Calităţile umane, cele de om politic, de strateg şi de diplomat, acţiunile sale fără precedent pentru apărarea independenţei ţării, setea de dreptate şi iniţiativele pentru dezvoltarea culturii româneşti au derminat, pe de o parte, admiraţia unor iluştrii contemporani (regi, prinţi, istorici şi diplomaţi) pentru o personalitate europeană de prim rang, iar pe de altă parte, l-au transformat, graţie tradiţiei populare, într-un erou legendar, pe care l-au caracterizat pentru eternitate cu nemuritoarele: Cel Mare, Cel Sfânt, Cel Bun.

Figura lui Ştefan cel Mare a rămas vie în conştiinţa poporului nostru. Ştefan cel Mare a fost întruchiparea geniului poporului nostru, în slujba căruia şi-a pus calităţile sale excepţionale. Aprecieri elogioase la adresa sa au fost făcute nu numai de pritenii săi apropiaţi, ci şi de duşmanii săi, fiind socotit printre eroii secolului său, vrednic să i se încredinţeze conducerea luptei creştinătăţii împotriva turcilor.

Poporul l-a cântat în balade şi povestiri, văzând în marele voievod chintesenţa propriilor sale virtuţi: dragostea de ţară, setea de libertate, vitejia, înţelepciunea, tenacitatea şi răbdarea. Dintre toţi voievozii noştri, Ştefan cel Mare a fost figura cea mai luminoasă, cea mai populară, elocvente în acest sens fiind versurile poetului anonim:

Ştefan , Ştefan, domn cel Mare,
Seamăn pe lume nu are,
Decât numai mândrul Soare!

După cum afirmă Nicolae Iorga, într-însul găsise poporul românesc cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului său. Personalitatea şi opera realizată de Ştefan cel Mare reprezintă o temă literară de interes naţional care a solidarizat prin numeroase conştiinţe şi talente, generaţii succesive de scriitori români, devenind o permanenţă a literaturii naţionale.

De sute de ani, românii îi spun lui Ştefan, cel Mare, dar şi cel Sfânt, deoarece el a făcut din ţara sa o Poartă a creştinătăţii, un zid de apărare a întregii Europe; el a fost un apărător neînfricat al credinţei şi al patriei străbune, mare ctitor de lăcaşuri sfinte.
Cel care spunea în actele sale scrise că este din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei a zidit 44 mănăstiri şi biserici; după fiecare luptă, ridica o biserică.

Ştefan cel Mare

Nu este deloc întâmplător faptul că poetul anonim compară strălucirea soarelui cu întreaga măreţie a domniei lui Ştefan cel Mare.

Ştefan, Ştefan, domn cel Mare,
Seamăn pe lume nu are,
Decât numai mândrul soare!

Leagănul civilizaţiei bizantine, de unde statele româneşti importaseră instituţii de stat şi forme de guvernământ, reprezenta pentru Ştefan cel Mare şi Sfânt: Adevărul şi dreptatea care erau însuşi izbăvitorul Hristos.

Substanţa religioasă care străbate în permanenţă gândirea şi acţiunea politică a lui Ştefan nu are sens mistic ci unul activ. Domnitorul domină totul, polarizează în jurul său toate energiile; el este o sinteză de patriotism naţional, un simbol al dreptăţii şi al responsabilităţii faţă de popor, pentru că lupta pentru independenţa naţională, credinţa nestrămutată în izbândă au constituit liantul care a unit pe voievod de poporul ce l-a urmat cu credinţă şi cu jertfă. Sub Ştefan, Moldova cunoaşte adevărul şi tăria legii.

