CUM NE PUTEM CUNOAŞTE?
266. ţi-ai alcătuit "un întreg panegiric; proastă, vicleană, nerecunoscătoare, mândră, supărăcioasă,
ce nu se poate ruga lui Dumnezeu, e foarte bun.
Trebuieşte adăugat: nu sunt vrednică de nimic şi nu preţuiesc nimic. Repetă-l cât mai des, dar în aşa
fel încât sufletul să vorbească, iar nu mintea să le adune în felul cum îţi aminteşte. Avem sau este în
noi o preţuire de sine, care se află adânc ascunsă în firea noastră.
Atunci cuvintele sus arătate, sau cele asemănătoare lor sunt spuse de limbă sau de memorie iar în
suflet se zice: "nu sunt ca ceilalţi". şi ceea ce este de mirare e că acest vicleşug al sufletului nostru,
aproape că nici nu poate fi observat. În acest chip el se ascunde, până când Domnul îl va scoate la
iveală şi îl va arăta în toată urâciunea lui. Noi înşine trebuie să-i ghicim prezenţa doar în momentul
când vorbele de mustrare ale altora, spuse în faţă sau pe la spate, răspund în noi printr-un ecou de
neplăcere şi de ciudă împotriva celor ce vorbesc. Binevoieşte de te informează asupra dumitale, ca
să vezi cum reacţionează sufletul în asemenea cazuri. În vremea acestei cercetări, cea mai mare
piedică ce se ridică în cale este îndreptăţită de sine.
267. Binevoieşte să-ţi întipăreşti în minte, că din clipa deşteptării, până în momentul când închizi
ochii, trebuie să-ţi rânduieşti astfel treburile, încât întreg timpul zilei să înfăţişeze un lanţ neîntrerupt
de acte pline de lepădarea de sine, care să fie făcute numai pentru Domnul, înaintea feţei Lui şi spre 96
slava Lui. Actele de lepădare de sine nu sunt ceva mare în ele însele, dar merge, spre mijlocul
obişnuitelor treburi legate de viaţă şi constau în hotărâri lăuntrice şi în întorsăturile voiei. Ele se pot
găsi sub orice cuvânt, privire, mişcare şi sub orice amănunt. Trăsătura lor caracteristică este să nu-ţi
îngădui plăcerea proprie, nici în cele mari, nici în cele mici, ci în toate să mergi în răspărul
dorinţelor tale.
268. Observă nu cumva în dumneata se ascunde simţirea de sine, adică simţământul însemnătăţii
personale, sau în chip negativ, lipsa simţăntului care să-ţi spună că nu eşti nimic. Acesta este
simţământul cel ascuns, dar el întoarce toate spre viaţă. Din el vine întâia credinţă care vrea ca toate
să meargă potrivit cu voia voastră şi de îndată ce aceasta nu se întâmplă, cârtim împotriva lui
Dumnezeu şi ne supărăm pe oameni.
269. Când există preţuirea de sine, atunci acest simţământ nu numai că tulbură legăturile cu
oamenii, dar tulbură şi legăturile cu Dumnezeu şi este viclean ca demonii şi se ascunde cu multă
îndemânare în dosul unor cuvinte smerite, atunci când se aşază în inimă. Te plângi apoi de părerea
de sine şi de înălţarea de sine. Aceştia sunt copilaşii cei dintâi ai preţuirii de sine.
270. Cei ce au păşit în slujba lui Dumnezeu, încep să aibă ispite deosebite. "Întoarceţi datorie
patimilor a spus Sfintul Isaac Sirul "prin lupta cu ele". Pe câmpul de luptă se întâmplă biruinţi şi
înfrângeri. Înfrângerile trebuiesc lecuite cu pocăinţă. Ea le vindecă în chipul cel mai mulţumitor.
.
271. Adevărata conştiinîă de sine este vederea limpede a neajunsurilor şi neputinţelor proprii în aşa
măsură, încât să-ţi dai seama, că eşti plin de ele şi înseamnă-ţi că, cu cât mai mult te vezi mai
incorectă şi mai vrednică de orice mustrare, cu atât mai mult dumneata păşeşti înainte.
272. Trebuie să ştii că suirea spre desăvârşire este nevăzută de râvnitor. El se osteneşte în sudoarea
feţei, dar parcă fără nici un rod; darul îşi zideşte lucrarea sub acoperământ. Omul însuşi, nu-i
rămâne decât un singar lucru de partea lui: vederea netrebniciei sale. Calea spre desăvârşire este
calea spre conştiinţă; că eu sunt orb şi sărac şi gol, care este strâns legată cu zdrobirea duhului, sau
cu durerea şi cu tristeţea pentru propria necurăţenie ce se varsă înaintea lui Dumnezeu, sau, ceea ce
e totuna, ca o neîncetată pocăinţă. Simţămintele de pocăinţă sunt semnele caracteristice ale unei
adevărate nevoinţe. Cine se abate de la ele şi le ocoleşte, acela se abate din cale. La temelia unui
început de viaţă nouă a fost pusă pocăinţa; tot ea trebuie să fie şi să sporească împreună şi în vremea
creşterii. Cel ce sporeşte, recunoaşte în conştiinţa lui cât este de stricat şi de păcătos şi se adânceşte
în simţăminte zdrobite de pocăinţă. Lacrimile sunt semnul coacerii, iar lacrimile neîncetate sunt
semnul unei grabnice curăţiri.
