CÂND DOMNUL SE RETRAGE, SUFLETUL SE PUSTIEŞTE
314. Petrecerea sufletului cu Domnul, şi care face toată fiinţa lucrării lăuntrice, nu atârnă de noi.
Când Domnul cercetează sufletul, el este cu Durnnezeu, cântă în faţa Lui şi se încălzeşte la sânurile
Lui. Dar îndată ce Domnul pleacă, sufletul se pustieşte şi el nu mai are deloc putere să şi-L întoarcă
pe Oaspetele cel bun al sufletului. Domnul se retrage, ca să încerce sufletul, uneori însă pleacă şi în
semn de pedeapsă nu pentru ceva din cele din afară ale lui, ci pentru ceea ce a primit sufletul
înlăuntru. Când Domnul se depărtează, ca să pună la încercare sufletul, atunci acesta de-L va
chema, repede El se întoarce. Dar când se va retrage ca pedeapsă, atunci nici întoarcerea nu e prea
grabnică, atâta timp cât sufletul nu-şi va recunoaşte păcatul şi nu se va căi şi nu-L va plânge şi nu-şi
va îndeplini epitimia, plusul de răscumpărare.
315. Ceea ce este de căpetenie este răcirea. Aceasta este o stare amară şi primejdioasă. Domnul o
numără printre mijloacele cele de povăţuire, de înlelepîire, şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi
pedepsitoare într-un anumit fel. Pricina este un păcat vădit, dar cum în dumneata el nu se vede,
atunci cauzele trebuiesc căutate în simţămintele lăuntrice şi stările sufleteşti. Nu cumva se va fi 108
furişat întru tine bune păreri de sine, că nu ai fi ca alţii? Nu cumva eşti gata s-o porneşti singur pe
calea mântuirii şi să te ridici spre cele înalte prin propriile tale mijloace?
316. Faci atâta osteneală dar "nu întotdeauna o împlineşti cu tragere de inimă, ci mai mult din silă".
Aşa este doar şi legea: să te împotriveşti fiinţei tale, când e vorba de cele rele şi să te sileşti pe tine
însuţi când e vorba de cele bune. Tocmai aceasta arată cuvintele Domnului, Carespune: că Împărăţia
lui Dumnezeu se ia prin silă şi silitorii o răpesc pe ea. De aceea, urmarea lui Hristos este un jug.
Dacă toate acestea s-ar face cu tragere de inimă, ce fel de jug ar mai fi acesta? De altfel, către
sfârşit, vine şi o stare, când totul se face cu plăcere şi uşor.
"Când te năpădeşte o stupidă nesimţire, nu eşti decât un automat, nu ai nici gânduri, nici
simţăminte".
Uneori suntem încercaţi de o stare asemănătoare în semn de pedeapsă, pentru că tu te-ai lunecat cu
gândul şi cu învoirea ta spre ceva rău, dar alteori, este un semn de învăţătură, semn mai ales de
învăţătură a smereniei, ca omul să se deprindă şi să nu mai aştepte nimic de la puterile lui, ci toate
numai de la unicul Dumnezeu. Câteva experienţe de acest fel curmă încrederea de sine, dar
izbăvirea din această stare grea arată de unde vine ajutorul şi în cine trebuie să ne punem nădejdea
în toate. O asemenea stare este apăsătoare şi rea, dar trebuie s-o îndurăm cu gândul că noi nu
suntem vrednici de alta mai bună, noi o merităm. E starea noastră. Un mijloc împotriva ei nu este,
trebuie s-o purtăm neluând-o în seamă; s-o lăsăm în voia lui Dumnezeu. E nevoie totuşi, să ne
înfăţişăm şi să strigăm către Domnul: Fie voia Ta! Miluieşte-mă! Uşurează-mă! Prin urmare, să nu
ne dăm deloc bătuţi, oricare ar fi slăbănogirea noastră, altminteri e ceva distrugător şi pieritor. La
Sfinţii Părinţi astfel de stări se numesc răcire, secetă şi toţi le socotesc de neînlăturat în viaţa trăită
după Dumnezeu, căci fără ele repede ne îngâmfăm.
317. În timpul uscăciunii trebuie să ne cercetăm, dacă nu se află ceva în suflet, şi să ne căim
înaintea Domnului şi să ne hotărâm ca pe viitor să ne păzim.
De cele mai multe ori asta vine din pricina mâniei, nedreptăţii, înciudării, mândriei şi celorlalte
păcate asemănătoare. Leacul este să ne întoarcem din nou în starea harică. Cum însă, darul se află în
voia lui Dumnezeu, atunci nu rămâne decât să ne rugăm, pentru izbăvirea din această uscăciune şi
din nesimţirea împietrită.
318. Trupul este creat numai din ţărână. El nu a fost trup mort, ci un trup viu cu suflet, de făptură
într-însul, un suflet animal. În acest suflet a fost suflat duhul - duhul lui Dumnezeu - cel care are
menirea să-L cinstească pe Dumnezeu şi în El să-şi afle toată mulţumirea sa, dar în nimic altceva
decât în El.