Mulţi scriitori s-au oprit cu precădere asupra unei singure trăsături caracteristice a personalităţii domnului, elogiindu-i vitejia. Scrisoarea întocmită de voievod şi trimisă principilor creştini după bătălia de la Vaslui – o pagină antologică prin arta cu care a fost compusă - poate fi considerată ca primă sursă de inspiraţie pentru viitorul portret al domnitorului. Impresionează în această epistolă clarviziunea diplomatului, înţelegerea că victoria, deşi categorică, nu-i va împiedica pe turci să pornească o nouă ofensivă: ... necredinciosul împărat al turcilor a fost de multă vreme şi este încă pierzătorul întregii creştinătăţi. Tot aici se arată dârzenia conducătorului, vrednicia lui în război, precum şi demnitatea celui ce se simte purtătorul de sabie al poporului său. Adresându-se capetelor încoronate ale unei Europei, în care feudalismul însemna şi strictă recunoaştere a relaţiilor de vasalitate, le vorbeşte de la egal la egal: Prea luminaţilor, prea puternicilor şi aleşilor domnii... Noi Ştefan Voievod ... domn al Ţării Moldovei mă închin cu prietenie vouă tuturor cărora vă scriu.

În Letopiseţul de când s-a început ţara Moldovei, redactat în cancelaria sa, relatarea faptelor de arme constituie preocuparea majoră a diecilor, paginile păstrând autencitatea faptului trăit: Iar Ştefan Voievod s-a întors cu toţi oştenii săi ca un purtător de biruinţă în cetatea lui de scaun, Suceava, şi i-au ieşit în întâminare mitropoliţi şi preoţi, binecuvântând pe domnul: Să trăiască domnul!.

Sub pana lui Grigore Ureche, mare vornic al Ţării de Jos, portretul domnitorului capătă relief. Cronicarul notează războaiele purtate de Ştefan, aminteşte de ctitoriile sale, de relaţiile cu Ungaria, Lehia, Ţara Muntenească şi Turcia. Deşi letopiseţul cuprinde uneori accente critice la adresa …războaielor fără odihnă şi fără măsură ce făcea. în portretul final revine la trăsătura dominantă: La lucrul de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăpteze. Fire aprigă, hotărâtă, perseverentă, ridicându-se deasupra trecătoarelor insuccese, Ştefan cel Mare aduce mult bine şi apărare poporului său. Tot ce înfăptuieşte stă sub semnul izbânzii, de aceea domnitorul capătă o aură legendară.

La Vasile Alecsandri, în numeroase poezii, Ştefan cel Mare apare ca făptuitorul unei Moldove puternice şi indepedente, ajunse sub sceptrul său la maximă înflorire economică, politică şi culturală, devinind astfel simbolul demnităţii naţionale.

Poemul Dumbrava Roşie dezvoltă sâmburele tematic oferit de legenda lui Neculce despre lupta moldovenilor cu leşii. Prezentarea celor două armate ca şi înfruntarea lor au drept scop reliefarea puternicei personalităţi a domnului Moldovei, conducător neînfricat, aureolat de patruzeci de ani de domnie victorioasă :

Timpul i-au pus coroană de argint, ţara, de aur,
Şi Gloria măreaţă i-au pus cununi de lauri.

Pornind de le realitate, legenda se înfiripă chiar sub ochii cititorului care simte aievea fiorul mulţimii electrizate de apariţia domnitorului:

Toţi zic :
Dar! Ştefan e cel Mare!
Iată-l cărunt, dar încă bărbat între bărbaţi
Ca muntele Ceahlul prin munţii din Carpaţi.

Latura politică.

Ştefan cel Mare a fost un mare organizator, un iscusit diplomat, un neîntrecut comandant şi un strateg militar. Marele merit al lui Ştefan cel Mare este că el a înţeles realitatea aspiraţiilor poporului său, l-a condus cu măiestrie şi cu energie la victorii strălucite. Fără a diminua cu nimic meritele lui excepţionale, trebuie să evidenţiem faptul că factorul determinant al acestor victorii au fost moldovenii, pe care voievodul i-a cunoscut, i-a înţeles, i-a iubit, i-a condus cu destoinicie, punîndu-şi în slujba ţării toată capacitatea şi energia sa.

