TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE 111
327. Un luptător al lui Hristos trebuie să aibe două temeri în cele ale vegherii: trezvia şi deplina
cercetare. Prima e îndreptată către lăuntru, iar cea din urmă spre afară; cea dintâi supraveghează
mişcările ce ies din inima însăşi, iar cea de a doua ghiceşte de mai înainte mişcările, care sunt gata
să răsară într-însul potrivit cu înrâurirea din afară; legea pentru întâia este: după ce ai izgonit din
suflet orice gândire prin aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu, stai la uşa inimii şi observi cu
băgare de seamă tot ce intră şi ce iese din ea, iar îndeosebi să nu dai voie să te încredinţeze de mai
înainte simţământul şi dorinţa, fiindcă de aici vine tot răul.
328. Luarea aminte îndreptată spre tine, în inimă, cu rugăciunea către Dumnezeu, strică toate
cursele vrăjmaşului. Citeşte la cuviosul Isichie şi învaţă-te cum se cuvine a lucra la aceasta.
329. Aici vrăjmaşul îşi are metodele lui. Îţi voi arăta pe cea mai de căpetenie. Când cineva
înţelepţindu-se, nu dă curs gândurilor şi chemărilor spre bine, care par a fi bune, ci îndată, sau după
propria judecată, sau după îndrumările celor mai încercaţi decât el taie, oricât de frumoase ar părea
că sunt şi lucrează în acest chip cu luare aminte şi cu atâta hotărâre încât nu se întrevede putinţa să-l
prindă cu această metodă, atunci vrăjmaşul părăăseşte cursa aceasta şi începe din afară lucrarea sa,
prin oamenii pe care îi are în stăpânire. De data aceasta iar începe laudele linguşitoare, clevetirile,
osândirile, asupririle şi orice fel de neplăceri. Tocmai acest lucru trebuie să-l şti dumneata, să-i
aştepţi şi să te uiţi de amândouă părţile. Ca să respingem aceste atacuri nu stă în puterea noastră, dar
stă în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Principalul este să răbdăm totul, fără să
distrugem pacea şi dragostea. Ajutorul este Domnul. Pe El trebuie să-L rugăm să ne împăciuiască
inima, şi - dacă binevoieşte - să potolească totul şi în afară. Din partea noastră noi nu trebuie să
scăpăm din vedere, de unde este şi de cine este pornită furtuna, şi să ne îndreptăm duşmănia nu
împotriva oamenilor, ci împotriva celui ce, stând în dosul lor, îşi aprinde şi călăuzeşte tot mersul
lucrurilor.
330. În timpul citirii ţinta de căpetenie a trăirii trebuie s-o avem în minte şi totul trebuie adunat şi
adus către ea. Atunci se va alcătui ceva întreg, legat şi, de aici, şi tare. Tăria conştiinţei dobândite şi
convingerii vor da o tărie şi stării morale (sufletului).
331. Nu-ţi lua ochii minţii de la inimă şi toate cele bune, lasă-le să trăiască; dacă nu sunt bune,
trebuie să le ucizi îndată. Din aceata să te înveţi minte a cunoaşte. Care gând intră mai des în luarea
ta aminte, îţi arată care patimă este mai puternică, şi tocmai împotriva ei începe să lucrezi mai
puternic. Totuşi, nu nădăjdui în tine însuţi şi nu te încrede că ai să poţi face ceva cu propriile tale
osteneli. Leacurile de vindecare şi mijloacele le trimite Domnul. Lui te şi predă, - aceasta la fiece
clipă. Străduieşte-te şi iar străduieşte-te; iar tot ce este bun aşteaptă numai de la Domnul.
332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţământul că suntem drepţi. Întipăreşte-ţi în minte, că de
îndată ce va apare acest simţământ, măcar într-o mică măsură, înseamnă că lucrarea dumitale merge
strâmb. Cu cât te vei socoti mai păcătos, pe atât calea îţi va fi mai dreaptă. Dar trebuie să căutăm ca
simţământul nostru de păcătoşenie să se ivească într-un chip firesc din adâncul sufletului; iar nu
insuflat din afară prin cugetare sau prin cuvânt străin.
