DIADOH
237. "Cel ce petrece întotdeauna în inima sa este departe de toate lucrurile cele fermecătoare ale
acestei vieţi şi, umblând întru duhul, nu poate cerceta poftele cele trupeşti. şi dacă, în acest chip, o
astfel de umbare el o săvârşeşte îngrădindu-se cu faptele cele bune, iar aceste fapte bune, le are ca
pe nişte străjeri în faţa porţilor cetăţii sale de curăăţenie, atunci toate cursele demonilor întinse
împotriva lui rămân fără nici o urmare". 89
Bine a spus Sfântul, că laţurile vrăjmaşilor rămân fără nici o izbândă, atunci când noi petrecem în
adâncul inimii noastre şi asta se întâmplă cu atât mai mult, cu cât noi ne statornicim acolo.
238. "Stăruieşte-te să intri în vistieria ta lăuntrică şi vei descoperi vistieria cerească. Că şi una şi alta
sunt acelaşi lucru; şi printr-o singură intrare le ajungi pe amândouă. Scara ce urcă spre acea
împărăţie este ascunsă înlăuntrul tău, adică în sufletul tău. Spală-te de păcat şi vei găsi acolo treptele
de suire, pe care poţi intra într-însa".
239. Două puteri, cu desăvârşire potrivnice între ele, înrâuresc asupra mea; puterea binelui şi
puterea răului, puterea purtătoare de viaţă şi puterea aducătoare de moarte. Puterea cea bună, după
rugăciunea mea liberă şi sinceră, întotdeauna o alungă pe cea rea, şi puterea cea rea are tăria numai
din răutatea ascunsă în mine. Ca să nu se mai atingă de noi răceala necurmată ce vine din partea
duhului celui rău, trebuie ca neîncetat să avem în inimă rugăciunea lui Iisus: "Iisuse, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă". Împotriva vrăjmaşului, celui nevăzut (împotriva diavolului) luptă
Dumnezeul cel nevăzut, împotriva celui puternic se războieşte Cel Atotputernic.
240. Prin urmare, întărindu-te, din nou în credinţa ta cea întru Dumnezeu prin Harul Său, lucru ce se
dobândeşte prin rugăciune, cheamă-i la luptă pe fiecare din cei ce te îndeamnă la păcate şi
sârguieşte-te să-ţi întorci inima de la ei şi s-o îndrepţi spre faptele bune; prin aceasta ei vor fi smulşi
din inimă şi vor fi nevoiţi să amorţească. Ca să ajungi la aceasta, lasă liberă judecata cea sănătoasă
şi sileşte-te s-o urmezi pe ea.
Această osteneală este cea mai de seamă în lucrarea dusă pentru înfrângerea voinţei. În felul acesta,
tretruie să ne ostenim mereu, ca să ne biruim pe noi înşine, până când în locul milei de noi înşine se
va naşte lipsa de milă faţă de noi şi necruţare, până când vom simţi setea de suferinţă, dorinla de a fi
chinuiţi, de a ne istovi şi sufletul şi trupul; până când în locul dorinţei de a fi pe placul oamenilor, se
va forma pe de o parte, scârba de toate obiceiurile şi legăturile rele, cu o oarecare împotrivire plină
de vrăjmăşie şi de îndârjire, iar pe de altă parte, expunerea fiinţei noastre, la toate nedreptăţile şi la
toate ocările omeneşti, până când în locul gustului numai pentru cele materiale, simţite şi văzute va
veni lipsa de gust şi dispreţul pentru ele şi va începe căutarea şi aşteptarea numai a lucrurilor celor
duhovniceşti, curate, dumnezeieşti, până când în locul pământescului, pentru care viaţa şi fericirea
se mărgineşte numai la cele ce sunt pe pământ, până când simţământul că eşti numai un simplu
călător pe acest pământ, ne va umple inimile, ne va împinge spre patria cea cerească.
