LUCRAREA LĂUNTRICĂ ŞI CEA DIN AFARĂ98
278. "Dacă lucrarea lăuntrică, făcută pentru Dumnezeu; nu-i va ajuta omului, atunci în zadar se va
osteni în cea din afară".
279. Un frate l-a întrebat pe Avva Agaton: Spune-mi Avvo! Ce este mai mare: osteneala trupească
sau paza inimii? Avva i-a răspuns: omul este asemenea pomului: osteneala trupească sunt frunzele,
iar paza inimii sunt roadele. Dar întrucât "tot pomul care nu face rod bun se taie şi se aruncă în foc"
(Mat, 3,10), atunci este vădit că noi trebuie să avem grijă de rod, adică de pază minţii. De altfel noi
avem nevoie de acoperământul frunzelor şi de o bună podoabă, adică de osteneala trupească".
280. În mănăstire sunt două feluri de viaţă: una e lăuntrică, iar alta din afară. Ascultările care se dau
în mănăstire, toate privesc această viaţă din afară. Cel care nu ştie că aceste ascultări sunt necesare
numai pentru că, noi aducem în mănăstire şi trupul şi, că lucrarea mântuirii sufleteşti trebuie să
meargă prin mijlocul ascultării cu grupul ei de nevoinle, - se poate întoarce de la mănăstire de la cei
dintâi paşi, socotind că ele nu corespund scopurilor lor şi stării lui sufleteşti sau, rămânând în
mănăstire, să mărginească toată lucrarea monahului numai la aceste ascultări şi se va osteni în
zadar, fără să facă un pas către curăţirea şi desăvârşirea sufletului său .
Alege-ţi viaţa, în care, atunci când mâinile şi picioarele vor face un lucru, sufletul să fie ocupat cu
alt lucru, dacă vrea să se mântuie.
281. Ia aminte mai departe că sănătatea atârnă nu numai de hrană, ci mai mult de o liniştire
sufletească. Viaţa în Dumnezeu care este ruptă din valurile lumeşti, luminează inima prin pace, iar
prin aceasta menţine într-o sănătoasă rânduială şi cele ce sunt în trup.
Ceea ce este mai de seamă în viaţă nu sunt faptele: cel mai însemnat lucru este starea inimii, care
este întoarsă către Dumnezeu.
282. Ca să fii una cu Domnul, trebuie să mergi pe două căi: activă sau contemplativă. Prima este
pentru creştinii ce mai sunt legaţi de viaţa aceasta, a doua pentru cei ce au părăsit tot ce este în
legătură cu viaţa de aici. În lucrare, nici cea dintâi nu poate fi fără a doua, nici a doua nu poate fi
fără cea dintâi. şi cei din lume, prin urmare, trebuie să păşească, pe măsura lor, pe calea
contemplativă. Eu ţi-am scris: deprinde-te să-ţi aduci aminte întotdeauna de Dumnezeu şi să umbli
înaintea feţei Lui. Asta este chiar partea contemplativă.
Unii întreabă, cum îl putem avea pe Domnul în atenţia noastră atunci când lucrăm? Astfel: orice
lucru, mic sau mare, pe care îl voi face, să fie întovărăşit cu încredinţarea minţii că Însuşi Domnul,
cel ce este pretutindenea, îţi porunceşte să-l faci şi priveşte cum îl faci. Purtându-te astfel, vei face
orice lucru cu luare aminte şi nu-L vei uita pe Domnul. Aici stă tot secretul unei lucrări cu sorţi de
izbândă pentru cel mai de seamă scop în starea dumitale. Binevoieşte să pătrunzi în aceste lucruri şi
să-ţi orânduieşti viaţa astfel. Când îţi vei orândui astfel cele lăuntrice, atunci vor înceta şi gândurile
să rătăcească încoace şi încolo.
Pentru ce acum viaţa dumitale este mereu în neorânduială? Eu cred, că dumneata vrei să-ţi aduci
aminte de Domnul, uitând de treburile vieţii, dar treburile vieţii se bagă în conştiinţă, şi dau la o
parte aducerea aminte de Dumnezeu. Dumneata însă trebuie să faci dimpotrivă: să ai grijă de
treburile vieţii, dar ca şi cum ar fi date de Dumnezeu şi ca şi cum le-ai face înaintea Domnului.
Acolo nu-ţi iese nici una nici alta, dar aici şi una şi alta vor fi în rînduială. 99
283. Unii îţi spun: !ai mai multă plată, dacă te nevoieşti în zgomotul vieţii, decât să te nevoieşti în
singurătate". şi dumneata nu te lepezi de acest lucru. Cei ce se nevoiesc cu adevărat nu au în vedere
răsplata, ci se îngrijesc numai ca să se cureţe de patimi şi de simţăminte pătimaşe şi de gânduri.