Sunt multe simţăminte bune, dar simţământul nimicniciei este un simţământ de bază; aşa încât, de
îndată ce el lipseşte, toate se fac fără de folos. Învaţă bine acest lucru. 112
333. Ia aminte la sine-ţi şi să te îndeletniceşti mai mult cu inima. Pentru desluşirea mişcărilor inimii
tale citeşte, cugetând şi însuşindu-ţi ca pentru tine Scara, pe Isaac Sirul, pe Varsanufie şi Ioan, în
Filocalia - pe Diadoh, pe Isaia, pe Evagrie, pe Casian, pe Nil. Când citeşti, nu lăsa cele citite la un
stadiu de interes general, ci întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, drept rânduială anume pentru
dumneata, care se aplică îndeosebi ţie, în timp ce în general, sufere întotdeauna unele umbre de
schimbări.
334. Fugi de săturare. Un astfel de simţământ - în care inima vicleană în sine însuşi vorbeşte: e
destul, nu cere nimic mai mult; te-ai ostenit, te-ai statornicit într-o rânduială, poţi să-ţi faci anumite
îngăduinţe. Despre Israil se spune: "te-ai îngrăşat, te-ai făcut rotofei şi nu te mai încape pielea
(Deut. 32, 15). Era nevoie de mai multă mulţumire? Dar rodul, care a fost el? "şi a părăsit pe
Dumnezeu". Toate acestea privesc săturarea trupească şi mulţumirea cu starea cea din afară.
Dar se aplică pe deplin şi la săturarea duhovnicească şi la mulţumirea cu stare lăuntrică. şi urmarea
este aceiaşi: părăsirea lui Dumnezeu. Când toate sunt în îndestulare, pentru ce mai trebuie să ne mai
rugăm lui Dumnezeu şi să ne mai gândim la El? Cu toate că la aceasta nu ajung deodată cei ce sunt
mulţumiţi de sine, dar în genere, au tocmai această cugetare. Efectul nemijlocit al săturării este
slăbirea atenţiei şi începutul îngăduinţelor faţă de noi înşine. Cine va lăsa să se ivească această
săturare, se va rostogoli în vale, aşa cum se rostogoleşte pe un povârniş, de munte, alunecos. Iată,
care este nenorocirea. Veghează dar.
335. Mi se pare că în sufletul dumitale se petrece în fiecare clipă câte o judecată şi o hotărâre cu
privire la alţii. Ia-le mai pe îndelete în seamă. şi chiar dacă nu se petrece aşa în fiecare clipă, ci
numai din când în când, nenorocirea care vine de aici, totuşi, nu este mică. Din părerea de sine,
răsar două lucruri: trâmbiţarea de sine, faţă de sine şi osândirea altora. Iată care este caleaşca
nebună care goneşte cu noi spre pierzare. Aceşti telegari furioşi trebuiesc deshămaţi şi vânduţi.
Atunci se va îndeplini proverbul umblând pe îndelete, departe ajungi. Ia seama te rog, mai
desăvârşit la dumneata însuţi.
Osteneala cea cu trupul este bună; iar această ascultare, când este făcută din ascultare, este sfântă.
Amintirea lui Dumnezeu, însă să nu fugă de la inima dumitale. Aşa precum vedem lumina, aşa
trebuie să vedem pe Domnul în faţa noastră şi în inimă, să cădem înaintea Lui cu simţăminte de
umilinţă şi de zdrobire. Atunci vom câştiga teama cea plină de trezvie.
Bine ar fi dacă te-ar ocărî acolo cineva. Să te bucuri când se va întâmpla acest lucru. E rău când te
laudă toţi cei din jur, şi când nimeni nu spune adevărul. Crezi că oare multă vreme va mai trece
până ce te vei încurca? Fără să vrei, vei începe să te socoţi sfânt şi vei începe să dai îndrumări la
toată lumea.