319. De îndată ce-ţi vei trece încetul cu încetul nădejdea de la Dumnezeu, atunci toată lucrarea ta se
va strâmba; fiindcă Domnul atunci se retrage. ca şi cum ar spune: rămâi dar cu acela în care îţi pui
tu nădejdea. Dar aceasta, oricum ar fi, este cu desăvârşire fără mare însemnătate.
320. Încearcă şi vezi cât e de rece fără de har, şi cum sufletul lâncezeşte şi cum stă încremenit faţă
de tot ce este duhovnicesc. În starea aceasta se află păgânii cei buni, cei care sunt credincioşi legii
iudaice şi aceasta este şi stare a creştinilor, celor care trăiesc o viaţă dreaptă, dar care nu se gândesc
la viaţa lăuntrică şi nici la rostul acesteia faţă de Dumnezeu. Dar ei nu încearcă chiar o lâncezeală,
aşa cum o încerci dumneata, pentru că n-au încercat simţirea, care năpădeşte sub acţiunea harului. 109
Iar cum din când în când mai cade în partea lor şi câte o mângâiere duhovnicească, firească, ei
rămîn atunci netulburaţi.
Prin ce anume, se păstrează în suflet darul? Prin smerenie. De ce anume, se retrage? Dintr-o
oarecare pornire spre mândrie, spre părerea de sine şi pre încrederea în sine. De îndată ce darul
simte înlăuntru ceva din mirosul acela urât al mândriei, se şi retrage.
321. Răcirea are ca înainte mergător un fel de lipsă nelămurită a inimii de ceva, o anumită stare de
îngrijorare, de supărare, de desfătare a simţurilor şi de risipire a gândurilor! Fereşte-te de toate
acestea şi vei avea mai puţine răciri.
Inima! Dar unde este viaţa dacă nu în inimă?
322. ţi-ai fost singur prea binevoitor, îngăduindu-ţi să petreci puţin, dar n-ai fost cu băgare de
seamă; nu ţi-ai păzit nici ochii, nici limba, nici gândurile. De aceea, a fugit căldura, iar dumneata ai
rămas gol. Aşa ceva nu foloseşte la nimic. Grăbeşte-te dar să nu-ţi statorniceşti din nou rânduiala
lăuntrică, care se cuvine să fie în inimă, sau cere-o prin rugăciune, închină-te şi roagă-te, mereu să
citeşti despre rugăciune, până când luarea aminte se va uni cu Dumnezeu în inimă şi până când se
va instala acolo duhul zdrobit de umilinţa, care propriu-zis trebuieşte să-şi hotărască dacă te afli în
rânduiala proprie sau ai ieşit din ea. Îmi pare că dumneata judeci despre luarea aminte ca despre o
asprime de prisos, pe când ea, dimpotrivă, este rădăcina unei vieţi duhovniceşti lăuntrice. De aceea,
vrăjmaşul se înarmează împotriva ei, mai mult decât împotriva altor virtuli, de aceea, îşi urmează el
din toate puterile în faţa ochilor sufleteşti nălucile sale de înşelăciune şi de aceea strecoară gânduri
de îngăduinţă şi petrecere.
323. "Nu este nici o izbândă ". şi nici nu va fi niciodată atâta vreme cât este încântarea de sine însuţi
şi cruţarea de sine. Cruţarea de sine şi încântarea de sine însuţi mărturisesc direct că în inimă
stăpâneşte "eul", iar nu Domnul. Iubirea de sine nu este decât păcatul, care vieţuieşte în noi şi de
unde se trage şi toată decăderea şi care îl face pe om păcătos în întregime, din tălpi până în creştet,
atâta vreme cât acesta şi-a găsit locul în inimă. Dar când întreg omul este păcătos, cum va veni spre
el darul? Nu va veni, aşa cum nu va veni albina acolo unde e fum. Hotărîrea de a lucra pentru
Domnul are două căpătâie: unul este lepădarea de tine însuţi, al doilea este: "vino după Mine ...
Întâiul cere o înlăturare a egoismului, sau a iubirii de sine şi prin urmare neîngăduirea încântării de
sine însuţi şi a cruţării de sine, - nici în cele mici, nici în cele mari.
324. Cel dintâi vrăjmaş al vieţii trăită în Dumnezeu este grija de multe; iar grija de multe este
pârghia care pune în mişcare activitatea de sine mişcătoare şi lumească. De dimineaţa şi până
noaptea târziu, în fiecare zi, ea îi zugrăveşte pe întreprinzătorii lumeşti de la un lucru spre altul şi nu
le dă nici un moment de odihnă. Ei nu au timp să se întoarcă spre Dumnezeu şi să petreacă cu El
într-o înălţare pătrunsă de rugăciune către El. Această grijă de multe nu are ce căuta printre monahi.