Pentru acest scop viaţa de obşte este mai de folos, pentru că ea înfăţişează experienţe reale de lupte
cu patimile şi înfrângerea lor. Aceste biruinţe lovesc patimile în piept şi în cap, iar repetarea lor,
repede omoară cu desăvârşire patimile. Pe câtă vreme, în singurătate lupta este cea a gândului, care
este tot aşa de slabă, în lucrarea ei, ca o lovitură pricinuită de aripa unei muşte. De aceea, omorârea
patimilor în singurătate se prelungeşte mai mult timp. Mai mult: aproape întotdeauna nu este
propriu-zis o omorâre, ci o amorţire, o amorţire pe un anumit timp, până în cazul când se va întâlni
cu obiectele patimilor. În acest timp, patimile se înflăcărează deodată ca un fulger şi se întâmplă ca
unii, care multă vreme s-au bucurat de liniştea patimilor, în singurătate, nu printr-o luptă a
gândurilor, ci printr-una a faptelor, vor rămâne nezdruncinaţi, când se vor abate asupra lor o
năvălire neprevăzută. Iată pe ce temei bărbaţii, încercaţi în viaţa duhovnicească, poruncesc să
biruim patimile printr-o luptă a faptelor, într-o viaţă de obşte, şi numai după aceasta să ne
însingurăm.
284. Mâinile şi picioarele să fie ocupate cu lucrul, iar gândul cu Dumnezeu, acesta este omul care
într-adevăr stă în picioare.
Cele lăuntrice trebuiesc rânduite de dimineaţă, de îndată ce se vor deschide ochii. Să le lăsăm toată
ziua, seara să le încălzim şi aşa să adormim.
Ca să prescurtăm legăturile din afară şi să le rânduim toate într-o categorie, este un cadru mântuitor
pentru viaţă.
Când va veni rugăciunea lăuntrică, atunci se va putea înlocui în parte petrecerea în biserică, dar
rugăciunea lăuntrică, nu este nicăieri aşa de bine încălzită ca în biserică.
285. Osteneşte-te să-ţi linişteşti gândurile legate de viaţă. Caută să dobândeşti o stare sufletească de
aşa natură, încât cu trupul să faci lucrurile obişnuite, iar cu duhul să fii întotdeauna cu Domnul.
Domnul cel milostiv ne dă lipsa de griji, după care toate se fac la timpul lor şi nimic nu se umple de
grijă şi nu ne apasă. Caută, cere şi ţi se va da!
286. Nevoinţele de tot felul trebuiesc astfel îndeplinite, încât să nu ştie nimeni de ele în mănăstire.
De îndată ce va afla cineva, de ele, aceasta va fi un semn rău. Să nu crezi că tăinuirea - să nu se
vadă, să nu se ştie - nu este neapărat trebuincioasă. Nu neapărat! Foarte neapărat! Nevoinţa care se
trîmbiţează este goală, nu preţuieşte nici un ban.
287. Ostenelile şi nevoinţele din afară sunt mijloace, ele au un preţ numai atunci când conduc spre
scop şi când sunt cerute de el. şi nu-ţi opri gândurile asupra lor ca şi cum ar însemna ceva. Lucrul
cel mai de seamă se află în simţăminte şi în stările sufleteşti. Asupra lor, deci îndreptează-ţi toată
luarea aminte, dacă ţi-ai statornicit deja rânduiala vieţii din afară. Păzeşte mai mult decât orice
smerenia şi roagă-te ca să ţi-o dea, ca să poţi primi, şi hărţuieşte-te cât mai des pe dumneata însuţi,
înclinând spre nimicirea de sine. De îndată ce te scoli, îngrijeşte-te cât mai repede să te simţi un
netrebnic, apoi stăruie-te să rămâi toată ziua în acest simţământ. Când te aşezi la rugăciune şi te
apropii de Domnul, să te umileşti mai mult. Cine şi către cine îndrăzneşte să se întoarcă şi să stea de
vorbă prin cuvinte omeneşti?! Bucură-te când ţi se va întâmpla o umilire, din afară pe care n-ai voit-100
o! Primeşte-o ca pe o deosebită milă dumnezeiască. Să-ţi fie ca un dreptar, că atunci când dumneata
te afli pe deplin nemulţumit de sine, te găseşti într-o bună rânduială; dar de îndată ce va apare un
mic simţământ de mulţumire de sine şi vei începe să te preţuieşti, să ştii că nu te mai afli în chipul
dumitale şi atunci începi să te hărţuieşti. Pentru Dumnezeu, să nu uiţi acest mic amănunt. Toate
celelalte sunt nimic, când nu este acest lucru. Au fost oameni care s-au mântuit numai prin
smerenie. Fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nu se va mântui.
288. Nu-ţi opri luarea aminte câtuşi de puţin asupra nevoinţelor din afară. Deşi ele sunt necesare,
totuşi sunt numai schele. Clădirea se zideşte prin mijlocirea lor, dar ele nu sunt clădite. Clădirea este
în inimă. Îndreaptă-ţi toată luarea aminte asupra lucrării inimii.
Cel dintâi gând de ispită, care va începe să te lovească, va fi mulţumirea de sine; după ea va veni
înălţarea de sine lăuntrică, sau trâmbiţarea înaintea feţei dumitale; iar mai departe, îngâmfarea
înaintea altora. Pricepe aceste căi. Citeşte pe Macarie cel Mare şi mai ales Scara, unde se spun
multe despre deosebirea gândurilor. Judecând după gânduri, una şi aceeaşi lucrare poate fi plăcută şi
neplăcută lui Dumnezeu... Învaţă-te!
289. Ascultarea pe care o faci fără nici o plăcere, ai numit-o ascultarea maşinală. Însă realitatea este,
că numai acea ascultare lucrează rodnic la formarea deprinderii, ce se săvârşeşte în răspărul voii
sale, şi chibzuinţelor sale.