Să te întărească Dumnezeu în bine! Fereşte-te; să nu te abaţi spre drumul celor ce merg cu răceală,
cu dreaptă purtare pe din afară fără simţăminte lăuntrice, care pot să lumineze pe om şi să atragă
darul lui Dumnezeu. Iar aceasta se va întîmpla de îndată ce vei cădea în braţele părerii de sine şi
mulţumirii de sine, a căror firmă este slava deşartă.
336. Fi cu bărbăţie! Când a scăzut în tine căldura duhului, trebuie să ai grijă să ţi-o statorniceşti iar
prin toate mijloacele, căzând cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu. Totul vine de la El. 113
Urâtul, plictiseala, îngreuierea duhului şi trupului vor veni uneori poate, pentru multă vreme. Nu
trebuie să ne speriem, ca să stăm cu tărie la locul nostru, îndeplinind cu osârdie pravilele primite şi
fără să aşteptăm ca să ajungi să-ţi piară din suflet orice gust şi râvnă: Nu aşteptade asemenea, ca în
suflet să fie întotdeauna aceeaşi căldură şi dulceaţă. Nu se întâmplă aşa ceva niciodată. Dimpotrivă,
să te aştepţi mereu la schimbări neprevăzute. Când va veni lâncezeala şi îngreuierea, să te gândeşti
că acesta eşti dumneata, cel adevărat, aşa cum eşti, iar dulceaţa duhovnicească primind-o, s-o socoţi
ca pe o nemeritată milă!
337. Tu să priveşti la fraţii tăi ca şi cum ai merge pe munte sau pe o culme, iar tu te afli în prăpastie
jos de tot. şi dacă sufletul va începe să vadă vreun frate mai jos de el, trebuie să-ţi afli prihană cu
putere şi să te grăbeşti să ceri de la Domnul iertarea. Aceasta este fum şi duhoare de iad; învaţă-te
pe toate căile ca să te bucuri mai mult atunci, când alţii se poartă dispreţuitor cu tine, când te mustră
sau chiar te obijduiesc, decât atunci când te mângâie şi-ţi aduc măguliri. Aceasta este calea cea mai
plină de nădejde, ce duce la smerenie.
338. Oare mai stăruie în tine starea de căldură de altă dată? Ea trebuie păstrată. Temelia ei este
smerenia. De îndată ce se va micşora smerenia, va răzbi numaidecât răceala. Fiindcă atunci când
sufletul începe să se socoate că este ceva, Domnul pleacă de îndată şi el a rămas singur, singur cu el
însuşi, sufletul se răceşte. Să nu zici cu limba: sunt un nimic, ci trebuie să simţi aceasta în inimă,
nimicnicia ta proprie. şi pururea Domnul îţi va fi aici, El Care a făcut toate din nimic şi Care mai
crează. Domnul îţi va da căldura, dar trebuie să adaugi şi osteneala ta proprie.
Această osteneală este, cum s-a spus acum, smerenia şi, luarea aminte şi căderea la faţa Domnului,
cu durere, la lăuntrul inimii - fără încetare - la orice lucru şi cuvânt, în timpui mişcării şi şederii,
acasă şi la biserică. Domnul să te înţelepţească! Citeşte Sfintele Cărţi şi tot ce-ţi este de folos.
Însuşeşte-ţi-le prin cugetare, înfăptuieşte-le în viaţă şi în sufletul tău.
339. În fiecare zi trebuie să-ţi depeni în minte urzeala unui anumit gând pentru care ai avut tu râvnă
mai deosebită, şi pe care să-l faci să-ţi cadă în inimă. Fără această deasă învăţătură de a gândi
sufletul nostru va slăbi.
340. Se spune că slava deşartă este un tâlhar de casă, care este în înţelegere cu tâlharii din afară! El
le deschide ferestrele şi uşile; aceia intră şi săvârşeşte înlăuntru o mare pustietate. Cine ştie? Poate
că acea întunecare, care ţi s-a întîmplat şi care a trecut repede, îndată ce te-ai rugat, este un vicleşug
din partea vrăjmaşului, ca să dea naştere la gânduri trufaşe; uite ce puternică este rugăciunea! De
îndată ce te-ai rugat, totuşi demonii au fugit. Adu-ţi aminte: după slava deşartă, au fost şi gânduri?
