CUM TREBUIE SĂ STĂM CU ATENŢIA ÎN INIMĂ
206. În ordinea firească sau a desfăşurării puterilor noastre, la trecerea de la cele din afară la cele
dinlăuntru stă închipuirea. Trebuie să ne ferim de ea cât mai cu stăruinţă, pentru ca să putem ajunge
în chip mulţumitor la adevăratul loc dinlăuntru. Din pricina unei lipse de băgare de seamă, s-ar
putea să ne împotmolim într-însa şi, rămânând acolo, să lunecăm la încredinţarea că am intrat
înlăuntru, în timp ce ea nu este decât tinda din afară, curtea neamurilor (păgânilor). Asta încă n-ar fi
nimic; dar această stare este aproape întotdeauna însoţită de o înşelare de sine.
Este ştiut că toată grija râvnitorilor cu privire la viaţa duhovnicească e îndreptată spre ţelul ei" de a
ne pune într-o legătură cuviincioasă cu Dumnezeu. Aceasta se străduieşte şi se încearcă vădit la
rugăciune. Ea este calea de ridicare către Dumnezeu şi treptele ei sunt treptele de apropierea duhului
nostru de Dumnezeu. Cea mai simplă lege a rugăciunii este să nu ne închipuim nimic, ci adunândune mintea în inimă, să stăm pătrunşi, că Dumnezeu este aproape, vede şi ia aminte şi cu această
încredinţare să cădem în faţa Lui, Care este înfricoşat în măreţia Lui şi apropiat în bunul Lui
pogorământ faţă de noi. Imaginile ţin luarea aminte în afară, oricât de sfinte ar fi ele şi în vremea
rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntrul inimii: concentrarea luării aminte în inimă este punctul
de plecare al rugăciunii, cea făcută după cum se cuvine; iar dacă rugăciunea este calea de ridicare la
Dumnezeu, atunci abaterea luării aminte din inimă este abaterea de la această cale.
207. Cel dintâi mijloc al rugăciunii se datoreşte faptului, că unii lucrează mai ales prin imaginaţie şi
prin fantezie. Aceste puteri le aflăm chiar la cel dintâi prag al trecerii noastre din afară înlăuntru şi
de care noi trebuie să ne ferim, iar cei râvnitori să se oprească aici. A doua vamă pe drumul ce duce
înlăuntru ne pune în faţă zidirea, raţiunea, mintea luată în sine ca putere cugetătoare şi de
discernământ, de judecată. şi de aceasta trebuie să trecem fără a ne opri la ea. Trebuie, dimpotrivă,
să coborâm în inimă împreună cu ea. Când însă unii se opresc la ea, atunci ajungem la al doilea chip
neîndreptăţit, nepotrivit, de rugăciune, ce are drept trăsătură deosebitoare faptul că mintea rămânând
în cap vrea să pună rânduială si să conducă toate cele sufleteşti prin propriile sale puteri; dar din
ostenelile ei nu iese nimic. Ea aleargă după toate, dar nu poate birui nimic, ci numai suferă
înfrângeri. Această stare a bietei minţi este pe deplin şi foarte bine zugrăvită de Simeon Noul
Teolog.
Acest al doilea chip de rugăciune se cade să fie numit: al minţii şi al capului, care este contrar celui
de al treilea, care s-ar numi al minţii şi al inimii sau al inimii şi al minţii.
şi în toate acestea, de îndată ce s-a născut această rătăcire în cap, pe care am vădit-o la al doilea chip
de rugăciune, inima porneşte laolaltă cu ceata ei de simţăminte, nimeni nu o mai găseşte şi asupra ei 82
dau buzna grijile şi mişcările pătimaşe. Atunci mintea pe sine însăşi se dă uitării şi aleargă către
acele ţinte ale grijilor şi patimilor, şi numai într-un tîrziu se trezeşte şi se întoarce la sine.
