DESPRE ÎNŞELARE
364. Nu trebuie să-ţi fie teamă de înşelare. Aceasta năpădeşte peste cei ce se mândresc, care încep
să cugete în sinea lor că îndată ce le-a pătruns căldura în inimă au şi ajuns la capătul desăvârşirii. Pe
când aceasta e numai începutul, care nici el nu este temeinic. Fiindcă atât căldura cât şi împăcarea
inimii pot fi şi fireşti, un rod al concentrării atenţiei. Trebuie însă să ne ostenim mereu, să aşteptăm
mereu, până când ceea ce este firesc va fi înlocuit cu ceea ce vine din dar. În orice caz, mai bine
decât orice, este să nu socotim niciodată că am atins ceva, ci întotdeauna să ne vedem săraci, goi,
orbi şi netrebnici.
365. Săvârşirea meşteşugită a rugăciunii lui Iisus apare odată cu Grigorie Sinaitul în veacul al XIIIlea şi în cele după acela. Până atunci n-a fost vorba. şi atunci să judecăm, dacă este cazul să tipărim
ceva în acest sens? De altminteri, îţi spun de mai înainte, că mi-a venit şi mie ideea aceasta, să dau
drumul acelor articole, în care se spune despre toate acestea şi să termin culegerea cu Simeon
Teologul.
Ca să facem rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne deprindem cu toţii ca s-o facem, este un lucru bun.
Prin mănăstiri, acest lucru se cere ca o datorie: Dacă această lucrare ar fi fost primejdioasă ar mai fi
impusă? Primejdioasă este săvârşirea aceea nemeşteşugită, care s-a născocit şi s-a adăugat în
această rugăciune. Ea îi aruncă pe unii în înşelarea închipuirilor, iar pe unii, e ciudat s-o spui, într-o
neîncetată stare de poftă trupească. De aceea, nu trebuie să dăm asemenea sfat şi să-i oprim pe acei
ce săvârşesc în acest chip. Pe câtă vreme, ca să chemăm numele cel prea dulce al Domnului în
simplitatea inimii, trebuie să-i sfătuim pe toţi să facă aşa şi pe toţi înclinăm spre această lucrare.
366. Dar dacă cineva, care nu are rugăciunea, se sileşte pe sine însuşi spre rugăciune, ca să
primească anume rugăciunea harică, iar spre smerita cugetare, spre dragoste şi spre paza celorlalte
porunci ale Domnului nu se străduieşte, atunci la cererea lui i se dă rugăciunea harică, şi ea uneori
chiar îl umple de odihnă şi veselie, dar cu obiceiurile el se aseamănă aceluiaşi om cu care a fost
asemenea şi mai înainte. Fiindcă el n-are blândeţe, pentru că n-a căutat-o cu osteneală şi nu s-a
pregătit să fie blând; nu are smerită cugetare, pentru că n-a cerut-o şi nu s-a străduit s-o
dobândească; nu are dragoste pentru toţi oamenii, pentru că n-a avut grijă de ea şi n-a căutat-o cu
stăruinţă în cererile rugăciunilor sale. Fiecare din cei ce se nevoiesc şi se silesc chiar împotriva
dorinţelor inimii, spre rugăciune, trebuie să se străduiască în aceeaşi măsură şi spre dragoste şi
blândeţe şi spre toată răbdarea şi spre mărinimia sufletului său, şi, după cum este scris, acestea cu
bucurie, şi în acelaşi chip să se silească spre micire, în înţelesul ca să se socotească cel mai rău şi
mai mic dintre toţi, să nu vorbească despre cele ce nu sunt de folos, ci să înveţe pururea din 119
cuvintele Domnului şi ele să le rostească cu gura şi cu inima. Mai trebuie să se străduiască şi să nu
se aprindă de mînie, după cum s-a zis: "orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi
defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate" (Efes. 4, 31).