Atunci să ştii că vrăjmaşul vrea ca tu să te înfumurezi deplin.
341. Ai aflat cartea aceea? Citeşte-o, meditează şi trece-o în trăirea ta, cu înfăptuirea. Rodul şi
scopul citirii este să-ţi treci învăţăturile în viaţă. Dacă citeşti fără să faci vreo schimbare a vieţii tale
proprii, nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre vătămare. În chipul acesta se adună în minte numai
teoriile care nu te învaţă să te preschimbi tu însuţi pe tine, ci să-i osândeşti pe alţii. Aibi urechi şi
ascultă aceasta. De ai Filocalia, caută-l şi citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie. E acolo
descrisă povăţuirea pentru călăuzirea şi tocmirea gândurilor. Citeşte cu mai multă atenţie, primeştele cu toată dragostea, tragere de inimă şi apoi lucrează cu cele arătate acolo. 114
Trebuie să-ţi agoniseşti cu orice preţ frica de Dumnezeu. Ea este rădăcina oricărei ştiinţe şi a tot ce
este bun. Când ea stăpâneşte în suflet, atunci totul merge bine, şi înlăuntru şi în afară. Stăruieşte mai
întâi de toate s-o aprinzi în tine în fiecare dimineaţă. Apoi ea le va întări pe toate ca un fel de
pârghie.
342. Totuşi, trebuie să deosebim judecata, osândirea de osândire. Păcatul începe atunci, când în
inimă se naşte un dispreţ pentru cineva, din pricina vreunui rău ce ni s-a făcut. Poţi judeca, osândi
simplu fără nici o condamnare privitoare la cel osândit. Dar dacă în acest timp în inimă se va trezi o
compătimire pentru acela care a greşit, dorinţa de a se îndrepta şi o rugăciune în acest sens, atunci
nu va fi osândire, ci se va face un lucru de dragoste, care este încuviinţat în felul acesta. Păcatul
osândirii mai mult în inimă se ascunde, decât e pe limbă. O vorbă despre unul şi acelaşi om poate fi
păcat, dar poate şi să nu fie păcat, judecând după simţământul cu care se rosteşte. Simţământul
hotărăşte chiar şi tonul cuvântului. Dar e mai bine să ne stăvilim în toate chipurile de la osândiri, ca
să nu cădem noi sub osândăş adică să nu umblăm noi pe lângă foc şi pe lângă funingine şi să ne
înegrim pe noi înşine. Mai degrabă, e bine să trecem la osândire şi mustrarea noastră proprie.
343. Când ai turburare în suflet, dincolo de oricare ar fi.pricina, să nu crezi ce spune atunci sufletul
tău: minte în tot ce zice. Într-un asemenea ceas satana îl nedumereşte şi fără îndoială că n-o face
pentru mântuirea sufletului; iar el sărmanul se zbuciumă din toate puterile.
"Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu". (Iacob 1, 20). Iar ceea ce este de la Dumnezeu
pururea, nu vine decât cu pace, cu liniştire, cu dulceaţă şi lasă această dulceaţă în suflet şi o revarsă
din belşug împrejur, cu toate că uneori pare că e şi ceartă.
344. Sileşte-te ca aşa să orânduieşti, încât să nu te duci cu plăcere la cineva şi să nu vezi la tine cu
plăcere pe cineva. Stareţii scriu, că atâta vreme cât dăinuieşte plăcerea de a da şi de a primi, să nu
aştepţi liniştea. Această frază: "să dai şi să primeşti" cuprinde totul, orice fel de legătură cu alţii.
La aceasta nu se poate ajunge dintr-o dată, dar începutul dintr-o dată trebuie pus. Dulceaţa de a
petrece cu Domnul să-ţi dăruiască bunătatea Lui!
