia greşit. Aşa se omoară câte unul fără să reuşească nimic.
Sunt unii care, deşi au puteri limitate, putând face numai un lucru-două, se apucă şi se încurcă în multe – însă nu fac nimic cum se cuvine şi îi trag după ei şi pe alţii. Pe cât se poate, să facă omul numai un lucru-două, să le termine cum se cuvine având mintea curată şi odihnită, şi după aceea să înceapă altceva: căci dacă mintea se împrăştie, ce lucruri duhovniceşti va face omul după aceea? Cum îşi va aduce aminte de Hristos?
Cuviosul Paisie Aghioritul

Priviţi cu atenţie în interiorul vostru. Sub agitaţia de mişcări ale minţii şi ale voinţei, veţi distinge înlăuntrul vostru o neîncetată grijă de chivernisire a traiului, care ne roade sufletul necontenit, ca un vierme, şi care îl poartă pe nevoitor de la o lucrare la alta, împingându-l mereu înainte, din pricina nemulţumirii cu tot ce are; tot ea, atunci când nevoitorul produce un lucru, îi închipuie mereu sute de alte lucruri, în aparenţă foarte importante. Din primul moment după trezire, sufletul este asaltat de griji, care nu ne lasă nici să şedem locului, nici să stăm de vorba cu cineva cum se cuvine, nici măcar să mâncăm în linişte, până când nu ne doboară osteniţi la odihnă, în noaptea adâncă – odihnă, la rândul ei, tulburată de vise pline de griji. Această boala se numeşte grija de multe, ea mănâncă sufletul, ca rugina fierul.
Sf. Teofan Zăvorâtul

CUM SĂ-ŢI MULŢUMESC ?

O, cum să fac oare Iisus
Să-Ţi mulţumesc cu-adevărat ,
Şi să ajungă-n ceruri sus
Recunoştinţa ce-am adus
Cu sufletul curat ?.

Să-Ţi mulţumesc că m-ai făcut
Să –Ţi mulţumesc pentru lumină
Că m-ai întors şi renăscut
Din traiul meu cel decăzut,
Să simt iubirea Ta divină.

O , cum să fac să reuşesc
Ca-n adevăr şi în credinţă
Mereu mereu să-Ţi mulţumesc
Iisuse fără să-Ţi greşesc
Şi să-Ţi aduc recunoştinţă ?

Să –Ţi mulţumsc pentru iubire
Şi pentru jertfa de pe cruce ,
Pentru ce-mi dai spre mântuire ,
Si omeneasca-mi vieţiure
Şi pentru tot Iisuse dulce .

Pentru răbdarea-Ţi nesfârşită
Şi pentru mila Ta cea mare ,
Că sunt o oaie rătăcită
Cu inima ne pocăită
Că Tu mi-ai dat şi-mi dai iertare .

Să –Ţi mulţumesc şi pentru minte
Şi pentru pace şi lumină ,
Şi pentru sfintele-Ţi cuvinte
Şi pentru tot iubit Părinte
Că eu nu sunt decât ţărână.

Recunoştinţă şi iubire ,
Aş vrea şi lupt s-aduc Iisus
Şi în trupeasca-mi vieţiure
În faptă-n vorbă şi-n trăire,
Şi după moarte în cer sus .
Primeşte-mi slabele cuvinte ,

Sărace goale şi deşarte ,
Ce Ţi le-aduc iubit Părinte ,
Cu dragoste cu rugăminte ,
De aici până la moarte .