Pentru că în felul acesta Domnul, văzând bunăvoinţa omului, să-i dea fără osteneală şi cu înlesnire
să săvârşească tot ceea ce mai înainte abia putea să păstreze prin mare silinţă, din pricina păcatului
care dăinuieşte într-însul. şi toate aceste începuturi de fapte bune se vor preface pentru el într-un fel
de natură proprie, pentru că în cele din urmă vine către el Domnul şi petrece într-însul şi împlineşte
fără îndoială într-însul poruncile sale fără vreo osteneală umplându-l de roade duhovniceşti.
367. Dacă smerita cugetare şi dragostea, simplitatea şi bunătatea nu vor fi strâns unite cu
rugăciunea, atunci însăşi rugăciunea, sau mai bine-zis, această faţă falsă a rugăciunii, nu poate
aduce decât foarte puţin folos. şi aceasta o spunem nu numai de rugăciune, dar şi despre orice
nevoinţă şi osteneală, despre fericire sau post, sau priveghere, sau cântare de psalmi, sau slujire, sau
despre orice fel de lucrare, pe care o săvârşim pentru virtute. Dacă nu vom vedea în noi roadele
iubirii, păcii, bucuriei, blândeţei şi încă vom adăuga, ale smeritei cugetări, ale simplităţii, ale
sincerităţii, ale credinţei, atâta cât trebuie, ale mărinimiei sufleteşti, ale iubirii de prietenie atunci noi
ne-am ostenit fără folos, pentru că de aceea ne ostenim ca să ne folosim de roade; dar când în noi nu
se arată roadele iubirii, atunci fără îndoială lucrarea este zadarnică. Din care pricină astfel de
oameni nu se deosebesc cu nimic de cele cinci fecioare nebune care, pentru că încă din viaţa de aici
n-au avut în inimă untdelemnul duhovnicesc, adică lucrarea de împlinire duhovnicească în faptele
bune înşirate mai sus, sunt numite nebune, şi într-un chip jalnic sunt lăsate pe dinafară de
împărăteasca odaie de nuntă, nefolosindu-se prin nimic de nevoinţa fecioriei. Dar precum în
lucrarea unei vii se pune toată grija şi toată osteneala în nădejdea roadelor şi, dacă nu sunt roade,
lucrarea se dovedeşte zadarnică, tot astfel dacă nu vom vedea în noi, după lucrarea Duhului, roadele
iubirii, păcii, bucuriei, tuturor celorlalte numărate de Apostol (Gal. 3, 22) şi nu le vom putea
recunoaşte în noi cu toată gândirea şi după un cuvânt duhovnicesc, atunci se vor dovedi de prisos
nevoinţa fecioriei, rugăciunile, cântările de psalmi, postul şi privegherea. Toate aceste osteneli şi
nevoinţa sufletească şi trupească trebuie să se săvârşească, cum am spus noi, în nădejdea dobândirii
roadelor duhovniceşti; iar roada adusă de fapte bune, este bucurie duhovnicească plină de
mulţumire nestricăcioasă, pricinuită în chip negrăit de Duhul, în inimile celor credincioşi şi smeriţi.
Din care pricină ostenelile şi nevoinţele trebuie să fie socotite cum sunt într-adevăr, drept osteneli şi
nevoinţe, iar roadele drept roade. Dar dacă cineva din pricina unei conştiinţe sărace, îşi va socoti
lucrarea şi nevoinţa drept roade ale Duhului, atunci se dovedeşte că el se înşală în chip vădit,
înşelându-se pe sine însuşi, iar printr-o asemenea părere se lipseşte de roadele mari ale Duhului.
368. Adevăratul început al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile, care face loc bucuriei
şi mângâierii în inimă, printr-o iubire neclătinată şi care întăreşte inima printr-o adeverire
neîndoioasă. Tot ce pătrunde în suflet, spun Părinţii, fie că vine prin simţire, sau în chip
duhovnicesc, dacă inima se îndoieşte de el, neprimindu-l nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de
vrăjmaşul. Când de asemenea vei vedea că mintea îţi este trasă în afară sau în sus, de o oarecare
putere nevăzută, nu-i da crezare şi nu-i îngădui să fie trasă, ci sileşte-o îndată spre lucrarea ei. Ce
este de la Dumnezeu vine de la sine, spune Sfântul Isaac Sirul, atunci când nici nu bănuieşti. Cu 120
toate că vrăjmaşul încearcă să înfăţişeze ceva duhovnicesc înlăuntrul coapselor, în chip nălucitor,
punând în faţă una în locul alteia, în locul căldurii aducând o ardere fără rânduială, în locul veseliei
trezind o bucurie dobitocească şi o dulceaţă umedă şi cu toate că izbuteşte să se acopere în dosul
acestor înşelări faţă de cei neîncercaţi, totuşi timpul, experienţa şi simţirea, de obicei îl dezvăluie
tuturor celor cărora le sunt ştiute cursele lui cele rele. "Gustul deosebeşte mîncarea", spune
Scriptura. Tot astfel, gustul duhovnicesc arată totul lămurit, cum este în realitate fără să cadă pradă
înşelării.