Dacă ceva se va face potrivit cu înclinarea inimii, ce ascultare este aici? Aici nu este la mijloc decât
voia proprie şi gustul propriu. Numai vorbăria înfrumuseţează astfel de lucruri. Adevărata ascultare
se săvârşeşte fără să vadă temeiurile şi fără să se uite la lipsa dorinţei proprii. Unei astfel de
ascultări îi este făgăduit un dar deosebit, darul păzirii de orice vătămare în vremea îndeplinirii
ascultării. Când ascultarea se face pentru Domnul, îl ia în grija Sa pe ascuItător şi-l păzeşte.
290. Orice ţi s-ar porunci, trebuie să faci fără împotrivire lăuntrică, cu toată plăcerea, ca pe o
poruncă a lui Dumnezeu. Aşază cuvintele subliniate mai adânc în inimă şi fii aşa cum te inspiră ele.
Primeşte orice poruncă ca pe un cuvânt ce vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu şi împlineşte-o
ca pe un lucru dumnezeiesc, ca înaintea lui Dumnezeu, cu toată osârdia şi luarea aminte, nu ca şi
cum ai lucra pentru un om, ci ca pentru Dumnezeu, care vede toate, fiindu-ţi frică de judecata spusă
cu privire la cei ce îndeplinesc lucrarea lui Dumnezeu fără tragere de inimă (Ier. 48, 10). Te rog,
întipăreşte-ţi în minte mai puternic acest lucru.
Pătrunde acum în felul, cum Dumnezeu şi-a schimbat supravegherea cu privire la dumneata şi să
nu-ţi îngădui să lucrezi în afară de planurile lui Dumnezeu. Ce a fost mai înainte? În biserică stăteai
izolat cu plăcere; nu făceai decât să te rogi şi să te încălzeşti în rugăciune; în chilie, de asemenea,
cel mai de seamă lucru era rugăciunea şi iar rugăciunea. Acum în biserică ai treabă şi acasă, treabă.
Crezi că asta o faci în zadar? Nu! Domnul îţi propune să faci al doilea pas. Mai înainte te aflai într-o
caldă rugăciune, fără faptele ascultării; acum învaţă-te să petreci în aceeaşi rugăciune, chiar în toiul
treburilor. Asta o vrea Domnul de la dumneata. Fii dibaci. şi mai înainte ai avut osteneli, dar acum
ai mai multe. Trebuie şi treaba s-o faci şi nici de Dumnezeu să nu te depărtezi cu mintea, adică să fii
aşa cum ai sta la rugăciune. Asta e o lege: cu mâinile să faci treabă, iar cu mintea şi cu inima să fii
la Dumnezeu. Scrie, iar cu mintea nu te depărta de Dumnezeu şi nu îngădui căldurii să se micşoreze
şi trezviei să slăbească. Tot aşa să faci când sălăşluieşti în biserică. Cum poţi reuşi într-acestea, te va 101
învăţa însuşi lucrul. şi iată cum vei ajunge plin de încercare şi te vei întări mai mult în petrecerea
cea lăuntrică.
291. ţi se părea că atunci; când nu aveai ascultarea scrisului era mai bine. Aici te înşeli. Ascultarea
fără cârtire, împotriva gusturilor noastre e mai scumpă decât orice nevoinţă şi poate fi dăunătoare
numai printr-o îndeplinire lipsită de dibăcie; ba şi atunci în cea mai mare parte numai ni se pare
acest lucru. Însă în realitate, Domnul răsplăteşte întotdeauna, chiar osteneala lepădării de sine.
Dumneata iei luciurile prea uşor, atunci când pui picioarele în prag la nevoinţa ascultării. Ieri ai dat
făgăduinţa că vei asculta întru toate pe egumen, iar acum refuzi să duci mai departe o ascultare
uşoară, care îţi este la îndemână. Dar aşa oare se îndeplineşte făgăduinţa? Cuvântul despre ascultare
este un legământ pe care l-ai făcut cu mănăstirea şi temeiul sfinţiei tale de a purta rasa. Acum
această făgăduinţă este nimicită şi sfinţia ta te-ai scos singur din chinul în care păţiseşi cu un picior.
Trebuie să te căieşti şi să plângi pentru aceasta. căci prin aşezarea lăuntrică a sfinţiei tale, urmează
să se nimicească, şi poate că s-a şi nimicit, cu toate că pe dinafară pare că se zideşte. Trebuie să ţi se
aplice un canon.
Binevoieşte, să baţi câte trei mătănii pînă la pămînt, cerând Domnului cu lacrimi să-ţi ierte
înşelătoria neascultătoare, care făgăduieşte una prin cuvinte, iar prin fapte săvârşeşte alta. Să te
căieşti cu duhul, căci acesta nu este un păcat al gândului, ci al faptei. şi roagă-L pe Dumnezeu să
pună în gând celui în drept să-ţi dea din nou această ascultare şi când ţi se va da sau ţi se va lăsa mai
departe, atunci să încetezi şi metaniile. Dar stareţului să nu-i spui toate acestea.
292: Sfinţia ta îmi scrii: "lucrez ca un începător, împreună cu fraţii mei de sub ascultare". Eu nu
înţeleg ce cuprinde această muncă? Dacă e o lucrare bună sau neîngăduită, asta se poate vedea
numai din duhul cu care se face. Tocmai acest lucru să ai în vedere şi să te porţi potrivit cu el.
