"Toamna este o a doua primavara , in care fiecare frunza este o floare."

"Pentru oameni , toamna este timpul recoltei , al adunarii roadelor.Pentru natura , toamna este o perioada a insamantarii , a risipirii in cele patru vanturi."

“Toamna este un andante melancolic si gratios care pregateste admirabilul adagio al iernii.”

"Primavara trece si ne aduce in minte puritatea noastra.Vara trece si ne aminteste de a noastra exuberanta.Toamna trece si ne aduce aminte de respectul pe care il datoram.Iarna trece si ne aminteste de perseverenta noastra."

"Exista o armonie in toamna si o stralucire in cerul ei , care nu poate fi regasita de-a lungul verii , ca si cum n-ar putea fi , ca si cum n-ar fi fost vreodata."

"Toamna , al anului ultim , cel mai frumos suras."

"Fiecare frunza imi sopteste fericirea , planad catre pamant din copacul toamnei."

SIMTURI DE GASCA SALBATICA

Toamna urmatoare, cand veti vedea gastele salbatice luand-o catre sud pentru iernat si zburand in formatie de V, v-ati putea gandi la descoperirile stiintei privind modul cum zboara gastele. Cand fiecare gasca isi misca aripile, ea creeaza un curent ascendent pentru pasarea imediat urmatoare. Zburand in formatie de V, intregul stol mareste raza de actiune a zborului cu 71% fata de cazul in care fiecare pasare ar zbura pe cont propriu.
Oamenii care merg impreuna in aceeasi directie si au simtul comunitar pot ajunge la destinatia care si-au fixat-o mai repede si mai usor pentru ca ei calatoresc impingandu-se unul pe altul.
Atunci cand o gasca iese din formatie, simte imediat rezistenta aerului si intra rapid din nou in stol pentru a beneficia de curentul ascendent creat de pasarea din fata.
Daca am avea acest simt al gastelor, am ramane in formatie cu acei oameni care merg in aceeasi directie cu noi.
Cand gasca din frunte oboseste , ea intra inapoi in formatie si o alta ii ia locul in frunte.
Este de bun simt sa cedezi locul atunci cand ai o slujba solicitanta, fie ca e vorba de oameni sau de gaste care zboara spre iernat.
Gastele din spate gagaie pentru a le incuraja pe cele din fata sa mentina viteza.
In sfarsit si acest mesaj este important: daca o gasca se imbolnaveste sau este doborata de o impuscatura si iese din formatie, alte doua gaste o insotesc si coboara cu ea pe pamant pentru a-i oferi ajutor si protectie. Acele doua gaste stau cu gasca bolnava sau ranita pana cand poate zbura din nou sau pana cand moare; si numai atunci pleaca singure sau cu o alta formatie pentru a prinde din urma stolul lor.

DACA AM AVEA SIMTURILE GASTELOR, NE-AM SPRIJINI UNUL PE ALTUL ASA CUM FAC ELE.

TOAMNĂ AURIE

Toamnă, toamnă aurie,
Ai adus peste câmpie
Covor de frunze ruginite
Şi zile cu ploi cernite.

Toamnă, toamnă aurie,
S-au stors strugurii din vie.
Porumbul s-a recoltat,
Oile trec la iernat.

Toamnă, toamnă aurie,
Tu faci bolta plumburie,
Aduci ploi, aduci răcoare,
Şi-n zbor, păsări călătoare.

Toamnă, toamnă aurie
Cu căciulă brumărie,
Ne aduni pe toţi în casă,
Pentru iarna friguroasă.

