O minune a arhitecturii creştine:

După o relatare a Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa –

Din Stalele Unite ale Americii, Părintele Gheorghe Calciu a trimis, în anul 2003, această relatare, apărută în “Viaţa Cultelor (nr. 489/8.01.2003),
scrisă pe baza datelor furnizate de dl Vasile Manoliu, din Savanah, Georgia, care participase cu câtva timp înainte la un Congres de istorie a medicinii la Constantinopol. În alcătuirea ei, Părintele Calciu a avut în faţă o copie a Icoanei lui Iisus Pantocrator din Bazilica Sfânta Sofia de la Constantinopol. Din cele 30 de milioane de piese de mozaic presupuse a fi folosite pentru întreaga biserică, cca. 12 milioane au intrat la alcătuirea acestei icoane.
“Biserica Sfânta Sofia – Hagia Sofia, cum o numesc grecii, este una din minunile lumii creştine, o construcţie care, în ciuda tehnicilor ce au evoluat de atunci până astăzi, nu a putut fi echivalată.
Icoana Mântuitorului-Pantocrator, care a stat acoperită de var şi de însemne musulmane vreme de 481 ani, a apărut de curând triumfătoare şi aproape intactă de sub straturile de var, binecuvântând universul cu mâna dreaptă, neatinsă de stricăciunea vremii.
Pe locul unde este astăzi Hagia Sofia a fost iniţial o biserică foarte mare, construită din lemn, de împăratul Constantin în anul 330, numită Megalo Ekklesia – Biserica cea Mare – care a ars complet în 20 iunie 404. Îndată, împăratul Teodosie a început construcţia unei biserici şi mai mari (404-416). Pe vremea domniei lui Justinian (527-565), aceaastă biserică masivă şi durabilă a fost complet distrusă de rebeliunea NIKA (Victoria, ianuarie 532), provocată de unele nemulţumiri populare. Pentru o vreme, tronul lui Justinian a fost ameninţat, dar cu sprijinul armatei, el a reuşit să domnească în pace până la moarte.
În locul bisericii distruse, Justinian a început construcţia unei noi biserici, care a fost numită Sfânta Sofia, în cinstea Întelepciunii lui Dumnezeu. Grecii ortodocşi au atribuit trei adjective majore Sfintei Treimi: Întelepciunea divină – Sophia; Pacea divină – Irini; Puterea divină – Dynamis.
Arhitecţii acestei minuni a creştinătăţii au fost doi celebri constructori anatolieni, Anthemius din Trales şi Isidor din Milet. S-au adus cele mai bune materiale din ţară şi cei mai buni meşteri şi, vreme de cinci ani, peste 100 de meşteri şi 10.000 de muncitori au lucrat la ridicarea bisericii. Construcţia are 107 coloane.
În timpul iconoclasmului (lupta împotriva icoanelor), aproape toate mozaicurile şi picturile au fost distruse. După biruinţă şi reinstalarea cultului icoanelor, în anul 843 au fost refăcute frescele şi mozaicurile, dar cruciada a IV-a, din 1204, a jefuit biserica de toate podoabele şi Sfânta Sofia a fost folosită ca biserică principală catolică pentru cruciaţi, care au distrus cea mai mare parte a valorilor creştine ortodoxe din Răsărit, producând tot atâtea pagube câte au produs şi musulmanii, dacă nu cumva chiar mai multe. Abia în 1261, când latinii au părăsit Constantinopolul, biserica a fost redată cultului ortodox şi restaurată.
După cucerirea Conmstantinopolului de către sultanul Fatih Mehmet, Biserica a fost restaurată – fusese mult pângărită de război şi de un cutremur puternic – şi transformată în geamie. Sultanul a alocat sume mari pentru restaurare şi pentru unele adaosuri necesare cultului musulman. Mozaicurile şi pictura au fost acoperite de var şi peste el au fost pictate imagini geometrice sau de plante, pentru că mahomedanismul nu admite imagini umane sau de alte fiinte cu suflet. Icoanele şi crucile din mozaic şi culori au rămas îngropate, aparent pentru totdeauna, sub var şi semne musulmane. Arabii au socotit că smulgerea imaginilor sfinte făcute din mozaic ar fi costat enorm, pe când acoperirea lor cu var şi aplicarea panourilor cu imagini vegetale era mult mai ieftină. Acest fapt a conservat vechea iconografie a bisericii. Pagubele aduse picturilor şi mozaicurilor au fost minime, încât atunci când s-a permis punerea lor în evidenţă, ele au apărut destul de bine conservate.