369. Iată care este lupta gândurilor! Dumneata ai auzit anumite cuvântări deşarte: ele ţi s-au întipărit
în memorie. Vrăjmaşul ia aceste întipăriri ale memoriei şi din ele urzeşte o plasă în faţa ochilor
minţii ca să-ţi încurce mintea într-însa. În asemenea cazuri, tu coboară-te în inimă, întorcându-ţi
ochii de la acele desfăşurăări nălucitoare ale vrăjmaşului şi cheamă-l acolo pe Domnul.
370. Pentru ca să propăşeşti în rugăciune şi să scapi de înţelegere, este de trebuinţă lepădarea de
sine, care te învaţă să nu cauţi în rugăciune nimic altceva decât luarea aminte. Atunci nevoinţa
rugăciunii se va simplifica şi se va uşura; se vor uşura şi ispitele, care totuşi întovărăşesc
întotdeauna nevoinţa. Dar dacă cineva caută să descopere în sine, mai înainte de vreme, vreo lucrare
a rugăciunii inimii, "unul ca acela - spune Prea Cuviosul Nil Sorschi, în acelaşi glas şi cu alţi Sfinţi
Părinţi - este lăsat în voia ispitelor grele, mai presus de puteri, celor din partea demonilor". O
asemenea lucrare are la temelie totdeauna o înălţare a minţii şi o preamărire de sine, care a luat
înfăţişarea de osârdie, de râvnă.
371. Unii susţin cu tărie că din exerciţiul ce se face în legătură cu rugăciunea lui Iisus, totdeauna sau
aproape totdeauna urmează înşelarea şi ei opresc cu multă putere îndeletnicirea cu această
rugăciune.
Cine îşi însuşeşte un asemenea gând şi o asemenea oprelişte, săvârşeşte o mare hulă împotriva lui
Dumnezeu, în care e cuprinsă o înşelare vrednică de multă milă. Domnul nostru Iisus Hristos este
unicul nostru izvor de mântuire, este unicul mijloc pentru mântuirea noastră; numele Lui omenesc a
împrumutat din dumnezeirea Lui o putere nemărginită, atotsfântă pentru a ne mântui; cum deci
această putere, care lucrează spre mântuire, această,unică putere care ne dă mântuirea se poate strica
în sine şi poate lucra spre pierzare? Aşa ceva este fără înţeles! Este o amară absurditate, hulitoare de
Dumnezeu şi pierzătoare de suflet! Cei ce şi-au însuşit un asemenea chip al gândurilor, tocmai ei se
află în înşelarea drăcească, înşelaţi de raţiunea cea cu nume mincinos, care purcede de la satan.