Voi adăuga la aceasta, adică la a doua formă de rugăciune, câteva cuvinte din predoslovia cărţii
Sfintului Grigore Sinaitul, scrisă de stareţul Vasile Schimonahul, împreună pustnic şi prieten cu
Paisie al Neamţului. După ce citează din Simeon Noul Teolog, ceea ce am pomenit mai sus, el
adaugă: "Cum se poate păzi nerăpită mintea numai prin stăvilirea simţurilor din afară, când
gândurile acesteia curg de la sine şi zboară pe deasupra celor simţite? Dacă nu se poate, atunci
mintea are nevoie ca în ceasul rugăciunii să alerge înlăuntru până în fundul inimii şi să stea acolo
surdă şi mută de la toate gândurile. Cine se depărtează numai pe din afară de cele văzute, auzite şi
vorbite, acela câştigă prea puţin folos. Închide-ţi mintea în cămara lăuntrică a inimii şi atunci te vei
îndulci de liniştea dezlegată de gândurile cele rele şi vei gusta bucuria duhovnicească, pe care o
aduce rugăciunea minţii şi luarea aminte a inimii". Sfântul Isihie spune: mintea noastră nu poate
birui nălucirile diavoleşti numai prin propriile ei puteri, ba nici nu poate nădăjdui aşa ceva. De
aceea, păzeşte-te să nu te înalţi, după pilda vechiului Israil, că vei fi dat şi tu în mâinile vrăjmaşilor
gândiţi. Acela, fiind izbăvit prin toate mijloacele de Dumnezeu din mâinile egiptenilor, s-a gândit
să-şi găsească un sprijin în idolul de ţărână. Iar sub idolul de ţărână trebuie să înţelegi cugetarea
noastră cea neputincioasă, care atâta vreme cât Îl roagă pe Iisus Hristos împotriva duhurilor viclene,
le izgoneşte bine, dar când îşi pune nădejdea, fără nici un tâlc, în sine însuşi, cade printr-o uimitoare
cădere şi se zdrobeşte.
208. Odată cu aceasta nu uita următoarea îndrumare a Sfântului Scărar. Ea ne descoperă calea de
ridicare la Dumnezeu sub chipul unei scări cu patru trepte. Unii, zice el, îmblânzesc patimile; alţii
cântă, adică se roagă cu gura; cei de a treia treaptă se îndeletnicesc cu rugăciunea minţii; cei de
treapta a patra, intră în vedenie. Cei ce vor să se ridice pe aceste patru trepte nu pot începe de sus, ci
trebuie să înceapă de jos şi, călcând pe întâia treaptă, de pe aceasta urcă la următoarea, apoi la a
treia şi abia mai târziu la a patra. Pe această cale fiecare poate intra în cer. Mai întâi trebuie să te
nevoieşti pentru îmblânzirea şi împuţinarea patimilor; apoi să te îndeletniceşti cu psalmodia, adică
să te deprinzi să te rogi cu gura; mai departe să te rogi cu mintea şi, în sfârşit, dobândeşti putinţa să
te ridici cu vedenia. Prima este lucrarea noilor începători, a doua este lucrarea celor ce cresc în
propăşire, a treia este a celor ce au ajuns la sfârşitul propăşirii, iar a patra este a celor desăvârşiţi.
209. Aşadar, începutul nu este altceva decât micşorarea şi îmblânzirea patimilor, iar cele ce nu se
împuţinează prin alt mijloc, decât prin trezvia inimii şi luarea aminte. Prin urmare, cel ce trece prin
toate acestea pe rând, făcând toate la rândul lor, acela poate că, după ce i se va curăţi inima de
patimi, să se apuce din tot sufletul de cântarea de psalmi şi de lupta împotriva gândurilor şi să
privească ia cer cu ochii simţirilor sau să-l contemple cu ochii gândiţi ai sufletului şi să se roage
curat cu adevărat, cum se cade.