Apoi cei ce îşi dau seama de starea lucrurilor, tocmai de aceea intră în mănăstire ca să scape de
această tirană. şi scapă, dar după căderea grijii de multe, mintea şi inima rămân cu desăvârşire libere
şi nu întâmpină nici o piedică în faptul de a petrece cu Domnul şi să se bucure în Dumnezeu. Cei
ce-şi conduc lucrarea lor monahicească cu pricepere, repede sporesc în ea şi se întemeiază în scopul
ei. Apoi rămân să se păzească această comoară. Fiece călugăr sau călugăriţă au de îndeplinit un
anumit program, în cutare şi cutare lucru în 24 de ore. Cum însă aceste lucruri sunt obişnuite, ele nu 110
cer o luare aminte deosebită. şi se întâmplă ca atunci, când mâinile lucrează, mintea stă de vorbă cu
Dumnezeu, şi cu aceasta hrăneşte inima. O asemenea normă de rânduială lăuntrică a prescris-o încă
Sfântul Antonie cel Mare. Vezi, prin urmare, că şi la cei ce au intrat în monahism, există o viaţă
activă, care se aseamănă cu viaţa mirenilor; numai că în vremea îndeplinirii acestor lucrări, ei nu au
grijă de multe care îi roade pe mireni, ci fiind liberi de ele, potrivit cu rânduielile vieţii de
mănăstire, au putinţa să-şi atingă scopul sau să petreacă fără ieşire cu Dumnezeu şi în Dumnezeu.
325. "Te-ai risipit"! Aceasta este cea dintâi năvală ce se dă din partea vrăjmaşului şi se îndreaptă
asupra rânduielii lăuntrice. Îngrijeşte-te să intri în aşa chip în legătură cu alţii şi să-ţi aranjezi astfel
treburile cu ei, încât - odată cu ele - să-ţi aminteşti şi de Domnul şi tot ce faci şi vorbeşti să-l faci cu,
conştiinţa că este aproape şi toate să le îndrepţi spre buna lui plăcere. Pentru aceea, când întâmpini
ceva în cale, să te pregăteşti de mai înainte ca în aducerea mai departe a lucrării să nu te depărtezi
de Domnul, ci să fi în prezenţa Lui şi să te rogi Lui pentru aceasta. Aceasta o poţi preface într-o
deprindere, numai să te hotărăşti, ca de aici înainte să lucrezi întotdeauna aşa. Al doilea duşman al
petrecerii lăuntrice este lipirea inimii- de ceva şi robirea de ceva în vremea întipăririi simlurilor sau
în vremea cugetării asupra vreunui lucru. Acesta este mai rău. Dumneata nu l-ai avut pe acesta şi teai întors repede la vechi. Dar dacă inima dumitale s-ar fi lipsit de ceva, atunci multă vreme te-ai fi
chinuit. Atunci ar fi trebuit ca mai întâi să smulgi din lucrurile de care s-a lipsit şi să ai un dezgust
pentru ele. Binevoieşte să ai în vedere acest lucru şi să te păzeşti pe toate căile de risipire, cât - şi
într-o măsură mai mare - de robirea inimii. Mijlocul este mai sigur: să nu dai înapoi cu luarea
aminte din faţa Domnului şi de la conştiinţa prezenţei Lui. Pentru ce eşti trist după o lungă
convorbire cu cineva? Pentru că în vremea convorbirii dumneata te îndepărtezi cu luare aminte de
Domnul. Acest lucru nu este plăcut Domnului şi El ne face cunoscut acest lucru prin mâhnire.
Binevoieşte să te deprinzi să fi cu Domnul fără abatere, orice lucru ai face şi totul să-l săvârşeşti
pentru El, stăruindu-te să te cumpăneşti cu poruncile Lui.
326. De cîte ori îţi dai seama de datoria pe care ţi-o insuflă conştiinţa: să fi cu Domnul, să nu preferi
nimic în locul Lui. Amintirea acestei datorii într-adevăr nu pleacă de la dumneata! Să fie dar şi acest
lucru în putere la dumneata! Că doar aici stă scopul nostru. Când noi suntem cu Domnul, atunci şi
Domnul este cu noi. şi totul este luminos. Într-o cameră, când toate ferestrele sunt deschise şi
soarele luminează, este foarte luminos. Dar încearcă să închizi o fereastră şi ai să vezi că se
întunecă, iar când vei închide toate geamurile, va fi beznă deplină. Tot aşa se întâmplă şi cu sufletul.
Când el este îndreptat spre Domnul cu toate puterile şi simţirile întru sine, totul este luminos,
bucuros şi liniştit. Când însă îşi întoarce atenţia şi simţirea spre altceva, în afară de Domnul, această
lumină se micşorează. Pe măsură ce mai multe lucruri ocupă sufletul, în aceiaşi măsură intră mai
mult întunericul. Iar mai târziu, se face întuneric beznă. şi întunecă nu atât gîndurile, cât simţirile; o
scurtă răspândire a simţirilor nu face cât face o împătimire către ceva. Mai mult decât orice întunecă
păcatul făcut cu fapta.