Cercetează toate scrierile sfinte şi vei vedea că peste tot este preamărit şi proslăvit numele
Domnului, este înălţată puterea Lui, care este mântuitoare pentru oameni. Cercetează scrierile
Sfinţilor Părinţi şi vei vedea că toţi fără o abatere, sfătuiesc şi ne poruncesc să ne îndeletnicim cu
rugăciunea lui Iisus; o numesc armă, decât care alta mai puternică nu este în cer, nici pe pământ; o
numesc că este dată de Dumnezeu, că este o moştenire, care nu se mai ia înapoi, un testament al
Celui ce este şi Dumnezeu şi om; un testament definitiv şi mai mult decât toate, că este o mângâiere
plină de iubire şi plină de dulceaţă, un zălog vrednic de crezare. În sfârşit, întoarce-te către Biserica
drept slăvitoare a Răsăritului, care este după lege, şi vei vedea că ea a rânduit pentru toţi fiii ei
neştiutori de carte - atât pentru călugări cât şi pentru mireni - ca să înlocuiască psalmodia şi
rugăciunea cea glăsuită, ce se citeşte în pravila de chilie, prin rugăciunea lui Iisus. şi atunci, faţă de 121
mărturisirile Sf. Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi, în faţa legiuirilor Bisericii cea a toată lumea,
privitoare la rugăciunea lui Iisus, ce mai poate însemna învăţătura unor orbi ce grăiesc împotrivă, ce
se proslăvesc şi sunt proslăviţi de alţi orbi asemenea lor?
372. Nebunia se poate pricinui prin rugăciunea lui Iisus numai atunci, când săvârşind această
rugăciune, nu ne-am lepădat de unele pofte şi năravuri decăzute, pe care conştiinţa le osândeşte. În
acest timp, înlăuntru se petrece o dezbinare adâncă, care alungă orice din inimă. De aici mintea se
poate zdruncina, iar priceperea se poate învălmăşi şi încurca deplin.
Cuvântul dumitale, la început, vorbeşte despre un mic foc. Ce este aceasta? Când va da Dumnezeu,
atunci îl vei şi înţelege. Atâta timp cât încă n-ai gustat din dulceaţa mierii, nu poţi cunoaşte ce este
această dulceaţă. Tot astfel este şi aici! ţi se va descoperi printr-o necurmată trăire în faţa lui
Dumnezeu.
373. Se zice că rugăciunea minţii te va mântui, dar rugăciunea minţii ea însăşi are o mare nevoie de
un povăţuitor, atâta vreme cât ea este în stadiul de lucrătoare sau ostenitoare. Tocmai în această
vreme se săvârşeşte rugăciunea lui Iisus fără o mână iscusită care s-o conducă, iar cei mai mulţi se
şi abat din cale.
374. Dar înşelarea, văzută de mulţi în urmările ei vădite, trebuie să fie cunoscută, ajunsă chiar în
rădăcina ei; în gândul cel mincinos, care slujeşte drept tocmai temei al tuturor rătăcirilor cu privire
la stările sufleteşti cele pline de neajunsuri. În gândul cel mincinos al minţii stă de mai înainte
întregul trup al înşelăciunii, aşa cum într-un grăunte se află planta, care trebuie să crescă din el,
după ce va fi sădită în pământ.
375. Cel ce păstrează mereu plânsul cel zdrobit, la rugăciune, are o mare armă împotriva
vrăjmaşilor, care-l fereşte să cadă în părerea de sine cea care i-ar veni din pricina bucuriei dată prin
rugăciune. Cel ce va păstra această, "bucurie - tristeţe", va scăpa de orice rău. Rugăciunea
adevărată, neînşelătoare este aceia în care căldura, împreună cu rugăciunea lui Iisus, introduce un
foc înlăuntrul inimii noastre şi arde patimile ca pe nişte spini. Ea, prin veselia şi pacea ei, luminează
sufletul şi nu vine din partea dreaptă sau din partea stângă; nici chiar din cele de sus, ci se
înfăţişează de-a dreptul din inimă, ca un izvor de apă, din Duhul cel dătător de viaţă. Aceasta s-o
iubeşti şi s-o râvneşti şi ca s-o aduni în inima ta, păstrează-ţi mintea întotdeauna fără închipuiri. Cu
ea să nu-ţi fie frică de nimic, căci Acela, Care a spus: "Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi", El însuşi e
cu noi. Cel ce rânduindu-se asftel, trăieşte drept şi fără prihană, e străin de dorinţa de a fi pe placul
oamenilor, şi de îngâmfare, acela va sta şi nu va suferi nici o vătămare, chiar de s-ar ridica
împotriva lui tot legheonul de draci, şi ar aduce asupra lui ispite fără număr.