INIMA, IMPARATEASA TUTUROR TRAIRILOR SUFLETESTI SI TRUPESTI



Rostul nostru cel mai adânc trebuie să fie îndumnezeirea inimii noastre. Să devină dumnezeiască ! Să devenim „desăvârşiţi precum şi Tatăl nostru Cel din ceruri, desăvârşit este.”
Mulţi se îngrijesc să se arate înafară buni, cuviincioşi, cinstiţi, evlavioşi dar de inimă nu se îngrijesc aproape deloc, să o aibă curată, bună şi sfântă. Câţi sunt însă aceia care se străduiesc să le rânduiască pe cele dinăuntrul lor, cele care nu se văd, pe care nu le vede lumea, numai de Dumnezeu ştiute ? Cele ascunse în inima omului ?
Ortodoxia ne învaţă să ne îngrijim întâi de inima noastră şi mai apoi de purtare, de făptuire. Poate nici nu trebuie să ne îngrijim de acestea. Dacă rânduim ca inima să ne fie bună şi sfântă, atunci de la sine şi faptele noastre vor fi bune. Dacă însă vom lăsa să ni se înrăiască inima, atunci, firesc, ni se vor înrăutăţi şi faptele. Căci din inimă ies faptele omului. „Să curăţăm întâi partea dinăuntru a nostră ca să devină mai apoi suport ar curăţirii exterioare.”
Inima este simţirea. Inima este voinţa omului. Inima este mintea omului. Inima este acestea trei la un loc, toate într-o unire nedespărţită. Păcatul sparge această unitate a inimii şi abate mintea spre cele trupeşti şi pământeşti. „Rostul raţiunii este să aibă cunoaşterea lui Dumnezeu. Rostul voinţei este de a se ţine de voia lui Dumnezeu. Rostul sentimentelor este de a-L dori şi a-L iubi pe Dumnezeu.”
Din profunzimile inimii răsar gândurile bune sau rele. Şi atunci când spunem că trebuie să fim atenţi la gândurile noastre, înţelegem că trebuie să le întâmpinăm acolo unde se nasc, în inimă, şi dacă sunt rele să le dezrădăcinăm la timp până nu încolţesc.
„Atunci când sinele omului înclină către cele de jos şi pământeşti, tot atunci se strâmbă şi inima acestuia.”
Inima este împărăteasa tuturor trăirilor sufleteşti şi trupeşti. „Ea domneşte peste toate cele ale trupului şi atunci când harul cucereşte întreaga inimă, împărăţeşte şi asupra tuturor gândurilor.” „Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”
Dacă vrei cu adevărat să te uiţi cu sinceritate şi smerenie înăuntrul inimii tale şi să cercetezi relele care există acolo, atunci sigur o vei vedea aşa cum este şi ţi se va deschide înainte calea curăţirii ei. Cu harul lui Dumnezeu şi cu strădania ta vei scoate tot răul şi inima ta se va curăţi.
Dumnezeu cere inima noastră: „Dă-Mi Mie, fiule, inima ta…” îi spune omului, cerându-i inima spre a-I fi Lui tron, spre a se sălăşlui acolo ca Împărat. Însă pe un tron nu încap doi împăraţi, doi cârmuitori. Pe tronul inimii va locui ori Dumnezeu, ori păcatul. Acest tron doreşte să-l cucerească diavolul.
Domnul ne cere să-L iubim din inimă. Ce să facă cu darurile noastre, cu jertfele noastre, dacă vede că inima am dat-o altcuiva ? Ce să facă El cu faptele noastre bune dacă le facem obligaţi de lege, sau mai grav, ca să fim lăudaţi de oameni, să dobândim o poziţie bună în societate ?
Dacă omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu din inimă, faptele bune vin dintr-o evlavie uscată, dintr-o inimă bolnavă. „Nu au atâta însemnătate faptele şi osteneala noastră, cât are starea inimii noastre împreună cu ce doreşte ea.”
Adevărata valoare a legăturilor cu aproapele nostru se manifestă prin ce şi cum simţim pentru acesta în inima noastră. Nu prin ce spunem cu buzele sau ce facem cu mâinile pentru el. Virtuţile valorează cu adevărat pe cât izvorăsc din inimă, pe cât sunt de curate şi nu ipocrite. Fiindcă este posibil să ne arătăm virtuoşi fără să avem inima virtuoasă.
De mult preţ este fecioria. Dar care feciorie ? Întâi fecioria inimii şi apoi fecioria trupului. Domnul ne povăţuieşte să nu ne pierdem fecioria inimii cu gânduri viclene şi murdare. „Căci, care este folosul celui ce îşi păstrează trupul feciorelnic, însă inima nu ?”
Pe Dumnezeu nu-L păcălim căci El cunoaşte adâncul inimii noastre. El este cunoscătorul inimilor. Zice despre Sine: „Eu sunt Cel Care cercetez rărunchii şi inimile.”
Nu căuta să te arăţi oamenilor bun, cinstit, evlavios … atât timp cât viclenia zace şi mocneşte în interiorul tău ! Astfel i-a mustrat Domnul pe cei falşi: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! Căci semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia. Aşa şi voi, pe dinafară vă arătaţi drepţi oamenilor, înăuntru însă sunteţi plini de făţărnicie şi de fărădelege.”
Inima are ochi, şi odată curăţită poate vedea limpede care este binele şi care este răul, care e folosul şi care e paguba, care este adevărul şi care e minciuna.
„Inima este cea care cuprinde şi cârmuieşte toate simţurile. Este rădăcina lor. Dacă rădăcina este bună şi ramurile vor fi bune, adică dacă inima e bună, şi simţurile vor fi curate.”Inima cea curată „este în stare să vadă în sinele său oglindirea lui Dumnezeu.”
Cu cât este mai curată inima, cu atât mai multă cunoaştere dobândeşte. Sf. Scriptură spune: „Înţelepciunea se sălăşluieşte în inimile celor drepţi.”
Astfel se ruga David: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule…” Curăţirea inimii se face cu puterea Duhului Sfânt. Pe cât de desăvârşit este curăţită inima, pe atât rodeşte dragostea.
După ce semne se va cunoaşte că a ajuns inima la curăţie ? „Când ajunge să-i creadă pe toţi oamenii buni şi să nu îi pară nici unul necurat şi pângărit, atunci omul este cu adevărat curat cu inima.”
„Ţinta poruncii este dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică.”
Pricinile duhovniceşti nu strică inima, nu o robesc patimilor, aşa cum se întâmplă cu bucuria pricinuită de cele materiale.
„Intră tu, cela ce vrei să ai inima curată, şi înaintează către cugetul tău robit păcatului şi priveşte mai jos decât cugetul, mai adânc decât gândurile tale, în vistieria grăitoare a sufletului tău… …priveşte deci şarpele răului care se târăşte şi se cuibăreşte înăuntru. Este un adânc de neînţeles inima omului. Şi de vreme ce îl vei omorî, atunci să te lauzi în Domnul că ai inima curată.”
„Adânceşte-te acum în inima ta, ieşind din împărăţia păcatului şi vei găsi acolo, înăuntrul tău, scara pe care păşind vei putea să urci la cer.”
„Păzeşte-ţi INIMA mai mult decât orice, că din ea ţăşneşte viaţa ! ”

