Sa ne inchinam la pomul vietii!
Autor Preot Prof. Dr. Bogdan Bucur

Nu vom mai fi opriţi de la pomul vieţii, având nădejdea Crucii Tale, Doamne slavă Ţie! (Podobie, gl. 7).
În rai de demult, lemnul m-a golit prin mâncare, vrăjmaşul pricinuindu-mi moartea. Iar lemnul Crucii, aducând haina vieţii oamenilor, s-a înfipt în pământ şi lumea toată s-a umplut de toată bucuria (Canonul, Cântarea a treia, Sedealna);
Pentru lumea creştină pre-modernă, al cărei reper principal era Biblia, imnurile pe care le-am citat mai sus erau cu siguranţă mai uşor de înţeles decât pentru noi, care, până să trecem dincolo de literă, trebuie întâi să învăţăm buchea Scripturii ca atare. Imnografia Bisericii funcţionează în logica universului simbolic al Sfintei Scripturi, citând, comentând și punând permanent în relație diferite texte și teme biblice. Tocmai de aceea, în lipsa unei minime alfabetizări într-ale Bibliei, imnurile nu ne mai spun mare lucru ("miaună unii la strană ..."). În cazul imnurilor Crucii, de pildă, un reper biblic foarte evident este textul Genezei despre pomul vieții devenit inaccesibil după Cădere.
Pomul Vieţii
Facere 2, 9 este un text ambiguu: citim că "Domnul Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot soiul de pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare, precum şi pomul vieţii în mijlocul raiului şi pomul cunoştinţei binelui şi răului". În mijlocul raiului pare a se afla pomul cunoașterii (Fac. 2, 17 și 3, 3), deşi pomul vieții pare a fi şi el la îndemână (Fac. 3, 22). Sfântul Efrem Sirul își reprezintă raiul ca pe un munte (cf. Iez. 28, 13-14), și tâlcuieşte pomul cunoştinţei ca fiind amplasat la "mijlocul" distanței către pisc, ca o încercare în urcușul duhovnicesc spre pomul vieţii.
În orice caz, istorisirea simplă a Genezei ne impune un salt dincolo de literă, îndată ce sesizăm că Edenul este ceva mai mult decât o livadă minunată cu un măr de poveste (interzis?) în centru. În pofida nefericitului reflex cultural care ne duce mereu cu gândul la "mărul" lui Adam și-al Evei, textul vorbește despre cu totul alt fruct. Ce fruct? Simplu: dacă mărul face mere și părul pere, oare pomul vieții ce altceva să rodească decât viată? Privind din acest unghi, Facere 2 vorbeşte, în limbajul cel mai simplu cu putință, despre tragedia fundamentală a lumii: cum este cu putință ca lutul insuflat de Dumnezeu însuși cu suflare de viață să înainteze inexorabil spre stricăciune şi moarte? Aflăm că am devenit muritori. Cum explică Înțelepciunea lui Solomon, Dumnezeu nu se bucură de moartea celor vii (Înț. 1, 13); dimpotrivă, Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul veșnicie Sale, cu intenția de a-i dărui nestricăciunea (Înț. 2, 23). Din neascultare și din mândrie însă, din lipsă de încredere în bunătatea și înțelepciunea celui ce ne-a făcut și ne-a zidit, am devenit muritori.
După învăţătura părinţilor, Adam ar fi avut acces la pomul cunoaşterii şi pomul vieţii dacă ar fi rămas ascultător, punând înţelepciunii pe care urma să o culeagă din pomul cunoaşterii (Fac. 3, 6) începutul cuvenit—frica de Dumnezeu (Prov. 9, 10). Alegerea a fost însă alta, iar viaţa cu potenţial de a se împărtăşi de nemurire devine însă viaţă muritoare, aspect sesizat cu amară ironie de noul nume al femeii: "Viaţă", ca una ce este maică a noului tip de viaţă-spre-moarte (Fac. 3, 20).
Crucea ca Pom al Vieții
Dumnezeu însă nu Îşi schimbă dorinţa de a ne împărtăşi Darul Său. Şi pentru că omul nu mai are acces la pomul vieții, Dumnezeu răsădeşte pomul vieții în chiar lumea căzută a lui Adam. Astfel, după imnul citat mai sus, nu mai suntem opriţi de la pomul vieţii; dimpotrivă, suntem chemaţi să recunoaștem pomul în chipul Crucii și să ne închinăm. Avem din nou accesul la rodul pomului vieții—viața veșnică: "Că într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică" (In. 3, 16). Într-adevăr, Evanghelia vorbeşte despre pâinea trimisă de Dumnezeu spre a da lumii viaţă veşnică (In. 6, 51), despre apa ce stinge setea de viaţă veşnică (In. 4, 14) şi despre vinul cel nou (Mt. 9, 17). Această nouă realitate—vinul cel nou, viaţa înviată—este accesibilă în Euharistia Bisericii. Iar trimiterea la textul Genezei este uneori foarte explicită: dacă protopărinţii se cuminecă la sfatul celui rău, înfruptându-se neascultător și hrăpăreț din rodul pomului oprit, astfel că ochii li se deschid spre o viaţă goală de Dumnezeu (Fac 3, 7), creştinii se cuminecă din mâna Domnului, astfel că ochii li se deschid spre recunoașterea mereu reînnoită a lui Hristos (Luca 24, 31).
Pomul Vieţii ca Cruce
Desigur, pomul vieţii—Crucea—a fost răsădit în mijlocul unei lumi căzute, ostile lui Dumnezeu, şi rămâne un semn de poticnire. Dacă, după tâlcuirea Părinţilor, Dumnezeu din veac doreşte să ne împărtăşească viaţa Sa, lumea căzută se împotriveşte Darului de Sus până la a încerca să răstignească Viața. Pomul apare astfel sub chipul Crucii, iar rodul cel nou al pomului vieţii ţâşneşte din coasta frântă a răstignitului pe Cruce (In. 19, 34). Cei ce ne închinăm Crucii ştim și mărturisim că, în pofida tuturor ironiilor din afară și în ciuda păcatelor şi prostiilor cu care noi înşine ne decredibilizăm propovăduirea—știm și mărturisim că aici este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Până una-alta însă (adică în intervalul rămas până când lumea întreagă va fi preschimbată prin înviere) cei ce se cuminecă din rodul Crucii devin automat incompatibili duhovniceşte cu veacul acesta și cu viaţa sa stricată.
Avem poruncă să ne luăm crucea zilnic, dacă vrem să ne numărăm printre cei ce se închină pomului vieţii. Unii se închină la bani, alții la sex, la putere, și își fac icoane pe măsură. Noi ne închinăm la pomul vieții:
Veniţi, credincioşilor, să ne închinăm lemnului de viaţă făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-şi, ne-a înălţat la fericirea cea dintâi... (Stihiră după doxologie, gl. 2).

Avem poruncă să ne luăm crucea zilnic, dacă vrem să ne numărăm printre cei ce se închină pomului vieţii. Unii se închină la bani, alții la sex, la putere, și își fac icoane pe măsură. Noi ne închinăm la pomul vieții:
Veniţi, credincioşilor, să ne închinăm lemnului de viaţă făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bunăvoie mâinile întinzându-şi, ne-a înălţat la fericirea cea dintâi... (Stihiră după doxologie, gl. 2).