345. Judecând drept nu există lucruri în lume pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. Ce este mai
scump decât sufletul şi liniştea lui? Iar supărarea răpeşte această linişte. De aceea, adevăratul
clevetitor al omului este el însuşi. şi el însuşi îşi suflă ca dintr-un foc, mărind în suflet nedreptatea
altuia. Toate vin dintru aceea că nu există o luare aminte de sine; din care pricină se sfarmă zăgazele
liniştii. În inimă se află adânc sădită însuşirea drepturilor noastre de a judeca şi de a pedepsi pentru
păcate, pe alţii în locul tău. Aceasta e totul. Omul însă de s-ar vedea păcătos, având simţământul
tuturor urmărilor păcătoase ale lui, nu s-ar apuca să se supere.
346. Îmi spui că uneori în timpul rugăciunii vin, nici nu şti de unde, dezlegări asupra chestiunilor
privitoare la viaţa duhovnicească ce interesează sufletul. Acest lucru este bun! Îmi pare rău că ţi-am
mai spus ceva cu privire la aceasta. Asta este adevărata învăţătură creştinească a adevărului lui
Dumnezeu. În acest caz, se împlineşte făgăduinţa ("toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu"). Aceasta se
petrece întocmai aşa.. Adevărurile sunt scrise în inimă cu degetul lui Dumnezeu şi rămân neşterse şi
nu sunt supuse nici unui fel de clătinări. Nu-ţi îngădui să laşi fără luare aminte astfel de pecetluiri
ale adevărului lui Dumnezeu, ci scrie-le.
347. Sufletul care nu a fost încercat de necazuri, nu e bun de nimic. 115
348. Acolo - în Împărăţia lui Dumnezeu - duce un singur drum: crucea cea de bunăvoie sau cea de
nevoie.
349. Prietenul dumitale socoteşte că dacă s-a lepădat de lume, a împlinit deja totul? El ştie că este o
lume în inimă şi anume: că trăieşti fără vreo atârnare într-o proprie mulţumire de sine? Să-l ferească
Dumnezeu de o asemenea stare sufletească. şi totuşi, ea trăieşte la unii care cred că ei se află pe
drumul cel drept.
350. Ciuda şi supărarea, care se ivesc când cineva îţi nimiceşte însingurarea, nu sunt bune la nimic.
Aceasta e rodul părerii de sine: să nu îndrăzneşti să mă tulburi. Aşa, lângă dumneata, prinde viaţă
vrăjmaşul. Hotărăşte-te să nu te laşi bântuit de acest simţământ. Duşmănia şi supărarea sunt
îngăduite numai atunci, când ţinta lor sunt gândurile şi simţămintele tale rele.
351. A te trezi înseamnă să nu-ţi lipeşti inima de nimic, afară de Dumnezeu. Această lipire aduce
sufletul într-o stare de beţie şi el începe să facă lucruri de care nu-şi dă seama singur. A veghea
înseamnă să priveşti cu scrutare ca nu cumva să nu ţi se ivească în inimă ceva rău, nepotrivit.
352. Nu e decât o singură metodă, de care dacă nu vom ţine cu toată tuarea aminte, rareori se va
strecura ceva pătimaş fără să băgăm de seamă şi anume: să ne judecăm gândurile şi simţămintele
proprii, ca să vedem încotro înclină, sunt din cele plăcute lui Dumnezeu, sau sunt din cele plăcute
ţie. Asta nu e deloc greu de statornicit. Ia aminte la tine însuîi. Să cunoşti că de îndată ce faci ceva
în răspăr, faţă de plăcerea de sine nu te vei mai afla în greşală. Un stareţ a spus ucenicului său: bagă
de seamă, nu adăposti în tine pe trădător. Dar cine este trădătorul? întreabă ucenicul.. Plăcerea de
sine, răspunse stareţul. şi aşa este întocmai. Ea este pricina tuturor nenorocirilor. Dacă vei cerceta,
vei vedea că tot răul, pe care l-ai îngăduit, de la ea îşi află obârşia.