273. Pune-ţi drept lege:1) în orice moment să aştepţi o neplăcere şi când va veni să-l întâmpini ca pe
un musafir aşteptat.
2) Când se dă ceva potrivnic voii, care e gata să te amărască şi să te tulbure, aleargă mai repede cu
luare aminte spre inimă şi, pe cât îţi stă în putinţă, încordează-te să nu îngădui acestor simţăminte să
se nască; încordează-te şi roagă-te. Dacă nu vei îngădui să se nască aceste simţăminte, atunci vei
pune capăt tuturor, când toate vin din simţuri; dacă se naşte ceva, măcar un simţământ mic,
hotărăşte-te, dacă se poate, să nu vorbeşti nimic şi să nu faci, până nu vor fi alungate acele 97
simţăminte; ci potrivit poruncii, după cum porunceşte Dumnezeu, blând şi liniştit, ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic.
3) Orice aşteptare de curmare a unei astfel de rânduieli să ţi-o arunci în cap, dar în schimb, să te
hotărăşti să înfrunţi neplăcerile până la sfârşitul vieţii. Să nu uiţi acest lucru! E ceva foarte
important. Dacă nu vei avea această hotărâre, răbdarea nu se va putea statornici.
4) La toate aceste eforturi mai adaugă: să păstrezi o privire plină de duioşie în vorbire, un ton plin
de iubire, o purtare plină de dragoste şi mai ales, fereşte-te, cât îţi stă în putinţă, să aminteşti cuiva
ceva privitor la nedreptăţile lui: Lucrează astfel ca şi cum n-ai suferi nimic de la nimeni. Deprindete să păstrezi amintirea lui Dumnezeu în aşa chip, încât să nu-ţi mai iasă din inimă şi din minte.
274. Am uitat să-ţi amintesc că, impresiile, care nu sunt de acord cu rânduiala primită de dumneata,
trebuiesc şterse pe loc, de îndată ce ţi-au venit; să nu amâni acest lucru nici până seara, cu atât mai
puţin la un soroc mai îndepărtat. Acest lucru e simplu: să te cobori în inimă, acolo, unde a rămas
impresia, s-o îmbrânceşti printr-o lipsă de bunăvoinţă faţă de ea, şi în acelaşi timp să te rogi lui
Dumnezeu împotriva ei. şi să fii aşa până ce va trece.
275. Să-ţi fie o lege: să nu îngădui în chip samavolnic nici un gând, nici un simţământ, nici o
dorinţă pătimaşă, ci să le izgoneşti cu o ură deplină îndată ce le vei observa. şi să te apropii
dumneata întotdeauna nevinovat atât în faţa lui Dumnezeu, cât şi în faţa conştiinţei. În dumneata va
dăinui încă necurăţia patimilor, dar alături de ea va fi şi nevinovăţia.
276. În rând cu celelalte mijloace, cel mai puternic mijloc de curăţire, trebuie să fie necazurile şi
neplăcerile, pe care le simţim necurmat şi pe care Dumnezeu ni le pune în cale, precum şi duhul
zdrobit, pe care tot El ni-l dă. Acest mijloc după puterea lui, este egal cu un povăţuitor şi, atunci
când îndrumătorul lipseşte, îl poate înlocui destul de bine, ba chiar îl şi înlocuieşte la omul
credincios şi smerit. Căci în asemenea caz, însuşi Dumnezeu este povăţuitorul, iar El, fără îndoială,
că este mai înţelept decât omul. La Sfântul Isaac Sirul se zugrăveşte cu de-amănuntul cum Domnul
îl introduce treptat, treptat pe cel ce-l curăţă de necazuri purificatoare şi cum încălzeşte într-însul
duhul zdrobirii. Din partea noastră se cere să credem numai în buna Lui purtare de grijă şi să
primim toate cele trimise de El cu inima deschisă, cu bucurie, cu recunoştinţă. Lipsa acestora
răpeşte puterea de curăţie, pe care o conţin întâmplările pline de necazuri, nu-i dă voie să răzbească
până la inimă şi până la adâncurile fiinţei noastre. Fără necazurile din afară cu greu poate sta omul
împotriva mândriei şi părerii de sine, iar fără lacrimi de zdrobire, nu se va izbăvi de egoismul
lăuntric al fariseului, care mereu se îndreptăţeşte pe sine. Cel ce nu le are pe cele dintâi, este socotit
de apostol, drept un desfrânat.
277. Lasă să te osândească toată lumea, dar dacă Dumnezeu te îndreptăţeşte în conştiiniă, toate
judecăţile sunt nule. Mi-a spus unul din observatori, că vorbele omeneşti, atâta vreme cât nu se
agaţă de ceva cu adevărat rău, stau o vreme deasupra omului, ca un nor fără apă, şi apoi pleacă. şi
urma lor va pieri şi nimeni nu-şi va mai aminti de ele. Cred că tot astfel se va întâmpla şi cu privire
la dumneata.