Moldova a fost nevoită să ducă un număr mare de războaie pentru a-şi apăra dreptul la viaţă, de aceea este firesc ca problemele militare ale epocii să ocupe un rol important în activitatea domnitorului.

După uciderea lui Bogdan, Ştefan la 14 aprilie 1457 victorios, merge la Suceava, iar la locul ce se cheamă Direptate, unde erau adunaţi toţi boierii împreună cu mitropolitul Teoctist, i-au întrebat pe toţi dacă le este cu voie să le fie domn. Ostaşii lui Ştefan au strigat cu toţii : La mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti. Niciodată în întreaga epocă feudală Moldova nu a avut un alt voievod de valoarea lui Ştefan, căruia pe drept temei, posteritatea i-a conferit denumirea de cel Mare.

În faţa tânărului voievod stăteau probleme numeroase şi greu de rezolvat. Voievodul a sporit considerabil numărul slujitorilor proprii, pe care i-a organizat în cete de o mie de oameni, fiecare ceată cuprinzând câte patru steaguri. În fruntea unităţilor a pus ofiţeri care formau – pentru prima dată în istoria noastră militară – cadre permanente. Ştefan a adăugat oastei o armă nouă, artileria, care, cu toate imperfecţiunile tehnice, inerente începutului, a contribuit foarte mult la mărirea puterii de rezistenţă a oastei.

Cea mai de seamă reformă militară a lui Ştefan cel Mare a fost acţiunea de organizare şi pregătire pentru luptă a întregii populaţii valide a ţării. Astfel, Ştefan a transformat Moldova într-o adevărată tabără militară, fiecare cetăţean fiind pregătit să participe într-o formă sau alta la apărarea ţării. O grijă a tânărului voievod a fost să modernizeze cetăţile existente punându-le în situaţia de a face faţă cu succes posibilităţilor mai mari pe care artileria le conferea ofensivei. Sistemul de fortificaţii a fost completat prin cucerirea din 1465 a cetăţii Chilia, important punct de sprijin în lupta împotriva cotropitorilor otomani. Pe frontiera de est, Ştefan a construit două cetăţi, Soroca şi Orhei pentru a acoperi direcţiile des folosite de tătari pentru a invada Moldova.

Înafara acestor cetăţi, capabile să reziste celor mai puternice atacuri, toate oraşele şi tărgurile mai însemnate au fost întârite. Mănăstirile au fost întărite, construindu-se în jurul lor un zid cu turnuri la colţuri, care le dădea înfăţişarea unor adevărate cetăţi.

Concomitent cu activitatea laborioasă desfăşurată pentru consolidarea situaţiei din interiorul Moldovei, noul voievod era preocupat şi de stabilirea unor relaţii externe care să asigure independenţa şi suveranitatea ţării.
După o confruntare cu Polonia, în primăvara anului 1459, reprezentanţii regelui Cazimir au început tratative diplomatice cu moldovenii. La 4 aprilie 1459 la Overhălăuţ se încheia un tratat între reprezentanţii domnitorului Ştefan cel Mare şi ai regelui Cazimir, tratat care stipula ... să înceteze discordiile, războaiele, prădăciunile, arderile şi vărsările de sânge între ţările Moldovei, Poloniei şi Galiţiei.

În prima confruntare cu un vecin puternic, Ştefan cel Mare a dovedit calităţi indiscutabile nu numai de strateg şi tactician militar, ci şi de abil diplomat. Cucerirea cetăţii Chiliei a înrăutăţit şi mai mult raporturile dintre domnul Moldovei şi regele Matiaş şi a constituit, desigur, una din cauzele luptelor ce aveau să urmeze nu peste mult timp. Matiaş a hotărât să invadeze Moldova şi să-l înlocuiască la domnie cu un om ascultător, probabil cu Petru Aron. La 11 noiembrie 1467 a sosit la Braşov regele Matiaş în fruntea mercenarilor săi şi a preluat comanda. Matiaş alege drumul cel mai lung şi dă posibilitatea oştenilor Moldovei de a aplica tactica tradiţională a oştii române care consta în a-i măcina moral pregătind astfel lovitura hotarâtoare.