210. Când te rogi cu simţirea, unde-ţi este luarea aminte dacă nu în inimă? Simţirea întotdeauna
atrage către sine luarea aminte. În cap este un târg plin de îmbulzeală. Acolo nu te poţi ruga lui
Dumnezeu. Că uneori rugăciunea merge bine şi de la sine, e un semn bun. Înseamnă că ea a început
să se altoiască în inimă. Păzeşte-ţi inima ca să nu fie legată de ceva, stăruieşte-te să-ţi aduci aminte
de Dumnezeu, văzându-L de faţă şi lucrând înaintea Lui. 83
211. Dumneata plănuieşti să te faci sihastru. Dar uite care este paşterea dumitale! Stai şi strigă:
Doamne miluieşte! Când nu ai legătură cu oamenii, atunci prin ce oare îţi vei îndeplini voia lui
Dumnezeu? Prin nimic decât printr-o cuviincioasă stare a omului lăuntric. Dar aceasta prin ce se
dobândeşte? Prin neîncetata aducere aminte de Dumnezeu cu frică şi prin aducerea aminte de
moarte. Deprinderea de a urma înaintea lui Dumnezeu sau în pomenirea de Dumnezeu, este
atmosfera vieţii duhovniceşti. În chip firesc ea ar trebui să fie în duhul vostru care sunteţi zidiţi după
chipul lui Dumnezeu, dar deprinderea nu este decât din cauza căderii noastre faţă de Dumnezeu.
Drept urmare, ne stă în faţă osteneala de a dobândi deprinderea să umblăm înaintea lui Dumnezeu.
În esenţă, ea constă în încordarea de a sta în chip conştient înaintea feţei lui Dumnezeu Cel ce este
pretutindenea; dar ea se mai susţine şi prin alte lucrări lăuntrice, care intră în alcătuirea vieţii
duhovniceşti. Dar şi aici este o osteneală şi anume: să călăuzim aceste lucrări spre scopul propus. În
această direcţie trebuieşte îndreptată şi citirea şi cugetarea şi rugăciunea şi toate îndeletnicirile şi
legăturile trebuiesc astfel îndeplinite încât ele să nu stânjenească şi să nu tulbure aducerea aminte de
Dumnezeu. şi la toate acestea trebuie să adăugăm, unde se cuvine să stăm cu conştiinţa sau cu
luarea aminte.
Mintea o avem în frunte şi oamenii conduşi de minte (oamenii de ştiinţă) numai în cap trăiesc.
Trăiesc în cap şi sufăr de o neîncetată înviforare de gânduri. Această înviforare nu îngăduie atenţiei
să se oprească asupra unui singur punct. Mintea nu poate nici să se oprească în singură cugetare de
Dumnezeu atâta vreme cât se găseşte în cap. Mereu fuge în toate părţile. Pe acest temei, celui ce
doreşte să se statornicească în unica cugetare de Dumnezeu i se dă poruncă să lase capul să se
coboare cu mintea în inimă şi acolo să stea, fără să iasă de acolo cu luare aminte. Numai atunci când
mintea se va uni cu inima, putem să ne aşteptăm la un succes în aducerea aminte de Dumnezeu.
Încearcă acum să-ţi propui drept ţintă atingerea acestei stări şi începe să te mişti spre acest scop. Să
nu crezi că aceasta este o osteneală, care întrece puterile, dar nici să nu socoţi că este atât de uşor
încât e destul să vrei, şi treaba s-a şi făcut.