NAŞA

Despre finu’ Marian cred că aţi mai auzit, dar despre Doina, soţia lui, nu cred să ştiţi prea multe. În unele privinţe seamănă cu soţul ei. Vorba ceea: “cine se aseamănă se adună” sau “şi-a găsit sacul peticul”. De câte ori Marian avea vreo problemă mai dificilă de rezolvat, alerga la naşu’ ca să-l povăţuiască. La fel făcea şi Doina. Când nu ştia ceva, alerga la naşa. Şi, fiind tânără, multe lucruri nu le ştia. Însă avea un defect: era cam mândruliţă. După ce primea o povaţă, zicea: “Tot aşa ştiam şi eu!”
Odată, Marian o roagă să-i facă o supă de legume cu găluşte de post, aşa cum îi făcea mama lui când era flăcău.
- Ştii să faci? o întrebă Marian, zâmbind.
- Cum să nu!
După ce plecă Marian la serviciu, Doina se puse pe treabă, dar nu ştia cum să înceapă. S-a gândit ea ce s-a gândit, s-a mai uitat şi pe o carte de bucate, dar tot nu-i era clară reţeta. Aşa că, neavând încotro, a alergat la naşa şi, cu o oarecare reţinere, o întreabă:
- Naşa, cum se face supa de legume cu găluşte de post, că eu am uitat.
Şi-i zise naşa: iei o ceapă, doi cartofi, o roşie, un morcov, un ardei gras, o vânătă, un dovlecel, un pic de pătrunjel, o lingură de ulei. Căleşti ceapa… Şi ia spus amănunţit toată reţeta.
După ce ascultat cu atenţie, fina zise:
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…
Ajungând acasă, a făcut întocmai cum îi spusese naşa şi a ieşit o supă de minune.
Venind finu' de la serviciu, Doina cu multă delicateţe îi aşeză supa pe masă, aşteptând laudele de rigoare. Şi au venit.
- De unde ştii să faci o supă aşa de bună? O întrebă finu':
- De la mine! Zise ea cu trufie.
Altă dată finu' a rugat-o pe Doina să-i facă o prăjitură de post, cum mâncase el când a fost în vizită pe la naşi.
La fel, Doina neştiind cum se face, a alergat la naşa, care cu dragoste a învăţat-o pe ea, înţelegându-i lipsa de experienţă.
După ce i-a explicat naşa totul, fina din nou zise:
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu…
Văzând naşa că Doina persistă în mândria ei, s-a gândit s-o ajute, căci îi era părinte spiritual şi datoria naşului este mai întâi de a-l povăţui pe fin cum să meargă drept pe calea credinţei.
Într-o zi, Marian a rugat-o pe Doina să-i facă “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”. Auzise el pe la colegii lui, de aşa ceva. Şi a plecat la serviciu.
S-a frământat Doina cât s-a frământat, dar neavând încotro, a alergat din nou la naşa şi a întrebat-o:
- Naşa, Marian are poftă de “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” şi am cam uitat reţeta.
- Aaa! Nimic mai simplu fina! Din astea i-am făcut şi eu odată lui naşu'. Tot aşa a avut şi el poftă. Amintiri, fina! Uite ce să faci: Te urci în pod şi cauţi în sacul cu lenjerie veche, uzată, un cearceaf alb. Parcă ziceai “...în foi albe înfăşate”.
- Da, naşa, albe!
- Aşa. Tai cearceaful în peticuţe, cam cât o foaie de varză. Faci aluatul pentru sarmale de post, cu arome, aşa cum te-am învăţat altă dată...
- Da' îl ştiam şi eu, naşa…
- Bun. Înfăşori aluatul în aceste foi albe şi să vezi ce “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate” o să iasă, că ai să mă ţii minte… Ai înţeles cum se fac?
- Aaa! Tot aşa ştiam şi eu, naşa!
- Bine! Grăbeşte-te că vine finu' de la muncă şi trebuie să-l bucuri... ca de obicei.
Vine finu' acasă obosit şi înfometat. Doina îi aşază masa, spunându-i cu bucurie că i-a făcut “sărmăluţe aromate în foi albe înfăşate”, aşa cum a dorit el, aşteptând noi laude de la soţul ei. A încercat bietul om să mănânce măcar o sarma, dar n-a reuşit şi-i zice:
- De unde ai reţeta?
- E reţeta mea! zise ea cu mândrie.
- Cred că n-au fiert bine. Sunt puţin cam aţoase. Cum le-ai făcut? Ia gustă şi tu!
Şi i-a spus reţeta.
Atunci a înţeles şi Doina, şi Marian că naşa le-a dat o lecţie.
Ruşinată şi smerită, fina a mers la naşa şi cu sfială şi-a cerut iertare pentru atitudinea ei mândră, i-a mulţumit pentru lecţie şi i-a promis că de-acum înainte se va schimba în bine. Şi adăugă:
- Naşa, cum de v-a venit ideea asta năstruşnică?
- Ei, fina, la fel am păţit şi eu, “tot aşa ştiam şi eu…” ca şi tine să fac mâncare. “Reţeta” asta, fina, o ştiu şi eu de la naşa mea, care, la rândul ei, o ştia de la naşa ei. Vorba ceea: orice naş îşi are naşul…