353. "Nu mai este dragoste şi smerenie". şi atâta vreme cât acestea nu vor fi, nu va exista nimic din
cele duhovniceşti. Cele duhovniceşti se nasc şi cresc împreună cu naşterea şi creşterea acestora. Ele
sunt pentru suflet ceea ce este urzeala cărnii pentru trup. Smerenia se dobândeşte prin faptele cele
de smerenie, iar dragostea prin faptele cele de dragoste.
354. Priveşte singur la amândouă, iată care este măsura: cine este smerit, acela nu poate ajunge ca
cineva să se poarte mai prejos de vrednicia ce i se cuvine, fiindcă el se socoteşte atât de josnic pe
sine însuşi, încât ninieni nu se poate purta cu el încă mai prejos; oricâte îndemnări ar întrebuinţa.
Aici se află înţelepciunea.
355. Neputinţa năravurilor, Domnul uneori o lasă pentru smerenie. De n-ar fi aşa, noi ne-am ridica
îndată mai presus de norii cerului şi acolo ne-am aşeza scaunul. şi de aici pierzarea.
356. Nu e nevoie să-ţi mai spun că arma nebiruită împotriva vrăjmaşilor este smerenia. Smerenia se
capătă cu greutate. Este cu putinţă să ne socotim smeriţi, fără să avem nici măcar umbră de
smerenie. Cu o simplă cugetare, nu ajungi smerenia. Calea cea mai bună sau adevărata cale cea
bună, care duce la smerenie, este: ascultarea şi lepădarea de voie proprie: Fără aceasta poţi să-ţi
dezvolţi o mândrie statornică, smerindu-te în cuvânt şi-n înfăţişarea trupului. Opreşte-te, te rog, la
acest punct şi cercetează cu toată frica rânduiala vieţii dumitale. Cuprinde ea ascultarea şi lepădarea
de voie proprie? Dintru tot ce faci, ce faci nu după voia ta, judecata şi socotinţa proprie? Faci ceva
nevrând, numai pentru că ţi s-a poruncit, numai din ascultare? Cercetează-te, te rog, şi spune-mi.
Dacă nimic din toate acestea nu se află, atunci rânduiala vieţii dumitale nu te va duce la smerenie. 116
Oricât te-ai smeri în gânduri, fără fapte de smerenie nu va veni smerenia. şi ar trebui să te gândeşti
îndeajuns, cum trebuie s-o întocmeşti.
357. Smerenia ta încă nu este smerenie, ci dorinţa şi căutarea ei. Să-ţi ajute Dumnezeu s-o găseşti.
Ea este un duh de înşelare, care prin vicleşugul său, nu se ştie cum tot dă târcoale sufletului şi-i
încurcă în aşa fel cugetele, încât el se socoate smerit; iar înlăuntrul său acopere o părere de sine
plină de mândrie.
Iată pentru ce trebuie să privim cu stăruinţă în inimă. Mai mult decât orice sunt aici de folos
legăturile noastre cele de afară, care ele se smeresc.
Ai cam fost nebăgător de seamă. Frica de Dumnezeu te-a părăsit, iar după ea s-a dus şi luarea
aminte, şi ai ajuns la osândire. Spui adevărul, când nici că ai greşit înăuntru. Căieşte-te cât mai
curînd şi cere iertare lui Dumnezeu. Pentru aceasta vine pedeapsa, chiar şi cea lăuntrică. Osândirea
de sine nu se face numai cu cuvântul, ci şi cu mişcarea lăuntrică a inimii. Ea se arată de îndată ce
sufletul se va gândi fără bunăvoinţă asupra cuiva.