Prin metoda prin care se atrage mintea spre inimă este tocmai împreună simţirea cu rugăciunile
citite şi auzite; căci simţămintele inimii stăpânesc de obicei asupra minţii. Dacă vei îndeplini cum
se cuvine prima metodă, atunci rugăciunea dumitale va merge cu simţămintele. Aceste simţăminte
se vor schimba potrivit cu cuprinsul rugăciunilor. Eu nu vorbesc aici despre simţăminte obişnuite, ci
numai despre acelea dintre ele, care au puterea să prindă întreaga cunoştinţă şi toată inima, care sunt
în stare să lege sufletul, fără să-i mai dea libertatea să-şi continue citirea, ci numai să atragă mereu
atenţia asupra lor. Acestea sînt simţăminte deosebite; şi ele de îndată ce se nasc, dau naştere în
suflet rugăciunilor proprii potrivit cu felul lor de a fi. Aceste simţăminte şi rugăciuni deosebite, care
iau, naştere în inimă, nu tre buiesc întrerupte prin continuarea rugăciunilor citite, ci oprind citirea,
să li se dea libertatea de a se revărsa până se vor goli cu totul şi simţirea va deveni egală cu simţirile
obişnuite ale rugăciunilor. Această metodă e mai puternică decât prima şi coboară mai repede
mintea în inimă. Dar nu-şi poate arăta lucrarea decât după prima metodă sau odată cu ea.
212. Ajung să cred că te afli tot în cap, încă, dar nu în inimă. Coboară-te în inimă şi îndată te vei
preţui aşa cum se cuvine: Dumneata ţi-ai arătat dorinţa să ajungi la simţământul propriei netrebnicii. 84
Uite, tocmai acest lucru vei începe să-l descoperi şi să-l simţi de îndată ce te vei coborî în inimă. Cu
cât mai adânc te vei coborî, pe atât mai repede ţi se va vădi acest lucru.
213. Lucrul de căpetenie este să stai cu mintea în inimă înaintea Domnului şi să stai în faţa lui fără
ieşire, zi şi noapte, până la sfârşitul vieţii.
214. Cineva a spus odată: fă ca gândurile tale să nu treacă de zidurile mănăstirii şi repede vei
dobândi liniştea dulce a însingurării mănăstireşti. Aceasta este cea mai fericită parte a Mariei să te
întocmeşti în aşa fel ca să nu fie nimic în gândurile tale afară de biserică şi de chilie. Cât e de bine
aşa! Socot că această fericită stare nu poate fi descrisă.
215. Mi-a venit în minte să-ţi spun: apucă-te de o rugăciune mică şi scurtă şi săvârşeşte-o mereu, şi
în timpul lucrului şi în timpul liber şi când umbli şi când şezi, neîncetat. La început ai să te trudeşti
când ai să spui această rugăciune, dar mai târziu ea se va spune singură. E de ajuns numai să te
apuci şi să te osteneşti fără întrerupere. Această rugăciune este: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". În acest timp, luarea aminte nu trebuie s-o ţii în cap şi
nici asupra dumitale, ci în inimă, acolo înlăuntru, în dreptul sânului stâng. Când te vei deprinde,
atunci prin această deprindere, vei izgoni tot ce tulbură şi vei aduce pacea în suflet.
216. Unde este inima? Acolo unde răspunde şi se simte tristeţea, bucuria, mânia şi altele; acolo este
inima. Acolo stai şi cu luare aminte. Inima trupească este o inimă de carne, urzeală de muşchi
puternici, dar cel care simte nu este carnea, ci sufletul pentru ale cărui simţiri, inima de carne nu
slujeşte decât ca o armă, aşa cum creierul slujeşte drept unealtă pentru minte, stai în inimă cu
credinţă, că şi Dumnezeu este tot aici, dar cum este, să nu-ţi închipui. Roagă-te şi te caută ca darul
lui Dumnezeu să-ţi dea în sfârşit simţirea de Dumnezeu.
217. Nu va fi străin de înţelesul rânduielilor sfinte părinteşti de va spune cineva: poartă-te cum vrei,
numai grăbeşte-te să dobândeşti această lucrare, şi anume să stai.cu inima în faţa Domnului, în care
se cuprinde esenţa lucrării.
218. În vremea rugăciunii, atenţia trebuie să fie înlăuntru, în inimă. Concentrarea atenţiei în inimă
este punctul de plecare al rugăciunii cuvenite. şi pentru că rugăciunea este ridicarea către
Dumnezeu, abaterea atenţiei de la inimă este abaterea de la această cale.