Pe lângă organizarea oastei şi stabilirea planului de bătaie, Ştefan îşi formase un serviciu de informaţii care îl ţinea la curent cu pregătirile şi mişcările oastei lui Matiaş. Ca un comandant prevăzător ce era, voievodul moldovean a luat din timp toate măsurile pentru a face faţă unui atac. Ştefan urmărea să câştige timp pentru a-şi aduna toate forţele. Armata slăbită a lui Matiaş a hotărât să se întoarcă la Baia, aici încheindu-se prima etapă a campaniei pe care voievodul Moldovei o va descrie într-o scrisoare adresată regelui Cazimir : Acum câteva zile a venit asupra noastră regele unguresc Matiaş, cu putere mare... a năvălit peste munţi... cum am auzit acestea... am adunat oştile. Ştefan, la 15 decembrie îl atacă pe Matiaş, cotropitorii fiind nimiciţi. Pe când regele maghiar invins rătăcea prin munţi, Ştefan în fruntea oastei intră în Suceava fiind aclamat cu însufleţire de tot norodul. El conduse-se cu măiestrie oastea Moldovei într-un război greu, împotriva monarhului uneia dintre marile puteri europene. Victoria obţinută a consolidat şi pe plan extern poziţia Moldovei şi a domnitorului său.

Radu cel Frumos pentru a se răzbuna pe Ştefan cel Mare, care atacase Chilia şi Brăila, la ordinul sultanului pregăteşte o incursiune în Moldova, pentru primăvara anului 1471. Radu reuşise să ajungă la Soci unde este întâmpinat prin atac din toate părţile de oastea moldovenilor. Încercuiţi, unii au fost nimiciţi sau capturaţi, o parte reuşind să scape prin desişul pădurii, între care şi voievodul Radu. Această însemnată biruinţă şi-a găsit ecoul în documentele contemporane. De exemplu, în Letopiseţul de la Bistriţa: În anul 1471, luna lui martie, în 7, într-o joi s-au dat lupte cu Radu voievod la Soci şi au biruit.

În dimineaţa zilei de 10 ianuarie 1475 ... unde nici era loc de aş tocmi oastea, nici de a se îndrepta, ci aşa ei înde sine tăindu-se, mulţi peiră, mulţi prinşi de pedestrime au fost.Ca şi pre aceia pre toţi i-au tăiatu, unde apoi migle de cei morţi au strânsu şi mulţi si paşi şi sangeaţă au pierit.Victoria de la Vaslui a depăşit istoria patriei noastre înscriindu-se între evenimentele importante din istoria universală. Ştefan cel Mare ar fi vrut să se profite de înfrângerea suferită de armata otmană la Vaslui şi, în acest sens, a trimis o scrisoare monarhilor din ţările din centrul şi sud-vestul Europei să formeze împreună cu Moldova o coaliţie antiotomană, apreciind că înfrângerea necredincioşilor era posibilă după ce noi le-am tăiat mâna cea dreaptă.

În 1476, Ştefan – Vodă... şi-au ales loc de războiu la Strâmtoare la Valea Albă unde se cheamă acum Războienii di pre acel războiu ce au avut moldovenii cu împăratul turcescu.... moldovenii obosiţi şi neviindu-le agiutoriu de nici o parte au picat... au rămas dobânda la turci şi fu scârbă mare a toată ţara şi a tuturor domnilor şi crailor di prejur, dacă auziră ca au căzut moldovenii suptu mâna păgânilor. Înfometată, bântuită de ciumă, hărţuită şi demoralizată de rezistenţa cetăţilor Neamţ, Suceava şi Hotin, armata otomană este silită să se retragă din Moldova fără sa-şi fi atins nici unul din obiectivele campaniei. Este învinsă practic, de strategia şi condiţiile de luptă pe care i le-a impus geniul militar al marelui nostru voievod.