Când vezi că eşti ponegrit de cineva, primeşte aceste vorbe ca pe nişte noroi care te vindecă. Faci
bine să nu pierzi legătura cu aceia, care îţi adaugă acest leac.
293. Lenevirea dumitale pentru îndeletnicirile duhovniceşti, provine din risipirea, cu care te-ai
apucat de lucru. Nu te distra prea mult cu mintea, căci atunci ţi se vor tulbura gândurile în cap. Iar
după tulburarea cea din cap se va face tulburare şi în inimă.
294. Munca trupească te smereşte, umple golurile de timp, iar gândurilor nu le dă voie să se
risipească. Ca s-o înlocuieşti cu metaniile este un lucru bun, căci este o muncă mai bună. Dar o poţi
face oricând? Bătrânii din Egipt lucrau de dimineaţa până seara, întovăărăşindu-şi, rucodelia* cu
rugăciunea minţii şi cu cugetarea de Dumnezeu. Pravila de rugăciune o îndeplineau noaptea. Iar
Sfântul Isaac Sirul nu este binevoitor faţă de muncă: te abate, zice, de la Dumnezeu. Acest lucru
este adevărat, când este vorba de o muncă care-ţi cere multă bătaie de cap, iar când este vorba de o
muncă simplă, nu e nimic.
295. Orice fel şi orice categorie de îndeletniciri sunt bune din momentul în care ele îndreaptă luarea
aminte spre Dumnezeu. Nu e nevoie nici măcar să înşirăm ocupaţiile. De îndată ce o îndeletnicire
nu hrăneşte rugăciunea, trebuie să o lăsăm şi să ne ocupăm de alta. De pildă, ai deschis o carte şi ai
început să citeşti şi totuşi nu merge. Las-o, ia alta. Dacă a doua nu merge, ia pe a treia. Dacă nici
asta nu merge, bate metanii şi meditează. Trebuie să ai o rucodelie ce nu-ţi risipeşte luarea aminte.
Când luarea aminte faţă de Dumnezeu este vie şi rugăciunea dinlăuntru nu merge, atunci e mai bine 102
să nu începi nimic (adică acasă), ci să şezi sau să te plimbi sau mai bine stai în faţa icoanelor şi să te
rogi; când va începe să slăbească, s-o încălzeşti cu citirea sau meditaţia. Pravilele sunt necesare
pentru cei ce sunt în mănăstire, ca ei să se deprindă cu lucrările şi îndeletnicirile mănăstireşti. Dar
mai târziu când ei vor ajunge până la unele simţiri lăuntrice şi mai ales, până la căldura inimii, nici
lor nu le este strict necesară pravila.
Îndeobşte, nu trebuie să ne legăm de pravilă, ci să fim liberi de ea, având un singur lucru în gândul
nostru: ca nu cumva să plece de la noi luarea aminte cea cucernică faţă de Dumnezeu.
Trupul trebuieşte întotdeauna ţinut strunit, ca un soldat la paradă; să nu-i îngăduim deloc moleşirea
în mădulare, dar nu numai în timpul mersului şi şederii, ci şi în timpul când stăm în picioare şi când
ne aflăm culcaţi.
Toate lucrurile - mari şi mici - trebuiesc făcute ca şi cum ochiul lui Dumnezeu ar privi cum se
săvârşesc ele. Pe toţi câţi vin la voi, sau pe toţi câţi îi întâlnim, trebuie să-i primim ca pe nişte aleşi
ai lui Dumnezeu, trimişi de El. Cea dintâi întrebare să-ţi fie înlăuntru: ce vrea Domnul să fac cu
această persoană? Să-i primeşti pe toţi ca pe chipul lui Dumnezeu, cu cinste şi să doreşti să le faci
binele.
Să nu ai milă de tine însuţi, să fii gata să serveşti pe alţii şi să predai în întregime Domnului cu o
petrecere într-însul prin rugăciune; aceste lucruri dau naştere vieţii duhovniceşti.
296. Ai pomenit de lucru. Cum sfinţia ta ai lucrări pe care le săvârşeşti nu din ascultare, ci din voia
proprie, poţi să ţi le rânduieşti astfel, pentru ca ele să nu te abată deloc de la lucrările lăuntrice.
Urmează-l în acest sens pe sfântul Isaac Sirul. El nu este pentru muncă şi o îngăduie numai în cazul
când este nevoie, numai din când în când. Pentru că munca risipeşte mintea, pe care o atrage asupra
ei. Trebuie să dobândeşti o deosebită deprindere ca să nu te risipească. Nu se poate să nu lucrezi.
Este o cerinţă firească: totuşi, nu trebuie nici să te laşi dus de ea. Monahii din Egipt lucrează toată
ziua, dar cu mintea nu se depărtează de Dumnezeu.
297. Cel puţin, rugăciunea ce se face în inimă, n-ai întrerupt-o? Nu, probabil că şi aici ai suferit o
pierdere; căci dacă dumneata ai fi stat cu mintea înaintea lui Dumnezeu şi în inimă ai fi căzut cu
smerenie în faţa Domnului, n-ai fi simţit încetarea lucrării rugăciunii. Pricep că te-ai risipit. Te-ai
lăsat dus de lucru şi el ţi-a scos din cap toate celelalte, chiar nimicirea de sine. Înseamnă că sfinţia ta
ţi-ai îndeplinit rău ascultarea. Trebuie să ţi-o îndeplineşti fără să te îngrijorezi înlăuntru şi, lucrând
cu osârdie, să ţii inima ta la o distanţă oarecare, liberă şi să nu-ţi deprinzi luarea aminte de la
lucrarea cea mai de seamă.