AM INVATAT

că dragostea adevărată nu e condiţionată de nimic.
că suferinţa intervine când aştepţi ca ceilalţi să te iubească în felul dorit de tine.
că prietenii adevăraţi vor rămâne lângă tine toată viaţa.
că dragostea adevărată înseamnă să jertfeşti din tine până te jertfeşti pe tine.
că trebuie să preţuieşti AZI ca să nu ţi se ia MÂINE.
că dragostea face totul posibil.
că oamenii mândri nu vor suferi niciodată să fie învăţaţi.
că singurele lucruri care vor rămâne sunt acelea pe care le-ai dat.
că o vorbă grea poate să rănească mai mult decât o lovitură.
că oricâtă dragoste ai dărui, ai din ce în ce mai multă.
că atunci când iubeşti nu mai ai timp să urăşti.
că nu faptele mari contează ci dragostea cu care acestea sunt făcute.
că puternic este acela care suferă în tăcere.
că la căldură orice se modelează, până şi sufletul.
că a ierta înseamnă mai mult decât a avea dreptate.
că trebuie să mulţumeşti că Dumnezeu nu îţi dă tot ceea ce ceri.
că opusul dragostei nu este ura, ci indiferenţa care doare mai mult.
că numai atunci când alergi ochii invidioşilor încep să se ivească.
că aşezarea lăuntrică este cea care îi face pe oameni bogaţi sau săraci, iar nu posedarea banilor sau lipsa lor.
că omul vede bine numai cu inima iar nu cu ochii.
că dragostea este cheia oricărei inimi.
că defectele sunt mari numai unde dragostea este mică.
că nimeni nu e perfect atât timp cât nu-l iubeşti.
că unii oameni nu realizează ceea ce faci pentru ei până când nu o mai faci.
că tot ce se schimbă şi trece nu este din iubire.
că inima nu este o faţă de masă pe care să o întinzi în faţa oricui.
că dacă semeni dragoste, culegi dragoste.
că în nopţile cele mai întunecate se arată cele mai strălucitoare stele.
că atunci când dragostea se aprinde, toate celelalte trec pe locul doi.
că omul e mult mai mult decât propriile greşeli.
că lucrurile care ţie îţi plac, pe altcineva s-ar putea să-l rănească.
că nu e bun prieten acela care nu vede pentru tine ceea ce vede pentru el.
că banii îţi pot oferi orice cu excepţia fericirii.
că fără iubire totul este pustiu.
că dragostea nu e oarbă; ea doar nu spune ce vede.
că lucrurile le vezi nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum eşti tu.
că oamenii nu-ţi pot dărui ceea ce nu primesc de la tine.