376. Ei, cei ce râvnesc o viaţă duhovnicească, scrie Speranschi, încep cu "Doamne miluieşte", dar şi
la aceştia ca şi la noi, râvna repede se curmă. Focul, odată însă aprins, arde singur şi nimeni nu ştie
cu ce se hrăneşte acolo. Tocmai aici e taina. Găseşti din nou pe "Doamne miluieşte" în gândurile
tale, doar în clipa când te vei întoarce iar în sinea ta.
Cuvintele acestei rugăciuni sunt: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă".
Focul despre care s-a amintit nu se aprinde cu uşurinţă, ci după osteneli vădite, când se va aprinde
căldura în inimă care mereu se întăreşte şi se înflăcărează în vremea rugăciunii mintale. O rugăciune
adâncită către Dumnezeu, trezeşte căldura. Părinţii cei încercaţi deosebesc răspicat: o căldură122
trupească, simplă, ce vine în urma concentrării puterilor către inimă, prin luarea aminte şi încordare
şi o căldură trupească, desfrânată, care uneori este altoită şi întreţinută de vrăjmaş, precum şi o
căldură duhovnicească, trează şi curată. Aceasta, şi ea este de două feluri: firească, în urma unirii
minţii cu inima, şi harică. Experienţa ne învaţă să le deosebim pe fiecare dintre ele. Această căldură
duhovnicească e plină de dulceaţă şi este de dorit să fie întreţinută, atât pentru însăşi dulceaţa
aceasta, cât şi pentru că ea comunică o bună stare, o bună rânduială tuturor celor lăuntrice. Dar cel
ce se străduieşte anume să întreţină şi să întărească această căldură numai pentru acea dulceaţă,
acela va creşte în sine însuşi o duhovnicească iubire de plăceri. De aceea, cei treji se încordează,
trecând cu vederea această dulceaţă ca să se statornicească numai în ceea ce este în sine, starea
noastră înaintea lui Dumnezeu, cu o deplină credincioşie, ca şi cum s-ar aşeza în mâinile Lui; iar cît
despre dulceaţă, care iese din căldură, nu se sprijină pe ea, şi nu-şi ţintuiesc atenţia asupra ei. Se
poate însă întâmpla ca tu să te lipseşti de ea cu toată luarea aminte, şi, odihnindu-te într-însa, ca
într-o caldă linişte sau îmbrăcăminte, s-o întreţii numai pe ea, fără să-ţi ţintuieşti gândurile mai sus.
Misticii n-au mers mai departe; la ei tocmai această stare e socotită înaltă; aici este desăvârşită lipsa
de înţelegere, scufundată în nu ştiu ce vid. Aceasta este starea de contemplare a misticilor.
377. Nu te înşela cu dulceţurile lăuntrice, fără cruce, ele sunt lipsite de temei şi sunt primejdioase.
Socoteşte pe tot omul mai bun decât tine. Fără acest gând, dacă cineva ar face minuni, este departe
de Dumnezeu.
378. Mă întrebi pentru ce se întâmplă înşelarea în vremea când săvârşeşte cineva rugăciunea lui
Iisus? Ea se întâmplă nu din pricina ei, ci din felul cum se săvârşeşte, tocmai din pricina felului
despre care se scrie în Filocalie. Acel fel trebuieşte îndeplinit numai împreună cu îndrumător, care
cunoaşte această lucrare, şi studiat în faţa ochilor lui. Dar cine se va apuca singur de această lucrare,
călăuzit numai de simpla ei descriere, acela nu poate ocoli înşelarea. Acolo este descrisă numai
singura trăsătură din afara lucrării, dar ceea ce este de adăugat de stareţ, care vede ceea ce este de
trebuinţă pentru îndeplinirea rânduielii lăuntrice, asta nu se află acolo. Cel ce trece printr-o
asemenea lucrare fără un povăţuitor, care să fie de faţă, rămâne în chip firesc numai lucrarea din
afară, îndeplinind cu străşnicie ceea ce i se porunceşte referitor la poziţia trupului, la respiraţie şi la
privirea în inimă. şi cum acest fel de metode pot duce în chip firesc până la un anumit punct, către
