O ispita stralucitoare

Spunea avva Isaia: acum mă văd pe mine ca pe un cal rătăcitor care nu are stăpân, şi cine-l află se aşează pe el și când îl lasă, altul îl prinde şi se aşează pe el. [8, 1]

Spunea avva Isaia. Felul în care începe cuvântul de față arată că acestea sunt cuvinte scoase fie din epistolele avvei Isaia către fiii săi, fie din catehezele pe care le-a făcut într-un mediu familial, către doi, trei ucenici. Era un om foarte simplu şi ce spunea era izvorât din experienţa lui zilnică.

Pe cât trece timpul şi mă maturizez, zice avva Isaia, mă observ pe mine însumi şi văd că seamăn cu un cal care rătăceşte încoace şi încolo, pentru că nu are stăpân care să-l conducă. Oricine îl găseşte şade pe el şi, după ce-l foloseşte cât vrea, îl lasă, şi apoi îl înşfacă altul aşa cum îl găseşte, și-l poartă pe drumuri şi prin pustii.

Aceste cuvinte caracteristice ale avvei Isaia ne arată unde îl duce păcatul pe om. În timp ce a fost făcut atât de liber, păcatul l-a netrebnicit cu desăvârşire, l-a dezarticulat, l-a făcut neputincios, încât să nu aibă nici cea mai mică posibilitate de a se conduce pe el însuşi, i-a cotropit personalitatea. Astfel, una gândeşte, alta vrea şi alta face, precum zice Apostolul Pavel (Rom. 15, 16). Ajunge deci un cal rătăcitor, neputându-se stăpâni nici el pe sine însuşi, şi nici un altul neputând să-l stăpânească, pentru că nimeni nu poate să-i anuleze libertatea. Este un naufragiat în carelovesc dinlăuntru şi din afară, unele după altele, valurile patimilor, ale impulsurilor drăceşti, şi îl duc unde vor. Mai ales când crede că acum vrea ceva, aceea este tocmai ceea ce nu vrea. Şi când acţionează cu convingerea că el însuşi lucrează, atunci un şarpe ascuns în iarbă - demonul sau vreo patimă sau ceva respingător - îl îndeamnă la distrugere.

Astfel, omul devine un demonizat care rătăceşte prin pustie. Dumnezeu nu poate să-l ajute, pentru că nu îi înlătură harisma libertăţii pe care i-a dăruit-o, chiar dacă el nu o onorează. Dumnezeu i-a făcut un dar pe care nu i-l mai ia niciodată înapoi, dar nici un om nu poate să i-l ia. Poţi să plângi pentru el, poţi să te chinui, să te rogi, să-l implori căzând la picioarele lui. Dacă el însuşi nu vrea să se scoale printr-o voinţă mai lăuntrică, printr-o dispoziţie dinamică, dacă nu doreşte să scuture stăpânirea păcatului - singurul stăpân care-l conduce - tu nu vei putea să-i faci absolut nimic. Lacrimile tale, ostenelile tale, trudele tale, toate vor fi zadarnice. Pentru că dacă Crucea lui Hristos însuşi nu poate să-l ajute, cu cât mai puţin omul. Încercările nimicniceşti ale împreună-omului lui nu-l ridică nici cu un deget peste capul său.

Deci, cine găseşte pe omul acesta care nu are nici un stăpân şade pe el, primul fiind demonul. Astăzi al mândriei, mâine al curviei, poimâine al mâniei. Nu se prevede cine va ședea mai întâi pe acest cal nestăpânit. Glasul lui, dar şi tânguirea inimii şi a conştiinţei sale se aud peste tot, dar nu poate opri din rătăcire. Acu' se opreşte, acu' aleargă mai tare.

În al doilea rând, se aşează pe el mulţi oameni: cel care are interes, cel nebun, egoistul, cel care îl dirijează cu cuvântul, cu gesturile, cu exemplul său, cu imitarea şi cu păcatul său. Câţi pot să şadă pe un astfel de om!

Înfricoşătoarea imagine a destrăbălaţilor poate să fie aplicată fiecărui om şi fiecărei etape din viaţa duhovnicească. Minciuna pe care mi-o vei spune, îndreptăţirea pe care mi-o vei aduce, ideologia pe care mi-o vei înfăţişa, înştiințarea pe care mi-o vei face din ziare sau din vreun periodic, toate devin o înstăpânire asupra mea, pentru că sunt atât de neputincios, încât nimic din ele nu se pierde. Dacă nu se pierde protonul, cea mai mică parte a materiei, cu atât mai puțin se poate să se piardă ceea ce aruncă asupra mea celălalt, şi care are putere în veşnicie, nu doar în lumea prezentă. De aceea sfinţii accentuează că trebuie să fii un om mort, încât să nu primeşti nimic şi nimeni să nu poată să șadă pe tine.