NAŞUL

Marian era de felul lui un creştin bun, dar, uneori, mai şi şchiopăta. Avea soţie, avea copii, însă influenţa anturajului de la serviciu şi a societăţii în care trăim, îi provocau câteodată derapaje de la calea cea dreaptă pe care trebuie să păşească un adevărat creştin. Mai mergea şi la o bere cu prietenii, mai pierdea şi timpul la televizor, mai mergea şi la câte un meci şi alte asemenea "mărunţişuri". Pe lângă aceste neputinţe ale sale, avea şi o calitate: îşi întreba naşul cum să procedeze în situaţiile grele. Avea un respect deosebit pentru naşul său şi tot ce-i spunea acesta, îndeplinea întocmai. Aşa a înţeles el de la biserică, atunci când s-a cununat cu Doina, soţia lui. Însă pe zi ce trece situaţia financiară a familiei se înrăutăţea. Iată-l pe Marian nevoit să alerge din nou la naşu', care nu locuia departe de casa lui, pentru sfaturi.
După ce a bătut sfios în uşă, aude vocea naşului:
- Intră!
- Sărut mâna, naşule! Bucuroşi de oaspeţi?
- Bucuros, finule!
După o scurtă conversaţie plină de amabilităţi, naşul îl întreabă:
- Cum vă mai descurcaţi, finule?
- Rău, naşule! Criza asta ne-a pus capăt. Nu ne mai ajung banii deloc. Avem rate pe la bănci, întreţinerea, lumina, bani la şcoală, bani peste tot. De aici începe şi cearta cu Doina, nevastă-mea, de la bani. Îmi vine să plec în Spania, la căpşuni. Nu ne mai ajungem! Nu ştiu ce să mai facem. Când o mai aud şi pe Doina zicând: economie, economie, îmi vine să-mi iau câmpii…
Naşul asculta cu atenţie plângerea finului şi, ca un om cu experienţă, "vulpoi bătrân", a priceput că nu criza este chiar de vină, şi-i zise:
- Ce-mi spui tu, măi finule… Mai întristat de tot. Nu ştiu cum aş putea să te ajut. Cu banii nu stau nici eu prea bine…
- Măcar nişte sfaturi, naşule…
Naşul se gândi un pic, după care zise:
- Uite ce idee mi-a venit! Vrei să-ţi fie mai bine?
- Cum să nu vreau, naşule, zise finul bucuros. Doar ştii că mereu te-am ascultat.
- Uite ce zic eu: Dacă vrei să-ţi fie mai bine, adu-l să stea la voi pe cumnatul tău, fratele Doiniţei. El e student şi stă la cămin, din câte ştiu. O să vă ajute la treabă, la cumpărături. Îl pui să spele maşina şi poate să rezolve atâtea treburi în casă… Să vezi ce bine o să vă fie!
- Gata naşule, chiar de azi îl aduc să stea la noi. Ştiu că întotdeauna mai sfătuit la bine.
După o săptămână, vine iar finul în vizită la naş, dar cam abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e mai bine?
Trist, Marian îi răspunse:
- E şi mai rău acum, naşule. Mă ajută cumnatul meu la treabă în casă, dar l-am trecut la întreţinere, că m-au întrebat ăia de la asociaţie de el. Mai stă şi învaţă şi noaptea; consum de curent. La masă, trebuie să-l chemăm şi pe el… Cheltuielile acum sunt şi mai mari. Ca să facem faţă, am fost nevoit să scot cablul TV şi internetul. Voiam să punem şi noi gresie pe jos cum am văzut la alţi creştini… S-a terminat! De unde bani?
- Ce rău îmi pare, măi finule, că îţi merge tot rău! Dar tot eu te vindec.
- Ia spuneţi naşule, ce idee mai aveţi?
- Uite ce e: dacă vreţi să vă meargă bine, aduceţi-o la voi şi pe soacră-ta de la ţară! Să vezi ce bine o să vă fie! Ea o să stea cu ăia mici, o să le spună poveşti, încât o să uite şi de foame şi nu o să fie nevoie să le mai cumperi atâtea jucării; costă şi alea! Ea este un mediator în casă, o să vă ajute şi la bucătărie. Ce să mai zic, o să fiţi tare fericiţi!
Încântat de sfatul naşului, finul sări în picioare şi zise:
- Gata naşule, până deseară o aduc. Şi plecă.
După o săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, dar de data asta şi mai abătut.
- Cum e finule? Nu-i aşa că acum e şi mai bine?
- Naşule, de când am adus-o şi pe soacră-mea, ne merge şi mai rău. Ne ajută ea la bucătărie, le spune poveşti copiilor, dar e o gură în plus la masă, la întreţinere, trebuie să-i mai iau şi medicamente… Ăla bătrânu', socrul meu, ne-a înnebunit cu telefoanele, şi ziua, şi noaptea, zice că nu se descurcă fără soacră-mea. E greu naşule! Ca să ne descurcăm, am renunţat de tot şi la ţigări. Şi aşa nu-mi făceau bine şi nu-i creştineşte… Voia nevastă-mea să ne luăm şi noi o mobilă de-asta nouă cum arătau ăia la televizor, dar aşa cum am renunţat la televizor, aşa o să renunţăm şi la mobilă. Şi apoi… nu-i aşa că-i lux, naşule, şi nu prea e creştineşte…
- Ce spui, tu, măi finule… Iar mai întristat! Şi eu care credeam că de data asta…, dar ştii ce? Mai am o idee. Cred că o să ieşi din necaz.