298. Învaţă-te ca orice faci, să faci astfel, încât inima să se încălzească, iar nu să se răcească.
Trebuie să citeşti şi să-ţi faci rugăciunea şi să munceşti, să intri în relaţii cu alţii, având în vedere
întotdeauna un singur scop, ca să nu ajungi până la rătăcire. Încălzeşte-ţi neîncetat soba lăuntrică
printr-o rugăciune scurtă şi păzeşte simţirile pentru ca să nu iasă prin ele căldura. Impresiile afară se
împacă foarte greu cu lucrarea lăuntrică.
299. Ca să capeţi patima cititului, e rău. Acest lucru nu te duce la bine şi ridică un fel de perete între
inimă şi Dumnezeu. Pe deasupra, se dezvoltă o curiozitate şi o discuţie în contradictoriu, care este
dăunătoare. 103
300. Iată, mijloacele toate prin care se nimicesc în noi patimile: când propria noastră osteneală; ce
se face prin lucrarea minţii, când prin povăţuitori, când prin Domnul însuşi. Am făcut la timp
observaţia, că fără o luptă a gândului, lăuntrică, lupta din afară nu poate fi încununată de succes;
acelaşi lucru trebuieşte spus şi cu privire la lupta ce se duce, când te afli sub conducerea unui
povăţuitor, precum şi despre curăţirea ce se lucrează de Providenţă. Ca urmare, lupta lăuntrică
trebuie să fie neîntreruptă şi neschimbată. Ea singură nu este aşa de puternică, dar când ea lipseşte,
toate celelalte nu sunt lucrătoare, nu aduc nici un folos. şi lucrătorii, şi suferinzii, şi plângătorii şi
ascultătorii s-au pierdut şi se pierd din pricina unei lupte lăuntrice sau păzire a minţii
neîndestulătoare. Dacă, pe deasupra, aş mai aminti ceea ce am spus mai sus despre lucrarea rodnică
lăuntrică, şi anume că ea este scopul şi puterea lucrării pozitive din afară, atunci se va descoperi în
toate puterea întreagă, însemnătatea lucrării lăuntrice şi oricine va vedea că ea este izvorul, temelia
şi scopul oricărei nevoinţe. Toată lucrarea noastră poate fi prescurtată în următoarea formulă:
adună-te în tine însuţi, ridică-ţi conştiinţa duhovnicească şi lucrarea dătătoare de viaţă şi umblă în
această stare duhovnicească cu lucrarea din afară schiţată sub conducerea unui povăţuitor sau a
Providenţei; dar odată cu aceasta observă cu o atenţie aspră şi încordată şi urmăreşte tot ce răzbeşte
dinlăuntru. De îndată ce se va naşte o răscoală de patimi, izgoneşte-o şi cu gândul şi cu fapta, fără să
uiţi să încălzeşti în tine însuţi duhul zdrobit şi plin de durere pentru păcatele tale.
Aici trebuieşte adunată toată atenţia nevoitorului, pentru că, nevoindu-se, el să nu se risipească şi să
fie oarecum legat sau încins peste coapsele gândurilor sale. Umblarea într-o asttel de stare şi păzirea
lăuntrică, este o umblare plină de trezvie, iar ştiinţa despre această umblare, este ştiinţa trezviei.
Acum este limpede pentru ce toţi nevoitorii au socotit virtutea trezviei ca pe cea mai de seamă
dintre virtuţile de nevoinţă şi pe cei ce n-o aveau îi socoteau fără rod.
301. Nu ne putem mărgini la o viaţă lucrătoare, odată cu aceasta trebuie să avem şi îndeletniciri
legate de preocupările minţii pentru că o ţinem prin ele, în chip neslăbit, la locul ei, şi în rânduială
lăuntrică. Trebuie să unim cu lucrarea negreşit şi vederea minţii şi cu vederea minţii, lucrarea. şi
una şi alta, când sunt într-o legătură, împing repede sufletul înainte, curăţindu-l de tot ce este rău şi
întărindu-l în tot ce este bun.
Caută în povestirile vrednice de amintit ale lui Ioan Colov şi ale lui Avva Pimen. Dar despre toate
acestea vei găsi lucruri frumoase în toate scrierile privitoare la nevoinţă.
302. Aşadar, să se înveţe fiecare pe sine şi să-şi insufle adevărul cuvântului lui Hristos şi el se va
sălăşlui întru tine. Pentru aceasta, citeşte, cugetă, învaţă, consimte, iubeşte şi mai târziu pune-le în
practica vieţii. Aceasta din urmă este limita învăţăturii de sine. Atâta vreme cât aceasta încă nu este,
nu se poate spune de cineva, că el s-a învăţat pe sine, chiar dacă ştie cuvântul lui Hristos pe de rost,
şi judecă bine. Sfântul Apostol Pavel îi mustră pe iudei pentru un asemenea neajuns, în Epistola
către Romani, zicând: învăţând pe altul, oare pe tine nu te înveţi? (Rom. 2, 21). Cine rămâne astfel,
în acela nu se sălăşluieşte cuvântul lui Hristos şi el nu trăieşte într-însul.
