DE LA SARACIA CU DUHUL LA LUMINA CEA NEINSERATA
   

           Numai un fericit poate tâlcui "Fericirile" lDE Lui Hristos din Predica de pe Munte asemenea părintelui Galeriu. Cunoaştem foarte mulţi "Cele nouă Fericiri" spuse de Mântuitorul Hristos şi, în mare, ştim şi înţelesul lor. Însă, în mod obişnuit ne oprim la un înţeles sărac, lipsit de adâncimea unei cugetări creştine izvorâte din viaţă. Numai viaţa în Hristos tălmăceşte prin însăşi trăirea ei fericirea.

           Fericiţi cu adevărat au fost sfinţii care l-au căutat pe Hristos toată viaţa şi toată viaţa lor a fost o căutare a Lui tocmai pentru că El i-a găsit mai întâi! Fericirea autentică vine din lumină şi numai lumina dumnezeiască poate inunda cu adevărat inima omului pentru a izvorî de acolo înspre lume. Dar, ce este fericirea? "Este o stare de împlinire continuă a fiinţei noastre. Această împlinire o dobândeşte creştinul vieţuind după voia lui Dumnezeu …" Este un paradox, însă nu trebuie să ne mirăm întrucât creştinismul conţine un număr mare de paradoxuri pentru un om "normal". Nu trebuie să amintim decât de unitatea în fiinţă a Celor Trei Persoane ale Dumnezeirii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; sau de Dumnezeul care îşi dă viaţa pentru mântuirea lumii şi exemplele ar putea continua. Pe lângă acestea şi multe altele, Hristos mai exprimă o sumă de paradoxuri, mai exact nouă, în "Cele Nouă Fericiri" din "Predica de pe munte". Pentru noi cei care ne imaginăm o fericire susţinută de latura materială a existenţei în mod exclusiv, Fericirile şi tâlcuirile părintelui Galeriu la acestea ar trebui să fie motiv temeinic de schimbare a opticii. Trebuie se ne vedem viaţa în lumina credinţei, pornind de la "sărăcia cu duhul", ori aceasta implică ceea ce Părinţii numesc metanoia, o schimbare a minţii şi a viziunii asupra vieţii. "Pocăinţa, metanoia, în înţelesul ei adevărat, înseamnă schimbarea gândirii, înnoirea gândirii, a vieţii înseşi. Fericirea propovăduită de Mântuitorul cere pentru realizarea ei o asemenea schimbare". În cazul acesta ceea ce reprezintă paradox pentru omul dezrădăcinat de Biserică, va fi firesc pentru cel care îşi supune întreaga fiinţă de bunăvoie Domnului.
           A fi sărac cu duhul

           Prima "condiţie" pe care o cere Mântuitorul Hristos pentru dobândirea bucuriei veşnice întru El este sărăcia cu duhul. Aceasta a reprezentat piatră de poticnire pentru multe minţi, ceea ce a făcut să se creadă că Hristos cere celor care cred în el să fie săraci cu mintea, adică, pur şi simplu proşti. Ori tocmai aici stă sărăcia minţii în înţelegerea precară, lipsită de autenticitate, a cuvintelor lui Hristos. Punând această stare ca o condiţie pentru dobândirea mântuirii, Hristos descoperă deodată sensuri adânci, deosebite şi nebănuite ale sărăciei cu duhul. Sărăcia cu duhul este înţeleasă foarte frumos de părintele Galeriu ca "sărăcie conştientă de sine în faţa nesfârşitei bogăţii a lui Dumnezeu şi a creaţiei". Şi mai spunea părintele Galeriu continuând tâlcuirea, că în această sărăcie omul este de fapt conştient că nu are de oferit lui Dumnezeu decât păcatele sale. Omul, în relaţia sa cu Dumnezeu nu poate decât să recunoască smerit că primeşte "din plinătatea Lui, har peste har" oferind în neputinţa sa, spre curăţire, un suflet plin de păcate. Un alt sens pe care îl aduce la suprafaţă părintele, plecând de la tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, este smerenia. Numai omul smerit, lipsit de slavă deşartă, poate să îşi supună voinţa lui Dumnezeu pentru ca El, aşa cum ştie, să îi ofere mântuirea ca dar sacru de nepreţuit. "Aşa au înţeles Sfinţii Părinţi această Fericire. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: <> …La fel Sfântul Ioan Gură de Aur înţelege pe: <<> - precum spune Psalmistul: <<întru lumina Ta vom vedea lumină>> - ni se împărtăşeşte lumina cea preamărită în imnele sfinte ale Învierii drept <>, cea <>, <>, din care ne împărtăşim cu veşnicia."
           Lăsându-ne raţiunea inundată de lumina dumnezeiască nu avem cum să nu realizăm că sărăcia cu duhul a făpturii umane nu este decât o realitate care se cere conştientizată. Avem multe de primit şi nimic de pierdut în dăruire. Nu este o mare minune ca celui ce se ştie pe sine sărac să i se dăruiască Dumnezeu, Cel ce este Lumina cea neînserată, spre logodire veşnică?

           Descoperirea adâncului inimi şi urcuşul făpturii – unele dintre cele mai frumoase raţiuni de a exista, ale făpturii umane. Omul – adâncul care cheamă Adâncul spre neîncetata bucurie a iubirii veşnice.
 

Sursa: http://www.romfest.org

A iubi in mod egal Creatia aduce fericirea in suflet!