241. În felul acesta, după ce harul deşteaptă pe om prima lui mişcare spre el însuşi e cuprinsă în
puterea libertăţii lui pe care o aduce la îndeplinire prin trei acte; 1) înclină spre partea binelui, îl
alege; 2) înlătură piedicile şi rupe legăturile, care-l ţine pe om în păcat, izgonind din inimă mila de
sine, dorinţa de a fi pe placul oamenilor, înclinarea spre cele simţite şi pământeşti, şi în locul lor,
deşteptând lipsa de milă faţă de el însuşi, lipsa de gust faţă de cele simţite, expunându-se la
batjocurile oricui şi mutându-se cu inima în veacul viitor cu sentimentul unui om care se simte un
simplu călător şi nemernic pe acest pământ; 3) în sfârşit, se hotărăşte să păşească de îndată pe calea
cea dreaptă, fără a slăbi întru ceva şi ţinându-se într-un fel de încordare necurmată.
În acest chip numai, se linişteşte totul în suflet; cel ce s-a trezit, a scăpat din toate legăturile, s-a
pregătit pe deplin, îşi spune sieşi: sculându-mă mă voi duce! Din această clipă începe o altă mişcare
a sufletului spre Dumnezeu. Biruindu-se pe sine însuşi, punând stăpânire pe toate ieşirile sale, 90
recăpătând libertatea, el trebuie să se ducă acum în întregime pe sine ca jertfă lui Dumnezeu.
Înseamnă că lucrul este făcut abia pe jumătate.
242. Efes. 4, 27: "Să nu daţi loc diavolului".
Diavolul nu are acces în suflet atunci când acesta nu hrăneşte nici o patimă. Dar când sufletul va
îngădui patimii şi va consimţi cu ea, atunci el se întunecă şi diavolul îl vede. Se apropie cu
îndrăzneală de el şi începe să gospodărească într-însul. Două mişcări vicioase şi însemnate tulbură
de obicei sufletul: pofta şi iuţimea. De va izbuti vrăjmaşul să biruie pe cineva cu pofta, îl lasă numai
cu această patimă fără să-l mai tulbure, sau tulburându-l uşor cu mânia; cine însă nu se dă bătut, în
faţa poftei, pe acesta se grăbeşte să-l mişte spre mânie şi adună în jurul lui, mai multe elemente de
aţâţare. Cel ce nu deosebeşte vicleşugurile diavolului şi se supără pentru orice, acela face loc
diavolului şi se supără pentru orice; acela face loc diavolului, dându-se să fie biruit de mânie. Dar
cel ce înăbuşă orice aţâţare de mânie, acela nu numai că nu-i face loc diavolului în inima sa, ci i se
împotriveşte şi-l alungă. În vremea mâniei diavolul îşi face loc în clipa când supărarea este
recunoscută ca fiind îndreptăţită şi satisfacerea ei, legitimă. Tocmai în acest moment vrăjmaşul intră
în suflet şi începe să bage înlăuntru roiuri de gânduri, unele mai aţâţătoare decât altele. Omul începe
să ardă de mânie ca într-o flacără. Aceasta este flacăra diavolească, o flacără a iadului. Iar bietul om
crede că el arde astfel de râvnă pentru dreptate, cu toate că mânia omului niciodată nu face dreptatea
lui Dumnezeu (Iacov. l, 20). Acest lucru nu este, în felul lui, decât o înşelare prin mânie, aşa cum
este înşelarea prin poftă. Cine înăbuşă imediat mânia, acela spulberă această înşelare şi prin aceasta
îl respinge pe diavol aşa cum cineva l-ar lovi pe altul cu putere în piept în dreptul inimii. Cine din
cei ce se mânie, dacă se cercetează cu conştiinţa curată după potoţirea mâniei, nu găseşte că la
temelia aţâţării n-a fost decât o nedreptate?! Dar, vrăjmaşul întoarce această nedreptate, în dreptate
şi o umflă cât un munte aşa de înalt, încât ţi se pare că, dacă nu ni se satisface jignirea noastră, chiar
aici lumea însăşi, n-ar mai putea sta.