Este vădit că orice fel de învăţătură reciprocă aduce roade numai atunci, când oricine şi-o însuşeşte,
se învaţă pe sine însuşi şi se înţelepţeşte, fiindcă ascultând cele spuse sau citite, se îndeamnă pe sine
însuşi, nu numai să se gândească într-un anumit fel, dar şi să simtă şi să le pună în practică. 104
Căci numai atunci se şi sălăşluieşte cuvântul lui Hristos în cineva, când el va izbuti să se convingă
şi să creadă şi să trăiască potrivit cu el. Nu lucrează ca un înţelept acela, care citeşte cu osârdie
cuvântul lui Dumnezeu, dar nu-l judecă, nu-l duce până la simţire şi nu-l traduce în viaţă. De aceea,
el curge printr-însul ca apa dintr-un jgheab şi se scurge din el, fără să se statornicească în el şi fără
să se sălăşluiască într-însul. Este cu putinţă să ştii pe de rost toată Evanghelia şi tot Apostolul şi
totuşi să nu ai cuvântul lui Hristos sălăşluit în tine, din pricină că nu-l înveţi în chip înţelept. Nu
lucrează ca un înţelept nici acela care îmbogăţeşte mintea cu cuvântul lui Hristos, dar rămâne
nepăsător, când e vorba să-şi potrivească inima şi viaţa cu el. De aceea, cuvântul Domnului rămâne
în el ca nisipul, presărat în cap şi în memorie, şi stă acolo mort, iar nu viu. El trăieşte numai atunci,
când trece şi în simţire şi în viaţă; fără aceasta nu e cu putinţă trăirea cuvîntului lui Dumnezeu în
oameni. şi de aceea, nu se poate spune, că el locuieşte în oamenii care nu-l simt şi nu-l traduc în
practica vieţii.
303. "Orice faceţi, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus, şi prin El
să mulţumiţi lui Dumnezeu şi Tatăl" (Colos. 3,17).
A treia metodă, care trebuieşte folosită ca să scoatem la iveală viaţa noastră cea ascunsă în
Dumnezeu, este să facem totul în numele lui Dumnezeu. Primele două: citirea Scripturilor şi
însuşirea adevărurilor descoperite, izgonesc gândurile deşarte şi necurate şi umplu mintea de
cugetări bune mereu îndreptate spre cele dumnezeieşti, iar rugăciunea statorniceşte deprinderea de a
ne aduce aminte întotdeauna de Dumnezeu sau de a umbla în prezenţa lui Dumnezeu. Atât una, cât
şi cealaltă, ţine atenţia şi simţirea ascunsă în Dumnezeu. S-ar părea că este de ajuns? Se pare, dar nu
este. Dacă am lăsa să lucreze numai aceste două metode, atunci ele nu vor duce către scopul arătat.
Omul nu este numai gândire şi simţire, ci mai mult lucrare. El este o fiinţă veşnic mişcătoare, care
lucrează neîncetat. Dar orice lucrare atrage atenţia şi simţirea. Cel ce lucrează, se află în întregime
în lucrare. De aceea, şi cel ce caută pe Dumnezeu, din pricina lucrurilor de neapărată trebuinţă, se
abate neapărat cu gândul de la Dumnezeu, iar după gând şi cu simţirea. Lucrurile îl coboară din cer
pe pământ, sau îl scot din viaţa ascunsă în Dumnezeu spre legăturile cele din afară; căci lucrurile
noastre aproape toate sunt văzute, curg în rând cu cele create, prin mijlocirea lucrurilor simţite. De
aici urmează, că dacă n-am îndrepta nici lucrurile omului astfel încât şi ele să slujească drept un
mijloc spre a ajunge la menţinerea vieţii ascunse în Dumnezeu, atunci şi cele dintâi două metode
vor rămâne fără rod sau nu vor putea fi săvârşite nici chiar ele însele, cum trebuie. Lucrările vor
strica neîncetat armonia atât lucrarea învăţăturii Scripturilor, cât şi lucrarea rugăciunii. Iată însă că
Apostolul învaţă cuvintele citate, cum pot fi transformate şi lucrările în mijloace ce ar duce la
ascunderea vieţii în Dumnezeu, şi anume, fă totul în numele Domnului. Dacă astfel îţi vei orândui
cele lăuntrice, atunci nu te vei depărta de Domnul nici cu gândul, nici cu simţirea. Căci, ca să faci
totul în numele Domnului, înseamnă să faci totul spre slava lui Dumnezeu, cu dorinţa de a-I plăcea
Lui, împlinind cu dreptate voia Lui cunoscută chiar în ceva mărunt. Iar în acest timp, mădularele
trupului, ca nişte unelte, îşi vor face treaba; gândul şi simţirea însă vor fi întoarse spre Dumnezeu cu
multă grijă, pentru ca cele făcute, să fie făcute Domnului şi să slujească spre slava Lui.
