LUPTA CU PATIMILE
229. Pe deasupra noi trebuie să ştim, că a chema neîncetat numele lui Dumnezeu este o doctorie,
care ucide nu numai patimile, ci chiar însăşi lucrarea lor. Aşa cum un doctor caută o tămadă, sau un
plasture pe care să le pună pe rana celui ce este bolnav, şi ele lucrează, în timp ce suferindul nici nu
cunoaşte această lucrare, tot astfel în numele lui Dumnezeu, fiind chemat omoară toate patimile, cu
toate că noi nici nu ştim, cum se săvârşeşte aceasta.
230. Este nevoie de multă nevoinţă şi osteneală în rugăciune, ca să ajungem în starea netulburată a
gândurilor, la un act oarecare al inimii, în care locuieşte Hristos, după cum spune Apostolul: "Nu vă
daţi seama de voi înşivă, de este Iisus Hristos în voi"? "Afară numai de nu sunteţi ceea ce nu trebuie
să fiţi" (2 Cor.13, 5).
231. Dumnezeu l-a luat pe omul pe care l-a zidit şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi
s-o păzească (Fac. 2,15), înţelegând această poruncă nu numai în sens propriu, simţit, ci şi în sens
duhovnicesc, în înalta ei însemnătate. Ei (Sfinţii Părinţi) numesc "rai" sufletul primilor oameni, ca
un loc de petrecere al prea îmbelşugatului dar dumnezeiesc şi un loc aducător de roade în felurite
virtuţi duhovniceşti, este de aşa fel încât în cele din urmă a început să se numească "lucrarea
minţii", iar paza acestei lucrări a minţii păstrarea curăţiei celei sufleteşti pe care deja ai ajuns-o.
232. Diavolul împreună cu demonii lui, după ce, prin neascultare, l-a făcut pe om să fie alungat din
Rai, izgonit şi din faţa lui Dumnezeu, a căpătat dreptul să clatine în chip gândit puterea cugetătoare
din fiecare om şi ziua şi noaptea, uneori mult, alteori puţin, iar câteodată prea mult şi nu ne putem 88
îngrădi altminteri în faţa acestei năvăliri decât prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu, dacă
amintirea lui Dumnezeu, întipărindu-se în mintea cuiva prin puterea crucii, va întări mintea întru
neclătinare. Spre acest scop duc toate ostenelile nevoinţelor de gând, cu care se nevoieşte pe
tărâmul credinţei orice creştin care s-a îmbrăcat cu datoria lui, şi dacă lucrurile nu merg astfel la el,
atunci se nevoieşte în deşert. Numai în vederea unei asemenea agonisiri se întreprind toate
îndeletnicirile cele duhovniceşti, atât de felurite, de către orice căutător de Dumnezeu, pe calea
nevoinţelor făcute de bunăvoie: ca să încline bunăvoirea Atotbunului Dumnezeu, ca să-i dăruiască
din nou vrednicia cea dintru începuturi şi ca Hristos să se întipărească în mintea lui, cum spune
Apostolul: "Copiii mei, pentru care din nou, sufăr durerile naşterii, până ce se va întipări în voi
Hristos" (Galat. 4,19).
233. Patimile sunt totuna cu necazurile şi Domnul nu le-a despărţit, ci a zis: "Cheamă-mă în ziua de
necaz şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi". şi de aceea, privitor la orice patimă nu este nimic
mai folositor decât să chemi numele lui Dumnezeu. Cât despre noi neputincioşii, nouă nu ne rămâne
decât să alergăm în numele lui Iisus, fiindcă patimile, după, cum s-a spus, sunt demonii şi (la
chemarea acestui Nume) pleacă.
234. "Aşadar, dacă vrei să ieşi biruitor asupra patimilor, atunci, aflându-te prin rugăciune şi prin
lucrarea cea laolaltă a lui Dumnezeu, înlăuntrul tău, coboară-te în adâncul inimii şi acolo urmăreşte
pe următorii trei uriaşi puternici prin care înţeleg: uitarea, împietrirea şi neştiinţa al "celor de alt
neam", înţeleşi în chip gândit - diavolii - adică, prin care celelalte patimi rele, întorcându-se
lucrează, trăiesc şi se întăresc în sufletele iubitorilor de plăceri. Tu însă, cu multă luare aminte şi cu
stăruinţa minţii în lucrarea ei ce vine de sus, găsindu-i pe aceşti uriaşi răi, mulţi şi neştiuţi, vei putea
să te izbăveşti uşor de ei mai târziu, dar tot cu luarea aminte şi cu rugăciunea".
235. Precum tâlharii, văzînd că într-un oarecare loc se află armele împăratului, nu mai năpădesc la
întîmplare, tot astfel şi cel ce şi-a unit rugăciunea cu inima, nu este prădat la întâmplare, de tâlharii
gândiţi" (Scărarul).