Şi când îl lasă, altul îl prinde şi se aşează pe el. De multe ori, chiar şi demonii ne apasă şi încetăm să mai avem un interes pentru ei şi devenim ai lor. Tot astfel şi oamenii ne ne exploatează în mii de feluri cu discuţiile lor, cu problemele lor, cu deschiderile inimii lor, cu păcatele lor. Şi ei aleargă să găsească alt cal, iar noi suntem uşa gătită pentru a veni un al treilea că să ne exploateze: vreun om, vreun drac, vreo voire, vreo dorinţă stăpânească, vreo poftă, sau orice altceva poate să fie stăpân pentru un om care păcătuieşte.

Soarta oamenilor care nu au posibilitatea să-şi înalţe statura şi să se tăgăduiască pe ei înşişi este să se vândă lui Dumnezeu ca să fie cu adevărat liberi. Aşa suntem cu toţii, chiar când nu ne dăm seama, dar mai ales atunci când credem fără nici o îndoială că noi nu suntem aşa.

Vrea cineva, de exemplu, să te antreneze într-o faptă rea. Încearcă prin o mie şi una de feluri ca să te îndepărteze de carte, încât să nu mai ai nici un chef de citit. Cel care vrea să te târască la rău poate să fie un gând, sau cel rău, sau altceva care vrea să-ţi distragă atenţia şi interesul. La sfârşit o să ajungi să nu mai ai poftă nici să-ţi deschizi ochii, darămite cartea. Ajungi să te îngreuneze satana şi să te îngreunezi tu însuţi pe tine. De aceea şi ceri să-ţi schimbi cărţile, locul, rugăciunea, chilia, cuvintele, ca să poţi să găseşti un oarecare interes pentru viaţă.

Tot acest vârtej al omului este exprimat în această primă şi simplă zicere a avvei Isaia. Putem zice că Psalmistul, care a spus: "ca un dobitoc m-am făcut" (Ps. 72, 22), adică am ajuns înaintea Domnului ca un dobitoc, nu s-a exprimat literal, pentru că această expresie nu poate să redea mărimea căderii omului stăpânit de păcat. Omul ajunge nu numai ca un dobitoc, ci şi mai rău decât dobitoacele.

Spunea iarăşi: "Sunt asemenea cuiva pe care, prinzându-l vrăjmaşii lui şi legându-l, l-au aruncat într-o groapă cu noroi şi, dacă strigă către Stăpânul lui, îl opresc cu lovituri să tacă". [8, 2]

Avva Isaia îşi completează gândul de mai înainte şi le arată copiilor săi iadul în care vor cădea, dacă nu înaintează energic şi statornic încă de la începutul vieţii lor duhovniceşti. Să luăm un exemplu simplu pe care îl întâlnim în lume, şi uneori şi în mănăstiri.

Oamenii obişnuiesc să vorbească în deşert. Dacă văd pe cineva serios şi care nu vrea să flecărească cu ei, îi spun că vrea să fie sfânt, ca şi cum ei n-ar vrea să fie sfinţi, ca şi cum n-ar fi rânduiţi şi ei pentru sfinţenie, ca şi cum n-ar fi aceasta şi propria lor chemare. în felul lor reuşesc să-l înrobească atât de mult pe omul acesta, încât să nu mai îndrăznească să apară la vreo întrunire. Şi dacă totuşi merge, va simţi că trebuie să fie primul la discuţii, adică primul la păcat, ca să poată să stea în mijlocul lor.

Să luăm o altă imagine din lume. Când cineva duce o viaţă curată, se spune despre el că este un om anormal, nefiresc, contra firii. Dar când trăieşte în păcat, atunci spune că este firesc. Denaturează orice, îi creează o asemenea mlaştină de gânduri, de criterii, de idei, din care nu mai poate să iasă. Orice ar face acest om, descoperă că duşmanii lui l-au aruncat într-o groapă cu mocirlă din care nu mai poate să iasă. Şi nu numai atât, dar nu poate nici dacă va striga către Domnul.