şi această metodă este rnai puternică pentru scopul propus, decât cele două şi succesul la cele dintâi
atârnă de această metodă. Căci ele sunt cu însuşire de gând, iar cele gândite pătrund în măduvă şi în 105
sânge prin lucrare. Lucrarea aşază cele gândite înlăuntrul firii omeneşti. Când lucrarea făcută este
sfinţită prin îndreptarea ei către Dumnezeu, atunci, în timpul făptuirii ei, intră oarecum un element
dumnezeiesc în toate puterile şi organele, care iau parte la săvârşirea ei. Cu cât se face mai multe
lucrări în acest fel, pe atât de multe elemente dumnezeieşti intră în firea omului, Iar mai târziu, îl
umple în întregime şi întreaga fire devine în acest chip scufundată în dumnezeire, sau ascunsă în
Dumnezeu. Pe măsură ce se statornicesc direcţiile unor astfel de lucrări, în aceeaşi măsură se
statornicesc mai temeinic şi rugăciunea şi meditaţia şi cugetele cele bune. Ele influenţează
orânduirea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu, iar această îndreptare - drept răsplată - le întăreşte pe
ele însăşi şi le mijloceşte.
Tot ce este făcut de noi, Apostolul cuprinde în doi termeni: cuvânt şi faptă. Cuvintele se pronunţă
cu gura, faptele se fac de celelalte mădulare. De la deşteptare până la culcare, una şi alta se fac întro neîncetată întrebuinţare. Vorba curge în noi aproape fără încetare. şi alte mişcări ale trupului de
asemenea nu se curmă. Ce jertfă bogată ar fi pentru Dumnezeu, dacă toate acestea s-ar îndrepta spre
slava lui Dumnezeu? Prin îndreptarea cuvântului spre slava lui Dumnezeu nu se izgoneşte numai
vorba rea, ci şi vorba deşartă şi nu rămâne decât cuvântul ce slujeşte spre zidirea fraţilor sau - ca
ultim hotar - nu slujeşte spre dărâmarea lor. La aceasta trebuieşte împreunată şi rugăciunea grăită.
Odată cu întoarcerea lucrurilor spre slava lui Dumnezeu; nu se îndepărteză numai lucrurile rele,
care sunt făcute după poftă şi în ascuns; aceasta n-ar trebui nici măcar să se pomenească printre
creştini; dar arată duhul în care trebuiesc făcute lucrările obligatorii, îngăduite şi folositoare. Prin
aceasta se izgoneşte din sfera activităţii noastre orice plăcere de sine şi slujirea lumii şi obiceiurile
ei cele rele.
Ca să faci totul în numele Domnului, înseamnă să îndrepţi totul spre slava Lui, să te stărui să faci
totul astfel, încât să-I fie plăcut, dându-ţi seama de voia Lui în acest sens şi, pe deasupra, orice faptă
s-o învălui cu o rugăciune înaltă spre El; cu rugăciunea să începi, iar cu rugăciunea să săvârşeşti şi
cu rugăciunea să isprăveşti, la început cerând blagoslovenia, în continuare să cauţi ajutorul, iar spre
sfârşit, să-I înalţi mulţumirea Lui, ca Celui ce a săvârşit în noi şi prin lucrarea Sa.
304. Viaţa omului pe pământ este un lanţ de suferinţă. Trebuie să ne luptăm cu trupul,. cu patimile
şi cu duhurile răutăţii. În această luptă este nădejdea noastră. Mântuirea noastră este Dumnezeul
nostru. Punându-ne nădejdea în Domnul, trebuie să suferim cu răbdare vremea luptei. Ispitele ca şi
cum ar măcina pe om, prefac grăuntele în făină. Ele ne sunt îngăduite potrivit cu purtarea de grijă a
lui Dumnezeu, spre marele nostru folos sufletesc; prin ele căpătăm o inimă zdrobită şi smerită, pe
care Dumnezeu nu o va urgisi.
ÎNSINGURAREA
305. Când te-ai hotărât să intri într-o mănăstire, înseamnă că te-ai hotărât de a vieţui de unul singur.
E rău de trăit în mănăstire pentru cel ce vrea să trăiască acolo, în legătură cu mulţimea, ca într-o
societate. Aici nu trebuie să şti decât doar pe unul singur, pe povăţuitorul tău sau pe părintele tău
duhovnicesc şi pe stareţ; iar cu privire la ceilalţi, trebuie să avem o astfel de stare sufletească, ca şi 106
cum ei nici n-ar exista. Atunci toate vor merge bine, iar fără acest temei, va fi o învălmăşală mai rea
decât la balurile din Petersburg.
306. Dumneata, fără îndoială, şti că tot miezul lucrării stă în lucrarea lăuntrică şi că potrivit cu
aceste schimbări şi potrivit cu imboldurile care vin din partea lor, trebuie să schimbăm şi cele din
afară. O să-ţi spun un singur lucru: începe acum, în starea de faţă, să te însingurezi acasă, şi, de
preferinţă, să închini ceasurile de însingurare rugăciunii în care să ceri un singur lucru: "Arată-mi,
Doamne, calea pe care să merg". Nu numai cu cuvântul şi nu numai cu gândul, dar cheamă-L pe
Dumnezeu în ajutor, în acest chip, cu o durere de inimă. Pentru o asemenea însingurare, fixează-ţi
ori anumite ceasuri din fiecare zi - ceea ce e mai bine - ori anumite zile din săptămână. şi păstrează-
ţi însingurarea cum trebuie, căutând mai mult înlelepţirea şi arătarea căilor către Domnul. Cu
această însingurare uneşte şi postul, simţit pentru trup. Aceasta va fi şi un bun ajutor pentru
rugăciune. şi în acea vreme fă experienţe lăuntrice de lepădare, când de una, când de alta pentru ca
să ajungi neatârnat faţă de toate, şi să te depărtezi astfel încât să nu te tragă nimic înapoi. Scopul
este să ajungi până acolo, încât sufletul să se rupă din actuala ordine de viaţă, ca şi din nişte cătuşe
şi ca şi din temniţă.