- Ziceţi naşule, că eu ştiţi că sunt ascultător…
- Măi, adu-l la voi şi pe socrul tău de la ţară. Să stea la voi. Mai scapi şi tu de atâtea telefoane, atâta stres. Ştii tu, dacă nu ai un bătrân, să-l cumperi. Ce să-l mai cumperi; tot n-aveţi bani; e pe gratis şi o să vă fie de folos. Cu înţelepciunea sa, o să fie administrată familia şi mai bine…
- Gata naşule, până deseară îl aduc. Ce nu fac eu ca să-mi fie mai bine, că m-am săturat. Şi plecă.
După o altă săptămână, iarăşi vine finul în vizită la naş, slab, palid şi fără glas.
- Bine ai venit, finule! Nu-i aşa că acum e mai bine?
Cu o voce stinsă, finul zise:
- Naşule, cred că l-am supărat cu ceva pe Dumnezeu, că toate-mi merg rău în casă. De-abia supravieţuim. De când l-am adus şi pe socrul meu, mâncarea nu mai ajunge, dormim pe jos. Ca să nu murim prin inaniţie, am renunţat şi la şpriţ, şi la meci. Sâmbăta mai mergeam şi eu pe stadion, aşa pentru relaxare, când jucau ai noştri. Acum de unde bani, că au scumpit şi ăştia biletele. Iar cu şpriţul… s-a terminat vremea ceea când în fiecare seară îmi luam şi eu un kil de vin, ştii de oboseală. Oricum, a doua zi, nu mă simţeam prea bine după el. Nu-mi pare rău că am renunţat. M-am obişnuit aşa, şi parcă şi la rugăciune e mintea mai limpede.
Voiam şi noi să ne schimbăm maşina, cum am văzut pe la alţi creştini… Dar… lasă naşule, că-i bună şi "Dacia". Când îi văd pe alţii că merg pe jos, sau cu bicicleta… Păi eu sunt boier. Nu mă plouă, nu mă ninge, nu-mi vin nici gânduri de mândrie, că de, am maşină de lux…
Cu bucurie în suflet, dar afişând o figură gravă, compătimitoare, văzându-şi treaba terminată, naşul zise:
- Ce rău îmi pare măi finule că îţi merge din ce în mai rău! Dar eşti gata să asculţi în continuare?
- Ascult, naşule, că... n-am încotro.
- Uite ce să faci! Ca să-ţi fie mai uşor, du-l pe socrul tău acasă, că a venit primăvara şi trebuie să taie via, şi după aia vii încoace şi-mi spui cum este.
După o săptămână vine Marian cu o faţă mai luminată şi, fără să-l întrebe ceva naşul, îi zise:
- Naşule, să ştii că acum e mai bine. Suntem mai puţini la masă. Respir şi eu mai uşurat. Cu banii suntem la limită, dar nu ne plângem.
- Bine măi, finule, dar n-ai vrea să-ţi fie şi mai bine?
- Aş vrea, dar e bine şi cum e acum. Ce trebuie să fac?
- O duci şi pe soacră-ta acasă, că începe iar circul, iar telefoane ziua şi noaptea, şi vii să-mi spui cum îţi merge!
După o altă săptămână vine Marian fredonând "Cu noi este Dumnezeu…" şi, sărutându-i mâna părintelui său spiritual, îi zise cu mare bucurie:
- Naşule, aşa de bine ne simţim acum!... A fost bună ideea cu soacră-mea… Acum dormim şi noi în pat, acum ne ajung banii. Ne-am cumpărat şi noi un DVD-player de la METRO, ca să mai vedem câte ceva duhovnicesc, că de când am scos cablul, stă televizorul acela degeaba. Acum îl folosim la DVD-player.
- Mă bucur, măi finule, că Dumnezeu vă poartă de grijă, dar n-ai vrea să vă fie şi mai bine?
- Mai bine ca aşa, naşule, nu cred că se poate. Dar cum ziceţi dumneavoastră… eu aşa fac.
- Uite ce m-am mai gândit, ca să-ţi fie şi mai bine. Studenţii ăştia intră în sesiune şi cumnatul tău n-are cum să înveţe la voi; fac ăia mici gălăgie. Du-l la cămin, la colegii lui, că şi-aşa e ultimul an.
- Nu, naşule, că avem cu ce să-l ţinem. E băiat bun, dar… fac ascultare naşule, că şi el voia să plece.
După o altă săptămână vine Marian cu un buchet de flori în mână şi cu un cadou pentru naşu'. Cum intră îi sare de gât năşicului său şi îi spune:
- Naşule, ce bine este că am ascultat de dumneavoastră. Aşa bine e la noi acasă. Toate ne merg bine. Avem şi bani. Ne-am cumpărat multe CD-uri şi DVD-uri cu programe duhovniceşti, avem bani şi pentru fapte bune…
Zâmbind, îi zice naşul:
- Mă bucur mult de această schimbare, dar cred că nu trebuie să ne oprim aici. N-ai vrea să-ţi fie şi mai bine? Ziceai acum câteva săptămâni în urmă, că te mai cerţi cu Doina, cu fina. Uite ce m-am gândit, ca să vă fie şi mai bine, ca să nu vă mai certaţi s-o trimitem şi pe ea de acasă…
- Nu, naşule! sări ca ars Marian în genunchi. Nu-mi porunciţi una ca asta. Doina e cea mai bună soţie de pe lume. Promit că o să mă comport cu ea aşa cum scrie în Apostolul de la cununie. Am să o ajut şi la bucătărie, şi cu ăia mici…
Aşa a ajuns Marian să se schimbe. Cu toate că nu i s-a mărit salariu, fiindcă a renunţat la unele lucruri nefolositoare, acum îi ajung banii, ba mai mult, poate să mai facă şi câte o faptă bună, fără să mai plece în Spania.