219. Introducerea minţii în inimă pe calea răsuflării, este arătată numai atunci, când nu ştii unde să
te opreşti cu luarea aminte sau unde-ţi este inima, dar dacă ştii, chiar fără acest mijloc, cum
trebuieşte găsită inima, fă cum ştii, numai să te statorniceşti în inimă.
220. În vremea rugăciunii este nevoie ca duhul să se unească cu mintea şi să rostească rugăciunea
împreună cu ea, în care timp mintea lucrează prin cuvinte rostite numai în gând sau prin participarea
glasului, iar duhul lucrează prin simţământul umilinţei sau plânsului. Unirea se dăruieşte la timpul
potrivit de darul lui Dumnezeu, iar pentru un nou începător, este suficient dacă duhul va simţi şi va
lucra împreună cu mintea. Atâta timp cât luarea aminte va fi păzită de minte, duhul va simţi negreşit
umilinţa. Duhul de obicei se numeşte inimă, aşa cum în locul cuvântului minte se întrebuinţează
cuvântul cap.
Roagă-te cu luare aminte, cu duhul zdrobit, folosindu-te de mecanismele enumerate mai sus, ca de
nişte ajutoare; cu acest prilej, se va descoperi de la sine o cunoştinţă despre locul inimii, căpătată85
prin experienţă. Despre acest lucru se află lămuriri mulţumitoare în predosloviile schimonahului
Vasilie.
221. Rugăciunea se numeşte a minţii, când se rosteşte de către minte cu o adâncă luare aminte; a
inimii, când se rosteşte,cu inima şi cu mintea unite, cu care prilej mintea parcă s-ar coborî în inimă
şi trimite rugăciunea din adâncul inimii; sufletească atunci când se săvârşeşte din tot sufletul, cu
participarea trupului însuşi, când se săvârşeşte cu toată fiinţa, cu care prilej întreaga fiinţă se preface
parcă într-o singură gură care rosteşte rugăciunea.
Sfinţii Părinţi adeseori cuprind în scrierile lor sub unica denumire de rugăciune a minţii, rugăciunea
inimii şi rugăciunea sufletească, iar uneori le deosebesc. Astfel, Prea Cuviosul Grigorie Sinaitul a
spus: "cheamă-mă neîncetat cu mintea sau cu sufletul". Acum când învăţătura primită prin viu grai
cu privire la acest subiect s-a micşorat până la extrem, este folositor să ştim deosebirea hotărâtă. La
unii, lucrează mai mult rugăciunea minţii, la alţii rugăciunea inimii, iar la alţii rugăciunea
sufletească; depinde de felul cum a fost fiecare înzestrat de Împărţitorul bunătăţilor tuturor, atât cele
fireşti, cât şi cele harice; iar uneori în acelaşi nevoitor, lucrează când o rugăciune, când alta. O astfel
de rugăciune este întovărăşită foarte adesea şi în mare parte de lacrimi.
222. Pentru dumneata ordinea mântuitoare tot mai este întunecată. Citeşte primele capete din Filotei
Sinaitul în Filocalie şi vezi ce scrie acolo? Un singur act cuprinde în el totul. Căci el adună totul
spre sine şi-l ţine în rînduială. Binevoieşte să orânduieşti astfel şi vei căpăta cuviincioasa ordine
lăuntrică şi o vei vedea limpede. Acest act este să stai cu luare arninte în inimă şi să rămâi înaintea
Domnului într-un duh de evlavie. Acesta este începutul înţelepciunii duhovniceşti.
Ai dori să te înţelepţeşti în desluşirea gândurilor, coboară-te din cap în inimă. Atunci toate gândurile
vor fi văzute limpede, mişcându-se în faţa ochiului minţii dumitale, iar până atunci să nu aştepţi
trebuitoare deosebirea de gânduri.