concentrarea atenţiei şi către căldură, atunci acela neavând un povăţuitor, care să-i spună cu o
dreaptă hotărâre cât preţ are schimbarea ce se petrece într-însul, ajunge la gândul că a aflat ceea ce a
căutat, cu alte cuvinte că l-a luminat darul, în timp ce el nu este; şi începe să-şi închipuie că el are
darul, neavându-l. Tocmai aceasta este înşelarea, care mai târziu va schimba tot cursul următor al
vieţii lăuntrice. Iată pentru ce vedem astăzi, că stareţii sfătuiesc să nu te apuci deloc de asemenea
metode din pricina primejdiilor pe care le scot în cale. Prin ele înşile nu pot da nimic în legătură cu
darul, fiindcă darul nu se leagă prin nimic din cele din afară, ci se pogoară numai asupra rânduielii
lăuntrice. O rânduială lăuntrică cuviincioasă va atrage şi fără ele lucrarea darului. Această rânduială
este ca în timpul rugăciunii lui Iisus, să trăieşti în prezenţa lui Iisus, să încălzeşti simţăminte de
evlavie şi frica lui Dumnezeu, să nu-ţi faci nici o îngăduinţă, să asculţi totdeauna şi în toate de
conştiinţa ta şi să o păzeşti nepătată şi paşnică şi să o predai întreagă viaţă - şi cea lăuntrică şi cea
din afară - în mâinile Domnului. Din aceste stihii duhovniceşti, darul lui Dumnezeu venind la 123
vremea sa, topindu-se într-o singură putere, aprinde focul duhovnicesc al prezenţei darului în inimă.
Pe această cale, e greu să cazi în vreo părere. Dar chiar şi aşa e mai bine să ai un povăţuitor, care să
fie de faţă şi să audă glasul. Fiindcă aceşti doi descoperă ceea ce este înlăuntru.
379. Cititorul va găsi în Filocalie, în cuvântul lui Simion Noul Teolog, vorbindu-se despre trei
chipuri de rugăciune, în cuvântul lui Nichifor Mohanul şi în scrierea lui Xantopolis - o îndrumare
spre introducerea minţii în chip meşteşugit în inimă cu ajutorul respiraţiei fireşti; cu alte cuvinte,
despre mecanismul care mijloceşte atingerea rugăciunii minţii. Această învăţătură a Părinţilor i-a
încurcat şi îi încurcă pe mulţi cititori, când de fapt nici nu-i nimic care să-i încurce. Îi sfătuim pe
fraţii noştri iubiţi să nu caute să descopere în sinea lor acest mecanism, dacă el nu se va descoperi
de la sine. şi mulţi voind să-l cunoască prin experienţă, şi-au vătămat plămânii şi nu au ajuns la nici
un rezultat. Miezul chestiunii stă în faptul ca să uneşti mintea cu inima în timpul rugăciunii, iar
acest lucru îl săvârşeşte darul lui Dumnezeu. Mecanismul amintit este pe deplin înlocuit printr-o
negrăbită rostire a rugăciunii, printr-o scurtă pauză după fiecare rugăciune, printr-o respiraţie
liniştită şi înceată, prin închiderea minţii în cuvintele rugăciunii. Prin mijlocirea acestor ajutoare,
noi putem câştiga uşor luarea aminte într-un anumit grad. Inima începe să consimtă foarte repede la
atenţia minţii în vremea rugăciunii. Consimţirea inimii la minte începe să treacă încetul cu încetul la
unirea minţii cu inima; şi mecanismul propus de Părinţi, se va descoperi de la sine. Toate mijloacele
mecanice, care au un caracter material, sunt propuse de Părinţi cu unicul scop .ca să ajute la
atingerea mai uşoară şi mai grabnică a luării aminte în vremea rugăciunii, iar nu ca ceva material.
Însuşirea cea mai de căpetenie trebuincioasă rugăciunii este atenţia. Fără luare aminte nu este
rugăciunea. Adevărata atenţie harică apare din omorârea inimii faţă de lume. Ajutoarele rămân
întotdeauna numai ajutoare. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minţii cu
simţirile duhovniceşti ale inimii.