DE ACEEA, O, FRAŢILOR, VĂ ÎNDEMN SĂ VĂ CĂUTAŢI NAŞI CREŞTINI ŞI SĂ-I ASCULTAŢI.

VIATA, UN CONTRAST INTRE ALB SI NEGRU

Dacă nu ar fi iarna, primăvara nu ar mai fi aşa frumoasă.
Dacă nu ar fi răceala, soarele nu ar avea pe cine să încălzească.
Dacă nu ar fi ploaia, curcubeul nu ar avea cum să apară.
Dacă nu ar fi noaptea, stelele nu ar avea când să strălucească.
Dacă nu ar exista întunericul, lumina nu ar avea pe cine să lumineze.
Dacă nu ar fi spinii, trandafirul singur nu ar avea cum să supravieţuiască.
Dacă nu ar fi viermele, fluturele nu ar mai exista.
Dacă nu ar fi cenuşa, pasărea Phoenix nu ar avea cum să renască.
Dacă nu ar exista moartea, nu am avea cum să ajungem la înviere.
Dacă nu ar fi rana, dragostea nu ar avea ce să vindece.
Dacă nu ar fi greşeala, dragostea nu ar avea ce să ierte.
Dacă nu ar fi suferinţa, nu am şti să preţuim fericirea.
Dacă nu ar fi durerea, nu am şti să preţuim sănătatea.
Dacă nu ar exista minciuna (eresul), adevărul (ortodoxia) nu ar avea cum să se învedereze.
Dacă nu ar exista duşmanii, nu am şti să preţuim prietenii.
Dacă nu ar exista trădarea, nu am şti să preţuim cinstea.
Dacă nu ar fi despărţirea şi dorul, nu am şti să preţuim prietenia.
Dacă nu ar exista robii, stăpânii nu ar mai avea peste ce să stăpânească.
Dacă nu am cunoaşte strâmtorarea şi îngrădirea, nu am şti să preţuim libertatea.
Dacă nu ar fi lupta, nu am avea cum să ajungem la biruinţă.
Dacă nu ar fi muntele şi urcuşul, nu am avea cum să ajungem în vârf.
Dacă nu am cădea, nu am avea cum să urcăm mai sus, să înaintăm.
Dacă nu ar exista păcatul, nu am avea cum să ajungem la virtute. (până a ajunge la virtute trebuie să învăţăm din păcat – şi acesta este un început al virtuţii)
Dacă nu ar fi încercările, nu am avea cum să ne vădim.
Dacă nu ar fi focul, aurul nu ar avea cum să se curăţească.
Dacă nu ar fi refuzul, nu am şti să preţuim sprijinul.
Dacă nu ar fi lipsa, nu am şti să preţuim darurile şi binecuvântările de la Dumnezeu.