223. " Mă adun cu duhul". Să-ţi ajute Dumnezeu! Dar nu scăpa din vedere lucrul de căpetenie, care
este să te aduni cu mintea în inimă. În această direcţie îndreaptă-ţi mai mult ostenelile tale. Singura
metodă este să te stărui să stai cu luare aminte în inimă, cu amintirea de Dumnezeu, Care este
pretutindenea, şi cu încredinţarea că ochiul Lui priveşte în inima dumitale. Îngrijeşte-te să te
întăreşti în această convingere, deşi dumneata eşti singur, ai totuşi întotdeauna nu numai aproape de
dumneata, ci chiar înlăuntrul dumitale o persoană care este de faţă, care se uită la dumneata şi care
vede totul în dumneata. Ceea ce ţi-am scris despre cele câteva lucruri multiple ce se fac în ziua când
săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, îţi vor servi drept foarte puternic în acest sens. Fă aşa de fiecare dată
câte zece, cincisprezece minute - şi mai degrabă, stând în poziţie de. rugăciune, cu mici închinăciuni
şi fără ele, cum îţi vine mai bine. Osteneşte-te astfel, şi roagă-L pe Domnul ca să-ţi dăruiască în
sfârşit, să simţi şi să cunoşti ce este acea rană a inimii, după cuvântul stareţului Partenie. Aceasta nu
se face deodată. Va trece un an de osteneală stăruitoare, dar poate chiar mai mult, până când vor
începe să se arate unele urme. Să te binecuvinteze Domnul în osteneala şi calea aceasta; dar
dumneata să nu o socoteşti această osteneală drept o lucrare de mâna a doua, ci ia-o drept lucru de
căpetenie. 86
224. Dacă inima dumitale se încălzeşte în timpul rugăciunilor obişnuite, atunci tocmai prin acest
mijloc încălzeşte-ţi căldura inimii pentru Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus, dacă o faci mecanic, nu-
ţi dă nimic, ca şi oricare altă rugăciune, care este vorbită cu limba.
Încearcă să gândeşti mai viu, în timpul când săvârşeşti rugăciunea lui Iisus, că Domnul Iisus este
aproape şi că stă înaintea sufletului dumitale şi ia aminte la ceea ce se petrece în el. Cu acest prilej
vei trezi în suflet o sete de mântuire şi încredinţarea că în afară de Domnul nu avem de unde aştepta
mântuirea.
Apoi să strigi către El. Pe care-L vezi în chip gândit în faţa dumitale: "Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeule Fiule, miluieşte-mă!" Sau: Milostive Doamne, miluieşte-mă cu judecăţile pe care le
ştii. Lucrarea nu stă deloc în cuvinte, ci în simţămintele ce le avem către Domnul.
Arderea cea duhovnicească a inimii pentru Domnul este dragostea faţă de El. Ea se aprinde din
atingerea Domnului de inima noastră. Cum El în întregime este iubire; atunci atingerea Lui de inimă
aprinde deîndată dragostea pentru El. Iar din dragoste vine arderea inimii pentru El. Iată aceasta
trebuie să fie obiectul cântărilor.
Pe limbă să fie rugăciunea lui Iisus, în minte, privirea Domnului înaintea noastră, în inimă setea de
Dumnezeu, sau de legătura cu Domnul; văzînd silinţa ta, îţi va da cele cerute.
225. O altă însemnătate mai înaltă a unei rugăciuni mici şi scurte este adâncirea gândului şi simţirii
în Dumnezeu. Ceea ce ai dumneata - adică aceste chemări - la prima întipărire se spulberă; afară de
aceasta, în ciuda chemărilor, gândurile se îmbulzesc în cap, ca ţânţarii. Ca să curmăm această
îmbulzeală, trebuie să legăm mintea de un singur gând, sau de gândul Cel care singur este Fiinţă.
Un mare ajutor spre atingerea acestui scop, este rugăciunea mică şi scurtă. Cu ajutorul ei mintea
ajunge simplă, fără risipire se altoieşte sau se dezvoltă simţirea pentru Dumnezeu. Când va veni
această simţire, sufletul se va întări cu conştiinţa în Dumnezeu, şi va începe să facă toate după
rânduielile lui Dumnezeu. Cu rugăciunea scurtă trebuie să ţinem gândul spre Dumnezeu şi atenţia
pironită la El. Iar dacă ne mărginim numai la cuvinte, nu ajungem decât "aramă sunătoare".