358. Dumneata te-ai simţit jignit. Ca să te simţi rănit sufleteşte pentru o nesocotinţă oarecare,
înseamnă să te socoţi vrednic de atenţie şi, prin urmare, să-ţi dai un preţ mare în inimă, cu alte
cuvinte să fi înalt cu inima. Oare e bine aşa? Să îndurăm chiar o clevetire doar, este de datoria
noastră? Fără îndoială. Dar cum vom ajunge să împlinim aşa ceva? Dacă ni s-a dat poruncă să
răbdăm, asta înseamnă că trebuie să suferim cu bucurie orice întâmplare neplăcută, fără să trecem
vreuna din ele şi să suferim cu bucurie fără să ni se nimicească legăturile noastre paşnice. Domnul a
spus: "Când te loveşte peste obraz, întoarce-l şi pe celălalt"; iar în cazul nostru a zburat doar o
muscă care ne-a atins cu aripa, iar noi ne-am şi ridicat în picioare. Spune-mi eşti gata să împlineşti
această poruncă dată de Domnul cu privire la palma de pe obraz? Fără îndoială că vei spune: sunt
gata. Dar întâmplarea de care mi-ai scris înfăţişează tocmai aşa ceva. Lovirea peste obraz nu trebuie
înţeleasă îndeobşte orice purtare a aproapelui prin care, după cum ni se pare, nu ni se dă, atenţia şi
stima cuvenită, prin care ne simţim înjosiţi, din care pricină, după cum se spune, suferă onoarea.
Orice purtare de acest fel dacă ar fi cât de mică, o privire, o strâmbătură şi altele, este o lovire peste
obraz; şi această palmă nu numai că trebuieşte răbdată, ci trebuie să fim gata pentru o mai mare
înjosire, ceea ce va corespunde cu întoarcerea celuilalt obraz. Nu numai că n-ai întors, ci
dimpotrivă, în loc să primeşti, ai dat. Ai dat într-adevăr înapoi, ai dat să se înţeleagă că ai ceva.
Aşadar noi amândoi zicem: nu mă atinge. şi atunci mai putem fi buni de ceva? şi cum ne putem
socoti mucenicii lui Hristos, când nu âmplinim poruncile Lui? Dumneata ar trebui numai să judeci:
oare meriţi o atenţie oarecare? Dacă în inimă ar fi acest simţământ de nevrednicie, n-ar fi simţit nici
un fel de ofensă.
359. Duhul Sfânt ne dă adevărata smerenie. Omul, chiar cel mai priceput, dacă nu are în el pe Duhul
Sfânt, nu se poate cunoaşte pe sine aşa cum se cuvine, fiindcă fără ajutorul lui Dumnezeu, el nu
poate vedea starea sa sufletească lăuntrică. Dar Duhul Sfânt sălăşluindu-se în inima omului, îi arată
toată sărăcia lăuntrică şi slăbiciunea şi descompunerea sufletului şi a inimii şi depărtarea de
Dumnezeu; şi în faţa tuturor faptelor bune şi în faţa dreptăţii lui, îi arată toate păcatele, lenevirea şi
lipsa de grijă în ale mântuirii şi fericirii oamenilor, interesul propriu ce se află ascuns tocmai în
faptele bune, care la căutare par lipsite de interes, grosolana lor iubire de sine, tocmai acolo, unde el 117
nici nu bănuia. Ca să spun pe scurt, Duhul Sfânt arată totul în lumina adevărată şi atunci omul
începe să-şi piardă nădejdea în propriile sale puteri şi fapte bune, se socoteşte cel mai rău dintre
oameni.
360. Duhul Sfânt ne învaiă rugăciunea cea adevărată. Nimeni nu se poate ruga cu o astfel de
rugăciune, care să fie într-adevăr plăcută lui Dumnezeu până nu va primi pe Duhul Sfânt. Pentru că,
dacă cineva, neavând în sine pe Duhul Sfânt, începe să se roage, atunci sufletul lui se va risipi în
diferite părţi, de la un lucru către altul şi nu va putea deloc să-şi ţină gândurile la un loc, şi pe
deasupra, el nu cunoaşte aşa cum se cuvine fiinţa sa proprie, nici nevoinţele sale, nici cum şi ce
trebuie să ceară lui Dumnezeu, şi nu ştie cine este Dumnezeu. Dar omul, în care locuieşte Duhul
Sfânt, îl cunoaşte pe Dumnezeu şi vede că El este Tatăl Său, şi cum trebuie să se apropie de El, şi
cum trebuie să ceară şi ce trebuie să ceară de la El. În vremea rugăciunii, gândurile lui sunt rânduite,
curate şi îndreptate către o singură ţintă, spre Dumnezeu; şi cu rugăciunea lui el poate îndeplini
chiar totul.