380. "Trei lucruri ţi se cade să le păzeşti mai înainte de orice lucru, spune Simeon Noul Teolog:
lipsa de grijă pentru toate, chiar în cele binecuvântate, iar nu numai în cele nebinecuvântate şi
deşarte, sau altfel zis, să te omori faţă de toate - conştiinţa curată în toate în aşa fel încât ea să nu te
învinuiască cu totul în nimic, - şi desăvârşita nepătimire, pentru ca gândul tău să nu se încline spre
nici un lucru lumesc. Stai cu luare aminte înlăuntrul tău (nu în cap, ci în inimă)".
Odată cu aceasta Sfântul Simeon arată unele metode din afară, care îi amintesc pe unii şi-i abate de
la lucrare, iar altora le strâmbă iarăşi lucrarea. Cum însă aceste metode, din pricina lipsei de
povăţuitori, pot fi însoţite de urmări care să nu fie bune şi cum, în acelaşi timp, ele nu dau în esenţă,
nimic altceva, decât un ajutor din afară pentru lucrarea dinlăuntru, noi le trecem cu vederea.
Esenţa lucrării este dobândirea deprinderii de a sta cu mintea în inimă, în această inimă simţită, dar
nu în chip simţit.
Trebuie coborîtă mintea din cap în inimă şi aşezată acolo sau, cum a spus cineva din stareţi, să unim
mintea cu inima.
Cum putem ajunge aici? Caută şi vei afla. Mai lesne putem ajunge prin umblarea înaintea Domnului
şi osteneala rugăciunii şi îndeosebi prin mergerea la biserică. 124
Dar trebuie să ţinem minte, că din partea noastră nu vine decât osteneala, iar însăşi lucrarea, adică
unirea minţii cu inima, este darul harului, care se dă când şi cum vrea Domnul. Pilda cea mai bună
este Maxim Causocalivitul.
381. Să nu te rătăceşti, să nu te opreşti la unele metode din afară, în vremea rugăciunii lui Iisus, cea
care o faci cu mintea.
Pentru unii, ele sunt de trebuinţă, dar pentru dumneata nu-ţi mai este de trebuinţă. A trecut vremea
lor. Locul inimii, despre care se vorbeşte acolo, tu fără îndoială, îl ştii. De celelalte nu te atinge.
Lucrarea lui Dumnezeu e simplă, rugăciunea este vorbirea fiilor cu Tatăl lor, fără nici un fel de
adăugiri. Domnul să te înţelepţească pentru mântuire.
Cine n-a găsit încă drumul înlăuntrul său, pentru aceasta, umblarea în pelerinaj pe la locurile sfinte,
îi este de ajutor, dar cine 1la găsit, pentru acela, ele sunt dăunătoare, fiindcă îl scot din centru în
afară. Dumneata săvârşeşte-te, acum în petrecerea lăuntrică, iar pe cea din afară las-o.
382. Pentru cel ce a primit şi şi-a însuşit o nenorocită prejudecată împotriva rugăciunii lui Iisus, fără
să fie câtuşi de pulin familiarizat cu ea printr-o exercitare dreaptă îndelungată, ar fi mult mai
prudent, mult mai ferit de primejdii să se păzească de judecarea ei, să-şi recunoască o totală
necunoştinţă cu privire la această sfinţită nevoinţă, decât să-şi ia obligaţia unei predici împotriva
îndeletnicirii cu rugăciunea lui Iisus, decât să spună sus şi tare, că această rugăciune a tot sfântă,
slujeşte drept pricină înşelării drăceşti şi pierzării sufleteşti. Pentru prevenirea lor, găsesc necesar să
spun, că hula împotriva rugăciunii ce cuprinde numele lui Iisus, că atribuirea unei lucrări
vătămătoare acestui nume este deopotrivă cu hula pe care au rostit-o fariseii împotriva minunilor
săvârşite de Domnul.
Lucrarea intelectuală a unui ignorant hulitor de Dumnezeu, îndreptată împotriva rugăciunii lui Iisus,
are întreg caracterul unei lucrări intelectuale făcute de un eretic.