Cu venirea lui Ataturk la conducerea Turciei(1923-1938), ceva s-a schimbat în politica internă a acestei ţări. Primul preşedinte al Turciei, care a avut şi câţiva miniştri neturci, între care şi scriitorul român Nicolae Batzaria (Moş Nae), a declarat biserica Sfânta Sofia muzeu, scoţând-o astfel din circuitul cultului mahomedan şi redând-o publicului. Sub presiunea ortodocşilor din toată lumea şi a regulilor muzeale, treptat-treptat, panourile cu picturi musulmane au fost îndepărtate şi tratate ca piese de muzeu separate, şi au fost puse în evidenţă vechile picturi, strălucirea de altă dată a bisericii.
Sunt câteva lucruri minunate care trebuie amintite în legătură cu Biserica Sfânta Sofia:
Istoricii arată că în monumentul în care a văzut Catedrala terminată – după zece ani de lucrări – împăratul Justinian a exclamat: «Slavă lui Dumnezeu că m-a socotit vrednic pentru o astfel de lucrare. O, Solomoane, te-am întrecut!»
Într-adevăr, arhitectura extraordinară a bisericii, sensul aerului şi acustica uluitoare, cele 30 de milioane de bucăţele de mozaic de aur, cu care au fost lucrarte icoanele şi toate celelalte elemente decorative, aparenţa că domul interior stă în aer, fără a se sprijini pe nimic, taie răsuflarea oricărui credincios”.
Când era în închisoare (ca opozant al regimului comunist, ateu), îsi aminteşte Părintele Calciu, arhitectul Constantin Joja, cu care a stat în celulă, spunea că din punctul cel mai înalt al Domului atârna, susţinută de un fir de oţel subţire, o cruce de aur de câteva sute de kilograme, care părea că pluteşte în aer. Aşa cum domul părea că pluteşte, aşa şi crucea lăsa impresia unei plutiri, deoarece, din cauza masivităţii ei şi a sensului larg al aerului, aproape că firul de oţel dispărea. De altfel, mai spunea Joja, oamenii credeau că cei doi arhitecţi – Isidor din Milet şi Anthemius din Trales – ar fi reuşit să echilibreze sub domul principal, prin descoperiri divine, balanţa unor forţe de gravitaţie şi a unor forţe de ascensiune, încât crucea nu mai avea greutatea ei reală, ci era cu mult mai uşoară, ceea ce a permis susţinerea ei printr-un fir de oţel atât de subţire. Poate că era, însă, şi în acest caz, o subtilitate tehnică, aşa cum a fost şi în cazul cupolei principale, unde s-au folosit cărămizi goale în interior, făcute în insula Rodos dintr-un lut unic, poros şi foarte uşor.
Constantinopolul a căzut în 1453. Trădat de occidentali, împăratul a hotărât să moară cu toată populaţia decât să predea cetatea de bună voie. Sultanul Mehmet i-a trimis mai multe mesaje prin care îi cerea cedarea, prevenindu-l că dacă cetatea va fi cucerită cu forţa, legea musulmană cerea ca vreme de trei zile ostaşii să aibă dreptul de a jefui oraşul şi de a face orice abuz. Împăratul a refuzat. În cele din urmă, porţile cetăţii au fost sparte, arabii au năvălit în cetate şi au început s-o jefuiască. Sultanul, cu garda de onoare şi generalii săi, s-au îndreptat spre Sfânta Sofia. O mare parte a populaţiei se refugiase în biserică, unde s-a săvârşit Sfânta Liturghie, cerându-se mila lui Dumnezeu.
Când uşile masive ale bisericii au cedat şi musulmanii au pătruns în sanctuar, preotul slujitor a luat potirul cu sfânta Împărtăşanie, apărându-l de profanatori, s-a îndreptat spre zid şi… a dispărut în el.
Aşa spune legenda pioasă care sfârşeşte cu profeţia că „atunci când Hagia Sofia va fi redată creştinilor, preotul cu potirul va ieşi din zid şi va continua Liturghia de acolo de unde au întrerupt-o musulmanii”…
Din uşile împărăteşti, Mehmet Cuceritorul a anunţat luarea în stăpânirea islamului a Sfintei Sofii, în 1453, a celui mai mare edificiu religios creştin din lume, la ora aceea. Istoricii arabi spun că, înainte de a intra, sultanul şi-a turnat pământ pe cap, ca semn al umilinţei, într-atât de impresionantă apărea marea biserică tuturor.
Icoana lui Iisus Pantocrator a fost pictată, probabil, după restaurarea din anul 843, a cultului icoanelor. Încercările de a o data, optează pentru secolul al XII-lea. În 1453, icoana a fost acoperită cu var, o dată cu celelalte icoane şi mozaicuri, rămânând astfel până în 1935, când a fost repusă în evidenţă prin îndepărtarea panourilor musulmane care o acopereau. Lucrătorii au restaurat cu grijă părţile care mai puteau fi reparate. Mâna stângă a Mântuitorului, care ţine Evanghelia Sa este distrusă. Din Evanghelie nu se mai vede decât un sfert, dar mâna Lui dreaptă, mâna care binecuvântează, este neatinsă şi binecuvântarea Sa cade peste toţi cei care Îl primesc şi-L mărturisesc pe El ca Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitor al lumii.”

Un monument pe care noi ortodoxii il veneram.