CANTECELE SI POEZIILE ORTODOXIEI
» POEZIILE LUI VASILE VOICULESCU
| « Ultima Pagina | vizualizare rezultate 1-10 din 11 | Urmatoarea Pagina » |
Inapoi la Pagina de Discutii
|
Vasile Voiculescu - Toiag de inger
Imbătrânesc. Destinul mi-e însă tot copil; Isteţ să prinză păsări şi să doboare poame Aruncă lesne pâinea la câini si când i-e foame Intinde mâna goală spre-arhanghelul Gavril. Hoinar prin codrii lumii, nu ţii cu el la mers, Dar n-are spor, ci cată comori peste coclaur, In pietre sparte vede scântei de-argint si aur Si-n orice suferinţa, sământa unui vers. Sătul de slova neagră, cu degetul condei, Izvoade noi de stele şi flori vrea să dezlege. Si-ades se pleacă-n tină cu frică şi culege Porunci de mult uitate în urme vechi de zei. In van îi spui de moarte, de Domnul Sabaot, Zâmbind curat ca unul ce nu-şi stie păcate, El se şi vede-n ceruri, mai mare peste toate, Ca-şi ia toiag de înger si umbla raiul tot. |
|
|
PE CRUCE - Vasile Voiculescu
Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava Pălea curata-i frunte ce-o sangerase spinii Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii Parea ca varsa lava. Si chiar in clipa mortii hulira carturarii Cu fierea otelita il adapau strajerii… Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii Si-l ocarau talharii. Zdrobita, la picioare-i zacea plângând Maria Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama Alaturi Magdalena, in lunga ei marama, Tipa vazand urgia. Departe ucenicii priveau fara putere… N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga Cu el se naruise nadejdea lor intreaga Si fara mangaiere. Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecura fariseii cu fetele smerite Si barbile-argintate. Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste In vale,ca-ntr-o pâcla, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul Iisus, vegheat de oaste. |
|
|
DOAMNE :- Vasile Voiculescu
În vârful copacului Tău sunt o floare… Pe cea mai înaltă ramură a lumii Mă leagăn în talazul de azur şi soare. Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii, Ci slobodă, spre cer, înfloritoare Inima mea nu mai întârzîie: Zbucneşte afară în limpezi petale Să lege rod tainic, bob de poezie Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale. Petala mi-e cu aripa rudă, Miresme, cântec gata să s-audă. Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele, Beau apele lunii, se umflă în ele Păunii nopţii cu cozile-n stele. …Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine, Singură moartea e o dincolo de fire Prăpastie cu adânc de fericire. Furtuna extazului mă va urca, poate, Peste vamile şi stavilele toate, Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine, Cerul arunce-mi înapoi jos ruina. Floarea căzută din împărăţie A vazut Cerul şi a sărutat Lumina |
|
|
CU DOMNUL LA MASA - Vasile Voiculescu
Mâncând, crezui că te supăr cu lăcomia Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pântec. Pe urmă, că nu-ţi place jocul, bucuria: M-am cernit şi-am sugrumat orice cântec. Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine, Tu, Domnul marelui praznic al vietii, ne dai povaţă: Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine, Transfigurează orice îmbucătură în adevărata viaţă! (vineri 27 mai 1955, Bucuresti, în spital) |
|
|
IN GRADINA GHETSEMANI - Vasile Voiculescu
Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul… Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna. O mâna nendurată, ţinând grozava cupă, Se coboară-miindu-l şi i-o ducea la gură… Şi-o sete uriaşă stă sufletul să-i rupă… Dar nu voia s-atingă infama băutură. În apa ei verzuie jucau sterlici de miere Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă… Dar fălcile-nclestându-şi, cu ultima putere Bătându-se cu moartea, uitase de viaţă! Deasupra fără tihnă, se frământau măslinii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă… Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Şi uliii de seară dau roate dupa pradă. |
|
|
LUMINATORUL - Vasile Voiculescu
Am fost ca nerodul din poveste Ce căra Soarele cu oborocul În casa-i fără uşi,fără ferestre… Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul. Ieşeam cu ciubărele minţii,goale,afară, În lumină şi pară, Şi când mi se părea că sunt pline, Intram,răsturnându-le-n mine. Aşa ani de-a rândul M-am canonit să car lumina cu gândul… Atunci ai trimis Îngerul Tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate: El a luat în mâini securea durerii Şi-a izbit naprasnic,fără milă,pereţii. Au curs cărămizi şi moloz puzderii, S-a zguduit din temelii clădirea vieţii, Au curs lacrimi multe şi suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Soarele a năvălit în lăuntrul meu. Şi cu el odată, Lumea toată… Îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsându-şi înfiptă securea; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plină De soare,de slavă şi de lumină. |
|
|
RUGACIUNEA - Vasile Voiculescu
Ceresc bumerang al sufletelor noastre, Fulger ţintit de inimă spre Dumnezeu, Tu, rugăciune, biruitoare mereu Peste orice înfrângeri, orice dezastre Străbaţi genuni, la Domnul te sui Şi de-L atingi te întorci îndată Înapoi la cei ce te-au trimis, încărcată De toate bogăţiile milelor Lui. (marţi, 25 mai 1954, Bucureşti) |
|
|
SIHASTRUL - Vasile Voiculescu
Sãlaşul lui pe râpile surpate Este demult un orb cotlon de minã Cu beznele de-apururi îngheţate Sihastrul arde-ades ca o luminã. La rãsãrit el face o-nchinãciune Cu ochii închişi pe radiosu-i vis Şi intrã încet smerit în rugãciune Ca în pridvorul cerului deschis. (Miercuri 11 dec. 1957 |
|
|
NEBIRUITA ARMA - Vasile Voiculescu
In van luptam cu sabia mea slabă, Mă răpunea duşmanul nempăcat, Cînd Te-am chemat în ajutor şi-n grabă Nebiruita-Ţi armă Tu mi-ai dat.Pot tăbărî de-acum asupra-mi zbirii: Lăsându-mi, Doamne, cuget pur de prunc Mi-ai prins în mâna praştia iubirii Ca în vrăjmas cu inima s-arunc. |
|
|
TE ASTEPT INTRA - Vasile Voiculescu
Doamne, inima nu mi-e bună de nici o treabă, Prea am ţinut-o-n piept numai podoabă!… N-am pus-o la lucru, n-am dat-o la şcoală; Am cruţat-o…şi mi-a rămas nepricepută, goală. Am crescut-o mai rău ca pe prinţese: Nu stăruie-n nimic, nu coase, nu ţese. Voinică, se plânge că oboseşte-ndată: Inimă făr de rost, inimă răsfăţată. Crdeam că aşa trebuie: poeţii Să-şi poarte inima mai presus de greul vieţii! Dar iată, acum mi-e plină de toane si nazuri, Stă numai de dragoste, îmi face doar necazuri. Sare, s-aprinde, o apucă atacuri Ca nu-i dau raiul, scări la cer, punţi peste veacuri! …Doamne, eu nu mai izbutesc s-o îndrept. Numai singur Tu de-acum poţi…Te aştept. Intră, Doamne, acolo, la ea în piept. (duminica, 4 noiembrie 1956) |
|