Am învăţat, cu fiecare zi…

multumesc frumos

DE SUNTETI VOI NEFERICITI, NU MA INVINUITI PE MINE !



Eu sunt Lumina, dar voi nu Mă vedeţi.
Eu sunt Calea, dar voi nu Mă urmaţi.
Eu sunt Adevărul, dar voi nu Mă credeţi.
Eu sunt Viaţa, dar voi nu Mă căutaţi.
Eu sunt Învăţătorul, dar voi nu Mă ascultaţi.
Eu sunt Dumnezeul vostru, dar voi nu vă rugaţi Mie.
Eu sunt Prietenul vostru cel mai bun, dar voi nu Mă iubiţi pe Mine,
De sunteţi voi nefericiţi, nu Mă învinuiţi pe Mine.

Prietene! Atât vei putea să te apropii de Mine, cât vei putea să te lepezi de tine. Urmează-Mă! Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa! Fără cale, nu se poate merge; fără adevăr, nu se poate cunoaşte; fără viaţă, nu se poate trăi. Eu sunt calea pe care trebuie să mergi, adevărul în care trebuie să crezi şi viaţa în care trebuie să nădăjduieşti. Eu sunt calea, pe care nu e rătăcire; adevărul, care nu înşală şi viaţa care nu are sfârşit. Eu sunt calea cea dreaptă, adevărul cel prea înalt şi viaţa cea adevărată şi fericită. Aşadar, ia-ţi crucea şi vino împreună cu Mine pe calea fericirii şi a luminii celei adevărate.



POVESTEA VEVERIŢEI ŞI A LUPULUI

A fost odată un lup ce îşi făcea somnul leneş la umbra unui copac. Pe ramurile acestuia, plină de energie şi veselie, zbenguia fericită o veveriţă. La un moment dat, nefiind atentă la sărituri, căzu exact pe cel de dedesubt. Încruntat şi plin de furie, lupul înşfăcă veveriţa şi vru să sa înfrupte din ea.

“Dă-mi drumul!” – îl rugă spăşită rozătoarea de alune.

“Bine”, reacţionă lupul, “dar cu o singură condiţie: explică-mi de ce voi, veveriţele, sunteţi tot timpul bine dispuse, de ce afişaţi mereu zambetul pe mutrişoara voastră, în timp ce eu sunt încontinuu trist şi supărat?”

Căzând la învoială, după ce se asigură că este eliberată din labele lupului, veveriţa se urcă pe braţele copacului şi, simţindu-se în siguranţă, explică următoarele aspecte lupului:

“NU POŢI SĂ AI INIMA ÎMPĂCATĂ ŞI ÎMPLINITĂ ATÂT TIMP CÂT EŞTI ÎN PERMANENŢĂ, SCEPTIC, URSUZ ŞI POSOMORÂT. ÎNCEARCĂ SĂ TE COMPORŢI ŞI TU FAŢĂ DE CEILALŢI, AŞA CUM ŢI-AR PLACE SĂ SE COMPORTE EI FAŢĂ DE TINE: CU BUNĂTATE, BUCURIE ŞI SENINĂTATE. DE-ABIA DUPĂ ACEEA VEI SIMŢI ŞI VEI VEDEA CÂT DE IUBIT EŞTI ORIUNDE TE-AI DUCE. TOŢI TE VOR ÎNDRĂGI ŞI VEI DESCOPERI PLĂCUTA SENZAŢIE A SENTIMENTULUI FERICIRII ŞI MULŢUMIRII DE SINE…”



ÎN TOAMNA VIEŢII MELE

În toamna vieţiii mele,
Adun ce-am semănat:
Şi bucurii, şi pace,
Şi grâul cel curat.