383. Dumneata citeşti Filocalia. E bine. Vezi, ca nu cumva să te încurci în cuvintele lui Ignatie şi
Calist, Grigorie Sinaitul şi Nichifor. Caută, poate vei afla la cineva viaţa Sfântului Paisie de la
Neamţ. Acolo se cuprind predosloviile la unele cuvinte din Filocalie, alcătuite de stareţul Vasile.
Aceste cuvinte limpezesc mult însemnătatea mecanismului în facerea rugăciunii lui Iisus. Ele îţi vor
ajuta şi dumitale să înţelegi toate aşa cum se cuvine. Eu ţi-am mai amintit, că pentru dumneata nu e
nevoie de acel mecanism. Ceea ce aceasta poate da, dumneata ai deja, lucrarea în care ai fost
chemat. Să nu ajungi la cugetarea nedreaptă, că lucrarea rugăciunii dumitale de acum s-a curmat.
Creşterea rugăăciunii nu are sfârşit. Dacă se opreşte această creştere, înseamnă că se opreşte viaţa.
Să te ferească Dumnezeu şi să te miluiască! De se poate oare ieşi din starea cuvenită, iar în
schimbul stării însăşi, să-ţi îngădui numai amintirea ei, apoi de aceasta Doamne păzeşte!
Simţi răspândirea gândurilor: fereşte-te! Aceasta este foarte primejdioasă. Vrăjmaşul vrea să te
mâne într-o vizuină şi acolo să te omoare. Gândurile încep să rătăcească din pricina micşorării în ce
priveşte frica şi din pricina răcirii inimii. Iar răcirea inimii are multe pricini. Principala, este
mulţumirea de sine şi părerea de sine. Acestea sunt foarte înrudite cu dumneata. Caută de te păzeşte
şi grăbeşte-te să-ţi recapeţi frica lui Dumnezeu şi să-ţi încălzeşti inima.
384. Toate scrierile Părinţilor greci sunt vrednice de o adâncă cinste pentru darul şi pentru
înţelegerea duhovnicească, care trăieşte în ele şi respiră din ele din belşug; dar ele sunt scrieri. 125
Scrierile Părinţilor ruşi, după deosebita limpezime şi simplitate cu care sunt expuse, după marea
apropiere de noi cu privire la vreme, sunt mai accesibile nouă decât scrierile luminătorilor greci.
Mai ales, scrierile stareţului Vasile, este cu putinţă şi trebuie să fie recunoscute drept cartea cea
dintâi către care este de trebuinţă să se îndrepte în vremea noastră, cel ce vrea să se ocupe cu succes
de rugăciunea lui Iisus. Tocmai aici stă însemnătatea ei. Stareţul şi-a numit scrierile Predoslovii,
Înainte Cuvântări, sau astfel de scrieri care să te pregătească spre citirea Părinţilor greci.
385. Nu fără temei stările sufleteşti ale călugărilor, care respingând îndeletnicirea cu rugăciunea lui
Iisus şi în genere, lucrarea minţii, se mulţumesc numai cu rugăciunea cea din afară, adică, cu
participarea regulată la slujbele bisericeşti şi cu regulata îndeplinire a pravilei din chilie, care
alcătuită numai din cântări de psalmi şi din rugăciuni verbale, spuse cu gura în auz, - nu fără temei -
zic, stările sufleteşti ale unor astfel de călugări sunt puse în rândul înşelărilor de sine, în rândul
amăgirilor. Ele nu pot scăpa de "părere", cum o lămureşte aceasta Stareţul Vasilie, de care am
amintit, în predoslovia de la cartea Sfântului Grigorie Sinaitul, bizuindu-se mai ales pe scrierile prea
cuvioşilor, ale acestui Grigorie şi ale lui Simeon Noul Teolog. Semnul "părerii" furişate se dă pe
faţă în nevoitori atunci când ei cred că duc o viaţă cu luare aminte şi când deseori din mândrie îi
dispreţuiesc pe alţii. Rugăciunea făcută cu gura şi în auz, numai atunci este aducătoare de roadă,
când este întovărăşită de luarea aminte, ceea ce se întâmplă foarte rar, pentru că noi învăţăm să fim
cu luare aminte îndeosebi prin rugăciunea lui Iisus.