226. Mă întrebi: "să mai continui o astfel de rugăciune sau să mă cobor cu mintea în inimă?" Dar
rugăciunea de care spui dumneata, unde se săvârşeşte? Ea nu poate să se facă nicăieri altundeva
decât înlăuntru. Stai dinaintea lui Dumnezeu, fără închipuiri, în prezenţa Domnului, şi vei încerca
numaidecât simlăminte bune. Ce mai vrei deci? Aici sunt cuprinse toate. Ori dumneata săvârşeşti
această lucrare numai în cap? Nu e aşa, trebuie să petreci în inimă. Dar să nu-ţi aduci aminte cum
este, ci numai să-L vezi pe Domnul acolo. Totul se poate exprima astfel: "să stai cu mintea în inimă
înaintea Domnului şi să te rogi".
Rodul muncii - cel mai însemnat - nu este căldura şi dulceaţa, ci frica lui Dumnezeu şi zdrobirea.
227. Rugăciunea cea din afară, singură, nu e deajuns. Dumnezeu ia aminte la minte şi de aceea,
monahii care nu unesc rugăciunea cea din afară cu cea lăuntrică, nu sunt monahi. Judecata aceasta
este pe bună dreptate. Cuvântul monah înseamnă singurătate; prin urmare, cine nu s-a însingurat el
însuşi, acela încă nu este singuratic, acela nu este monah, chiar dacă ar trăi în cea mai singuratică
mănăstire. Mintea nevoitorului, care nu s-a însingurat şi nu s-a închis în sinea ei, se găseşte în
chipul necesar în mijlocul zgomotelor şi răzvrătirilor, produse de nenumărate gânduri, care au
întotdeauna o trecere liberă spre el, iar mintea însăşi rătăceşte într-un chip bolnăvicios, fără nici un 87
folos, şi fără să aibă nevoie, ci numai vătămarea ei. Însingurarea omului în el însuşi nu se poate
săvârşi altfel, decât printr-o rugăciune atentă, mai ales prin rugăciunea lui Iisus, făcută cu luare
aminte. Iar atingerea nepătimirii, luminarea sau, ceea ce este totuna, desăvârşirea creştină, fără
dobândirea rugăciunii mintale în inimă, este cu neputinţă; în acest punct toţi Sfinţii Părinţi sunt de
aceeaşi părere.
Calea rugăciunii mintale devine mult mai îngustă atunci, când nevoitorul va păşi pe ea cu lucrarea
sa lăuntrică. Iar când el va intra în aceste locuri strâmte şi va simţi în toată puterea, cât este de
trebuincioasă, cât este de adevărată şi de mântuitoare o astfel de stare; când osteneala din cămara
cea lăuntrică va ajunge să fie dorită de el, ba şi însăşi calea cea strâmtă din viaţa cea din afară, ca
una ce slujeşte drept locuinţă şi chivernisitoare a lucrării celei lăuntrice.
228. Miezul lucrării este să dobândim deprinderea de a petrece cu mintea în inimă, în această inimă
simţitoare, dar nu însoţită de vreo închipuire simţită. Trebuie coborâtă mintea din cap în inimă şi
aşezată acolo, sau, cum a spus cineva din stareţi, se uneşte mintea cu inima. Cum poţi ajunge aici?
Caută şi vei afla La această stare se poate ajunge prin petrecerea în faţa lui Dumnezeu, şi prin
osteneala rugăciunii, îndeosebi prin umblarea la biserică. Dar trebuie să ţinem minte, că din partea
noastră e numai osteneală, pe când însăşi lucrarea, adică unirea minţii cu inima este darul harului,
care ni se dă atunci, când vrea şi cum vrea Domnul.