În toamna vieţiii mele,
Mă uit în coşul plin:
Şi la dulceaţa-n roadă,
Şi-amarul din pelin.

În toamna vieţii mele,
Nădăjduiesc, mă-nchin;
Şi-aştept să îmi ia roada,
Prea Sfântul Miel Divin.

În toamna vieţii mele,
Adun ce am semănat.
Şi plâng, mă rog de Domnul,
Să fiu aur curat.

PUIUL DE CERB ŞI ANOTIMPURILE



Într-o zi de primăvară minunată, în mijlocul unei păduri s-a născut un pui de cerb. Era foarte norocos puiul, pentru că se născuse exact cînd toate florile înfloreau, iar vremea era tot mai caldă şi mai frumoasă.
Cu fiecare zi care trecea, odată cu micul cerb creştea totul în jur: şi copacii şi iarba, şi florile.
Mai tîrziu, cînd puiul de cerb a crescut mai mare, mai puternic, primăvara s-a transformat într-o vară caldă şi plăcută. Apoi a venit toamna.
Odată cu ea, frunzele din copaci s-au colorat frumos, iar după aceea una după alta au căzut, lăsînd crengile complet goale. Mai tîrziu toamna s-a transformat în iarnă, cerul s-a făcut cenuşiu şi din nori a început să ningă.
Puiul de cerb se uita la zăpadă şi tremura de frig. El se născuse cînd era atît de cald şi de bine. Nimeni nu-i explicase de ce copacii îşi schimbă culoarea din verde în maro şi de ce căldura se transformă în frig.
Micul cerb se gîndea: “Cred că eu am făcut ceva rău şi din această cauză vremea s-a schimbat atît de mult”. Aşa se gîndea şi era tare, tare trist. Din păcate ninsoarea continua să cadă, iar aerul era tot mai rece. Puiul de cerb era tot mai supărat. Continua să creadă că el era vinovat pentru că plimăvara dispăruse şi pentru că venise iarna. Îi era foarte teamă că într-o zi el însuşi ar putea fi transformat în ceva rece şi pustiu, la fel cum iarna transformase pădurea.
Aşa că stătea ascuns sub un copac cît era ziua de lungă, crezînd că dacă va rămîne acolo nemişcat, va putea face din nou vremea să devină la fel de bună şi frumoasă ca înainte. În timp ce zăcea acolo zgribulit, simţindu-se foarte singur, iată că s-a apropiat de el un şoricel bătrîn şi înţelept. L-a privit pe puiul de cerb, l-a tot privit şi văzînd că nu se mişcă de acolo i-a spus: “Vai Cerbuleţule, ce tare tremuri! Şi arăţi aşa de supăratl”
Puiul de cerb i-a răspuns: “Şşşt! Taci, nu face zgomot! Uite, din cauza mea vremea s-a răcit. A venit frigul. Eu cred că dacă o să stau aici nemişcat pot transforma la loc vremea ca să fie iarăşi frumoasă. Sunt foarte trist că am fost aşa de rău,”
Un timp, şoricelul cel înţelept s-a uitat la el în tăcere, minunînduse cum o fi ajuns oare cerbuleţul să se creadă vinovat de schimbarea anotimpurilor. I se părea foarte important şoricelului să-l ajute pe micul cerb să înţeleagă cum stau lucrurile în această lume în care trăim, aşa că i-a spus: “Nu eşti tu de vină că se schimbă vremea! Acesta este un lucru foarte firesc. Aşa este viaţa. În fiecare an după primăvară urmează vara. Atît primăvara, vara, toamna, cît şi iarna, sunt numai nişte anotimpuri care vin şi trec unul după altul. Primăvara este anotimpul în care în pădure toate
înmuguresc, înfloresc, cresc din nou, iar vara este foarte cald. Apoi vine anotimpul numit toamnă, cînd frunzele se colorează aşa de frumos, iar după aceea cad din copaci, lăsîndu-le crengile goale. După toamnă urmează iarna. Acesta este exact anotimpul care te face să te simţi aşa de
înfrigurat cum te simţi acum. Iarna este ger, iar pădurea este goală şi pustie.