361. Neliniştea duhului şi patimile strică sângele şi vatămă în sine sănătatea. Postul şi, în genere
viaţa pustnicească, este cel mai bun mijloc pentru păstrarea sănătăţii şi pentru înflorirea ei.
Rugăciunea introduce Duhul în regiunile lui Dumnezeu, unde se află rădăcina vieţii, iar din Duh se
împărtăşeşte şi trupul cu aceiaşi viaţă. Duhul zdrobit, simţurile pocăite şi lacrimile nu micşorează
puterile ci le adaugă, fiindcă aduc sufletul la o stare îmbucurătoare.
Dumneata doreşti ca zdrobirea şi lacrimile să.nu le pierzi niciodată. E mai bine să doreşti, ca să
domnească în dumneata întotdeauna duhul unei adânci smerenii. Fiindcă din ea vin şi zdrobirea şi
lacrimile, din ea vine şi faptul că ele nu înfumurează, fiindcă vrăjmaşul vicleneşte în aşa fel, încât
vrea să nască şi din aceasta iarba cea otrăvitoare.
În împletirea cu zdrobirea de sineţi vin şi duhurile duhovniceşti. Adevărata zdrobire ştie să nu
stânjenească o adevărată bucurie şi vieţuieşte prieteneşte cu ea, chiar ascunzindu-se întrucâtva sub
ea.
Dar cum stai cu preţuirea de sine? Ia, sau ţine întotdeauna sabia smereniei şi nimicniciei şi taie fără
milă capul celui dintîi răufăcător de-al nostru.
362. Ia aminte la tine însuţi şi te lămureşte, sau mai bine-zis să-ţi spun din nou ceea ce am grăit.
Propăşirea în viaţa duhovnicească ajunge să fie semnată printr-o conştiinţă din ce în ce mai mare a
netrebniciei proprii, în înţelesul deplin al acestui cuvânt, fără nici un fel de îngrădire; aşa încât de
îndată ce te preţuieşti pe tine însuţi, în orice privinţă ai face-o, ceva merge strâmb. şi e primejdios.
Vrăjmaşul se va aşeza alături şi va începe să-şi întoarcă privirea în altă parte, iar în acest timp el îţi
va arunca o piatră în cale, de care te vei putea poticni. Sufletul care îşi dă preţ sieşi este la fel ca
cioara, care a scăpat brînza. Să-ţi ajute Dumnezeu să te desăvârşeşti în a nu-ţi vedea faptele şi
ostenelile proprii. şi mai îngrijeşte-te să ai mai puţine închipuiri în sufletul tău şi mai multe gânduri
şi simţăminte. Mijlocul prin care se curmă curgerea închipuirilor este rugăciunea minţii pe care ai
început-o. Va veni o clipă, când vei simţi că a stat curgerea lor, cum a stat şi curgerea sângelui la
femeia din Evanghelie (Luc. 8,14).
363. Numai Dumnezeu şi sufletul iată monahul. Cum poţi ajunge până aici? Cum vrei, numai să
ajungi; fiindcă de îndată ce cineva nu este aşa, acela nici nu este monah. Dar oricât de greu ar fi 118
aceasta, vine duhul râvnei şi împrăştie toate spaimele. Acest duh nu poate fi stăvilit. El se află, este
primit de inimă şi pricinuieşte mari răsturnări înăuntru. De aici se trage obârşia tuturor monahilor
adevărali! Ca să spunem mai drept, monahii nu se fac ei singuri monahi. Sunt naturi liniştite dar
care nu sunt vrednice de nevoinţele cele aspre ale lepădării de sine. Pentru unii ca aceştia, este mai
potrivit să trăiască smerit, în simplitatea inimii, făcând bine şi ajutând oricui care este în nevoie.