DUMNEZEU PE TOATE LE-A RÂNDUIT CU ÎNŢELEPCIUNE.

SE-APROPIE TOAMNA

Mă aprinde lacrima cerească
Când văd atâta nepăsare,
Când văd că nu vrea să rodească
Via-ngrijită cu sudoare!

Se-apropie grăbită toamna
Şi-n urma ei vine sentinţa,
Oh, Doamne, mai întindeţi mâna
Căci s-a răcit la mulţi credinţa!

Frunzele-s multe pe lăstar
Şi se lovesc una de alta!
Dar boabele sunt foarte rar
S-a-mpuţinat de tot recolta!

Sunt umeziţi ochii de lacrimi
Când văd ce este-n jurul meu,
Priveşte Tu din înălţimi
Ai milă de poporul Tău!

Ai milă de acei aleşi,
De ceii spălaţi în sânge sfânt,
Singuri o Doamne să nu-i laşi
Căci pentru eii Tu ai murit.

Tu pentru eii Ţi-ai dat viaţa
La crucea de la Golgota
Oh, întăreşte-le credinţa
Şi ţine-I Doamne-n palma Ta!

Iar de mai e timp de trezire,
Coboară-Te la noi o Doamne
Mai toarnă din a TA iubire!
Care ne–atrage către Tine!

Leagă-ne Tu prin harul Tău
De lucrurile viitoare,
Fă să uităm tot ce-a fost greu
Şi lumea-ceasta peritoare!

Atunci vom înflori din nou
La fel ca florile pe câmp!
Când vom simţi noi harul Tău
Uita-vom de pământ şi timp!

GÂNDURI LA ÎNCEPUT DE AN – 1 SEPTEMBRIE



Istoria lumii a început cu o sărbătoare. Dumnezeu a făcut lumina și apoi lumea, iar îngerii se bucurau slăvindu-L pe Dumnezeu.
Din veșnicia plinătății Sale, Dumnezeu Se revarsă în timp, în creația Sa, ca și pe ea, prin Biserica zidită ca o recapitulare a creației, să o umple de viața Sa veșnică. Zilele (etapele, veacurile – cum le numește Sfântul Maxim Mărturisitorul) creației și toate cele cuprinse în ele au ca și izvor, dar și ca țintă, pe Hristos – Logosul divin. El este Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul cel nesfârșit al creației și al timpului. Iar descoperirea lui Iisus Hristos ca și Creator și Mântuitor al lumii pune și începutul anului bisericesc, al timpului liturgic.
Ca să facă o distincţie tranşantă între kronos (timp liniar) şi kairos (timp favorabil), Biserica, deşi se foloseşte de calendarul astronomic civil, a ales ca anul liturgic eclesial să nu înceapă la 1 ianuarie, ci la 1 septembrie, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în aceasta zi (care era şi începutul anului civil la evrei) s-a început creaţia lumii şi tot în aceasta zi şi-a început Mântuitorul Hristos activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. LXI, 1-2):
‘Duhul Domnului peste Mine, pentru ca M-a uns ca sa binevestesc săracilor…, să vestesc anul milei Domnului‘ (Luca IV, 18-19).
Începutul Anului Nou bisericesc a fost instituit de către Sfinţii Părinţi la Sinodul I de la Niceea, când s-a rânduit să se sărbătorească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor, în amintirea intrării lui Hristos în mijlocul adunării evreilor vestind tuturor ”anul bineplăcut Domnului”.



RUGĂCIUNE LA ÎNCEPUT DE AN

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.