307. Trebuie să ne folosim de clipele însingurării, întorcându-le numai spre lucrurile dumnezeieşti,
spre rugăciune şi meditaţie. Iar aceste îndeletniciri, de îndată ce vor merge cum se cuvine, nu te vor
lăsa să te plictiseşti. Fiindcă din ele izvorăşte o mângâiere duhovnicească, pe care n-o poate da
nimic din cele pământeşti.
308. Ai vrea, zici, să te faci sihastru. E cam devreme şi nici nu se simte nevoia. Trăieşti doar singur.
Numai din când în când te vizitează cineva. Faptul că te duci la biserică nu-ţi afirmă singurătatea, ci
o întăreşte sau îţi dă puterea să-ţi petreci timpul şi acasă în rugăciune. După anumite răstimpuri, se
poate să nu ieşi câte o zi sau două, ca să stărui să fi pururea cu Dumnezeu. Dar asta tu o ai de la
sine. Aşa că nu ai nici un rost să te gândeşti la sihăstrie. Când rugăciunea ţi se va întări în aşa
măsură, încât te va păstra mereu în inimă înaintea lui Dumnezeu, atunci vei avea o sihăstrie, fără
sihăstrie. Fiindcă ce este sihăstria? Faptul, când mintea, închizându-se în inimă, este în faţa lui
Dumnezeu cu deplină evlavie şi nu vrea să iasă din inimă sau să se ocupe cu altă lucrare. Caută
această sihăstrie, iar de cealaltă nu-ţi bate capul. E cu putinţă să rătăceşti prin lume, chiar când tu te
afli la tine cu uşile încuiate, sau să laşi să pătrundă în camera ta o lume întreagă.
309. Te plângi în privinţa unei rânduieli lăuntrice, care îţi lipseşte. Da, fără de ea puţin folos ai,
orice ai face. Dar ca să dobândeşti şi să te statorniceşti în ea e mai potrivit în pustie. Cele dintâi
semne ale ei sunt inima înfrântă şi smerită.
310. Cum trebuie să ne îndrumăm pe calea dinlăuntrul nostru, ca să ne bucurăm de pacea
sufletească?
Îţi voi spune: rânduieşte-ţi o însingurare lăuntrică. Această însingurare nu este un vid şi ea nu poate
lua fiinţă dacă cineva s-ar gândi să-şi rânduiască un vid deplin. Ca să te însingurezi, trebuie să stai
înlăuntrul Domnului şi să stai în aşa fel, încât să nu-ţi iei privirea minţii de la Domnul. Iată ce este
pustia să te afli ochi în ochi cu Domnul.. Această osteneală este de aşa fel încât ea însăşi uşurează şi
întreţine să fi cu Domnul, este scopul vieţii noastre, şi când noi suntem cu Domnul, nu putem să nu 107
simţim un trai bun, iar acest lucru în chip firesc păstrează luarea aminte asupra sa însuşi şi prin sine
şi asupra Domnului, de la care vine.
311. E bine să te însingurezi între pereţii tăi din pricina risipirilor, dar ca să te însingurezi în tine
însuţi e încă şi mai bine. Cea dintâi fără cea din urmă nu foloseşte nimic, iar cea din urmă este tot
aşa de însemnată chiar şi fără cea dintâi.
Când oamenii se duc în casa Domnului, bine fac; dar cine se deprinde să se roage acasă, ca şi în
biserică, nu e mai prejos de cei dintâi.
Aşa cum un om vede faţa către faţă pe un alt om, tot astfel, caută să-ţi aşezi sufletul înaintea
Domnului, ca să fie faţă către faţă. E atât de firesc să fie aşa, încât nici n-ar trebui să amintesc
asemenea lucruri. Căci, din firea lui, sufletul trebuie să năzuiască la Domnul. Iar Domnul pururea e
aproape. şi nu e nevoie să-i mai recomandăm pe unul altuia, fiindcă ei sunt cunoscuţi vechi.
312. Ai vrut să pleci la sihăstrie. Când va veni timpul, se poate să fi şi sihastru, dar mai întâi trebuie
să te pregăteşti. şi în genere, mi se pare că o sihăstrie deplină nu e potrivită pentru dumneata; dar
aşa, te însingurează din când în când, căci e bine. Mai mult decât atât, n-ai ce dori. Când se va
aprinde focul în inimă, şi vei începe să trăieşti acolo cu luare aminte, atunci aceasta va fi o sihăstrie
lăuntrică. Ea va cere o sihăstrie din afară; dar mie mi se pare că şi atunci e bine să te însingurezi
pentru anumite timpuri.
313. Doreşti o totală însingurare? Aşteaptă. Însingurarea din afară va veni de la sine, când se va
statornici cea lăuntrică. Dumnezeu va rândui. De altfel, primeşte ca o bună vestire, aceasta: poţi fi
însingurat în mijlocul zgomotelor lumii şi poţi fi ca într-o învolburare lumească tocmai într-o chilie
însingurată. Dumneata vei dobândi ceva mai bun decât însingurarea din afară, dacă te vei însingura
astfel înlăuntru, încât nici un tumult din afară să nu te poată risipi.
Cere acest lucru în rugăciunile dumitale