Numai că din fericire iarna se va termina în curînd. După ea va veni iarăşi primăvara. În fiecare an, anotimpurile vin şi trec în aceeaşi ordine. Se poate întîmpla ca iarna să vină ceva mai repede decît vremea hotărîtă, iar frigul să înceapă mult mai curînd decît ar trebui. Atunci este foarte greu de găsit hrană în pădure. Dar tu să ţii minte că întotdeauna după iarnă urmează din nou primăvara, pentru că aşa a fost făcută lumea aceasta. Chiar şi acum, în timpul iernii reci, cînd îţi este foarte greu să crezi că va mai fi din nou primăvară, trebuie să găseşti în inima ta puterea de a înţelege acest adevăr.”
“Dar de ce nu pot să văd că vine chiar acum primăvara?” a întrebat foarte curios cerbuleţul. “Ajută-mă să înţeleg, te rog!”
“Uneori norii ascund soarele de pe cer. Atunci aproape nu-ţi mai vine să crezi că soarele există totuşi în spatele lor. Apoi, după un timp, vîntul alungă norii şi te lasă să vezi că soarele a rămas tot acolo unde era dintotdeauna.
Cîteodată vara, observi cu părere de rău că o floare minunat însorită, se uscă în scurt timp, iar seminţele ei sunt luate şi împrăştiate de vînt. În acea clipă este greu să-ţi dai seama că din acele seminţe vor creşte alte flori. Dar atunci cînd în anul următor revine primăvara, poţi vedea cum
din seminţe cresc plante noi care înfloresc la fel de frumos ca cele din anul trecut”.
Cerbuleţul asculta foarte atent ce spunea şoricelul. I se părea că vorbele noului său prieten au un înţeles special, care mergea drept spre inima lui. Dar mai erau atîtea de spus şi de aflaL.” Dragă şoricelule, iarna este aşa de rea pentru mine, pentru că mă face să simt un fel de frig în suflet, Ia fel cu frigul de afară”.
Dar şoricelul l-a sfătuit prietenos pe puiul de cerb: “Orice fiinţă are propriul său izvor de putere şi de căldură în ea însăşi, chiar dacă este rece afară. Caută propria ta căldură înăuntrul tău şi încearcă să o hrăneşti ca să crească continuu. Atunci ea te va ajuta să te simţi încălzit chiar dacă afară este cel mai frig.” Apoi, promiţînd că se va întoarce pe-acolo şoricelul şi-a luat rămas bun.
Puiul de cerb a lăsat cuvintele şoricelului să pătrundă pînă adînc în mintea şi in inima sa. Ce ciudat i se părea! Oare la ce s-o fi gîndit şoricelul atunci cînd spunea “propria ta căldură dinăuntrul tău?”
CerbuleţuI a păstrat foarte bine în minte aceste cunvinte şi se tot gîndea la ele în timpul plimbărilor sale prin pădure. Pînă într-o zi obişnuită, cînd plimbîndu-se agale, dintr-odată Cerbuleţul şi-a dat seama de sensul acelor cuvinte. A început să simtă chiar înăuntrul lui căldura misterioasă şi minunată.
Zilele de iarnă care au mai urmat au trecut uşor, iar cînd a venit primăvara în anul următor Cerbuleţul s-a simţit foarte diferit pe dinăuntru.
Înţelegea în cu totul alt fel lucrurile. De exemplu de data aceasta pricepea că el nu putea deloc să controleze sau să schimbe ordinea anotimpurilor, pentru că ele urmează unele după altele în ordinea dată de natură, indiferent de ceea ce ar fi dorit el. Apoi şi-a mai dat seama de ceva foarte important: că acea căldură dinăuntrul său trebuie hrănită şi antrenată să crească astfel încît chiar şi în cea mai friguroasă zi, înăuntrul lui să existe totuşi propria lui căldură specială şi puternică. Din acea zi, cerbuleţul a început să vorbească despre anotimpuri cu ceilalţi pui de cerb din pădure. Toţi şi-au dat seama cît de cald şi prietenos era el şi ce multe ştia.