Cum să strige de vreme ce duşmanii îl opresc cu lovituri ca să tacă! Chiar şi prietenii lui cei mai apropiaţi şi "mai de aproape ai săi" ajung primii lui vrăjmaşi (Ps. 37, 12), îl pedepsesc, nu-l lasă să-şi ridice privirea înlăcrimată sau uscată de anii petrecuţi fără lacrimi, pentru că nu vor să-l lase să vorbească lui Dumnezeu. Îi produc neîncetat răni noi, şi dispoziţia lui de a se pocăi devine cauză de a cădea şi mai adânc în păcatul său. În cele din urmă tace, adică este deziluzionat. Nu mai crede că există nădejde de îndreptare, de aceea se şi obişnuieşte cu viaţa lui, cu lenea lui, cu compromisurile lui, cu somnul lui, cu orice s-a obişnuit, nu cumva să-l lovească mai mult.

Într-adevăr, când vrem să ne ridicăm, să ne pocăim, nu doar în sens de spovedanie, ci al unei schimbări radicale, al unei căi foarte grabnice către Dumnezeu, simţim lucrul acesta ca pe ceva foarte dificil, greu şi periculos şi spunem: "Nu ştiu ce-o să-mi mai rezerve de acum înainte viaţa", în timp ce drumul moleşelii şi al păcatului, ştim unde duce. însă ne-am obişnuit cu rănile noastre, cu miasma mocirlei noastre, am dobândit imunitate, de aceea şi rămânem în păcatul nostru.

Avva Isaia ne descrie omul care a ajuns nu numai să fie sclavul păcatului, dar nici să nu mai vrea să se ridice, pentru că se teme de consecinţe. Apoi înaintează, în continuare, la un al treilea subiect. Omul acesta este batjocorit nu numai de satana, ci şi de orice alţi vrăjmaşi, care pot fi el însuşi, dorinţa lui, patima lui, sau prietenul lui care şade în chilia de alături şi care până în clipa de faţă părea un sfânt.

Spunea iarăşi: „ Sunt asemenea unei păsări al cărei picior e legat de către un copil şi, dacă acesta slăbeşte legătura, îndată pleacă, socotind că s-a dezlegat. Dar dacă copilul trage înapoi, iarăşi coboară. Aşa mă văd pe mine. Aceasta o spun: că nu trebuie să rămână cineva fără grijă de sine până la ultima răsuflare". [8, 3]

După cum copiii mici se joacă cu păsările, tot aşa se joacă cu mine şi vrăjmaşii mei zi de zi. în viaţa mea duhovnicească simt că sunt ca o pasăre legată de picior de către un copil care uneori slăbeşte sfoara, iar pasărea crede că e liberă şi dă să plece. Cum vede copilul că pasărea dă să plece, o trage înapoi şi o aşează jos, ţinând-o în continuare legată.

Exemplul acesta arată strădaniile noastre care nu duc la nici un rezultat, dacă nu ne eliberăm lăuntric, dacă părerea noastră, dorinţa noastră, fiinţa noastră nu se eliberează de povara sinelui nostru. Strădaniile şi dorinţele noastre pentru Dumnezeu, sunt atât de neputincioase, uităm atât de uşor toate dorinţele noastre, hotărârile noastre, visele noastre, încât nu au mai multă putere decât o mică sforicică cu care copilul a legat pasărea.

Într-adevăr, dacă cercetăm dorinţele noastre pentru o înnoire a vieţii noastre duhovniceşti, pentru pocăinţă, pentru schimbare, vom vedea că ele durează nu zi sau ore, ci câteva minute. În aceeaşi clipă în care ne-am hotărât să ne schimbăm, este cu putinţă ca o patimă să ne ducă în cele mai de jos ale iadului.

Cu primul exemplu, al calului rătăcitor, avva Isaia ne-a descoperit că suntem nişte sclavi. Cu al doilea, că nu reuşim să strigăm către Dumnezeu, deoarece ne temem de lupta care se va deschide înaintea noastră. Cu al treilea, al păsării, că şi aceste strădanii ale noastre de a ne elibera lăuntric sunt atât de anemice, încât nu durează decât puţine clipe. De aceea, ne spune, aminteşte-ţi cel puţin de acest lucru: "Aceasta o spun, că nu trebuie să rămână cineva fără grijă de sine până la ultima răsuflare". Şi chiar dacă, precum crezi, ai ajuns la cele mai înalte măsuri ale dreptăţii şi sfinţeniei, şi dacă cu strădaniile tale imperceptibile vezi că poţi să zbori, nu fi fară grijă până la moarte.