În anul 1484, cerul Moldovei a început să se înnoureze din nou. Tot mai numeroase ştiri alarmante vorbeau despre concentrarea în Dobrogea a unei mari armate oromane ...sub comanda noului sultan Baiazid al II-lea. Otomanii cuceresc cetăţile Chilia şi Cetatea Albă datorită trădării unor boieri. Imediat ce a fost informat Ştefan a alergat în ajutor. Mica lui oaste nu se putea măsura în câmp deschis, cu puternica armată a padişahului şi, de aceea, a adoptat o tactică potrivită situaţiei.

Nu trecuseră nici patru luni de la bătălia de la Cătlăbuga şi în 1486 turcii au început o nouă campanie împotriva Modovei, aducând cu ei un nou candidat la domnie, şi anume Pronoda, destinat să-l înlocuiască pe Ştefan. Cotropitorii otomani au fost înfrânţi. Mulţi dintre ei au căzut în luptă, alţii au fost capturaţi, iar Pronoda ... fiindu prins viu de Ştefan vodă i-au tăiat capul..

În octombrie 1497 armata poloneză a ridicat asediul cetăţii Suceava şi a început drumul de retragere. Regele nu a respectat convenţia stabilită apucând-o pe altă cale. Ştefan a hotîrât să-l pedepsească pentru nerespectarea legii. Drumul pe care l-a ales Albert trecea prin Codrii Cosminului.

Ştefan luând ajutor de la Dumnezeu...lovindu-i din toate părţile şi oborându copacii ce-i înţinaţi aspupra lor, multă oaste leşească au pieritu...însuşi craiul cu puţin rămăsese... şi de acolo bulucindu-se au tras spre Cernăuţ. Loviturile moldovenilor n-au încetat şi la 30 octombrie, oastea polonă, care se adunase la Cernăuţi a fost atacată şi nimicită în bună parte, iar ceea ce mai rămăsese din ea a fost aruncată dincolo de frontierele Moldovei. La 12 iulie 1499 se semna, la Hârlău, un tratat care restabilea pacea între Moldova şi Polonia şi totodată punea bazele unei coaliţii antiotomane.

Nici ultimii ani din viaţa voievodului moldovean n-au fost mai liniştiţi. La toate durerile de ordin moral se adăuga şi suferinţa fizică. Rana de la picior şi pelagra l-au ţinut la pat, dar nu i-au voalat gândirea limpede şi nu i-au anihilat voinţa de fier. Simţea că sfârşitul este aproape, dar nu voia să moară înainte de a pune la punct o ultimă şi importantă problemă, succesiunea la domnie. Îi venise ştirea că boierii, crezându-l neputincios, complotau. Spre marea uimire a tuturor, Ştefan cere să fie dus la locul numit Direptate, unde erau adunaţi boierii. Acolo cu o energie neînfricată, puse capăt discuţiilor ordonând vornicului şi spătarului să cresteze pe şefii celor două tabere şi să le taie capetele în faţa întregii boierimi îngrozite. Era ultimul act de autoritate al marelui domn, act menit să scutească Moldova de păgubitoarele convulsii interne.

El se remarcă în domeniul militar, prin organizarea oastei pe baze noi, prin fortificarea ţării, pregătirea întregii populaţii pentru apărare şi prin măiestria cu care a condus oastea Moldovei în 36 de războaie victorioase.

Analizând întreaga activitate a lui Ştefan cel Mare, ajungem la concluzia că diferitele campanii şi lupte conduse de el nu s-au dus la întâmplare, ci după anumite principii, confirmate de practica războaielor. Un principiu aplicat cu persistenţă de Ştefan a fost cel al realizării surprinderii, lovind pe inamic pe neaşteptate. El a folosit în acest scop mijloace şi procedee variate şi ingenioase: întunericul de la Baia, ceaţa şi un mod nou de întrebuinţare a artileriei la Vaslui, ambuscada în Codrii Cosminului etc.