Tu nu poţi să nu ţii minte, răul, să nu vrăjmăşeşti? Fii vrăjmaş, dar vrăjmăşeşte, împotriva
diavolului, iar nu împotriva fratelui tău. De aceea, ne-a şi dat Durnnezeu drept armă mânia, pentru
ca noi să doborâm cu sabia nu trupurile noastre proprii, ci ca să împlântăm ascuţişul ei în întregime
în pieptul diavolului. Înfige-ţi acolo sabia până în prăsele, iar dacă vrei, bagă şi mânerul şi nu o mai
scoate niciodată, dimpotrivă, mai înfige acolo altă sabie. Dar acest lucru se va petrece atunci când
noi ne vom cruţa unul pe altul, când ne vom purta cu dragoste de pace unul faţă de altul. Să mă
lipsesc de bani, să-mi pierd slava şi cinstea, mădularul meu îmi este mai scump decât orişice. Aşa
va spune unul altuia: să nu ne jignim firea cu scopul de a câştiga bani, de a căuta slava.
243. Ne vom aduce aminte cum lucrează ispitele vrăjmaşului. Tăria sabiei vrăjmaşului este gândul
vrăjmaşului însoţit de nădejdea că în inimă omul îl va consimţi, pe temeiul cărui gând el mai pe
urmă îşi făureşte o ispită puternică. Este înfăţişată, de pildă, faţa celui care ne-a ofensat: aceasta este
gândul care mişcă sabia vrăjmaşului. Când acestei mişcări îi va răspunde în inimă un simţământ
neplăcut de cel care ne-a jignit, asta înseamnă că sabia a pătruns până la fiinţa sufletului şi l-a rănit.
Atunci vrăjmaşul se năpusteşte asupra sufletului şi ridică într-însul o furtună întreagă alcătuită din
duşmănii şi răzbunări. Dar când în inimă se află o dorinţă necurmată de a ierta ocările şi de a ne
păzi întotdeauna într-o blândeţe plină de linişte şi de pace cu toată lumea, atunci oricât ar încerca 91
vrăjmaşul să pună înaintea sufletului prin gânduri faţa celui ce ne-a scîrbit, inima nu-i va răspunde
nimic, iar drept urmare, vrăjmaşul nu va avea de ce să-i agaţe ispita. Lovirea sabiei lui va sări înapoi
de pe această inimă, ca de pe un ostaş îmbrăcat în armură.
244. Ca să nu rosteşti nici un cuvânt de mânie este o mare desăvârşire. În temelia ei stă o inimă din
care lipseşte întărâtarea. care, ca o scânteie, este acoperită de lăsarea omului în voia lui Dumnezeu,
cu conştiinţa că Dumnezeu îi îngăduie neplăcerile ca să-l încerce şi să se arate în faţa ochilor noştri,
cât de temeinic este bunul mers al omului nostru cel dinlăuntru. Acest lucru ne şi obligă să ne
purtăm în asemenea cazuri cu blândeţe, crezând că Însuşi Dumnezeu ne vede în această clipă. Este
adevărată şi ideea dumitale, că cei ce ne pricinuiesc neplăceri sunt uneltele vrăjmaşului. De aceea
când cineva îţi face neplăceri, să socoţi întotdeauna că în urma lui stă vrăjmaşul care îl aţâţă şi-i
insuflă vorbele şi lucrurile pline de ocară.
245. Tâlcul acestei parabole este limpede. Această femeie frumoasă preînchipuie un suflet căzut
care s-a întors la Domnul cu pocăinţă şi care s-a unit cu El, pentru ca să fie numai al Lui şi numai
Lui să-I slujească. Prietenii de mai înainte sunt patimile. Fluierul lor este mişcarea gândurilor
pătimaşe, simţămintelor păcătoase şi dorinţelor pline de pofte. Fuga în liniştea lăuntrică este
ascunderea în adâncul inimii, pentru ca să stea acolo înaintea Domnului. Când aceasta se va săvârşi
înlăuntru, atunci tot ce este pătimaş, ori de ce natură ar fi, dar care tulbură sufletul, va pleca de la
sine şi sufletul se va linişti.
246. şi în genere, pune-ţi ca o lege, să măsori cele îngăduite prin lucrarea pe care ele o produc
înlăuntru. Ceea ce zideşti, să-ţi îngădui; iar lucrul care te tulbură, să nu ţi-l îngădui în nici un chip.
Cine dintre cei cu mintea sănătoasă va întinde mâna spre paharul cu băutură, în care este pusă
otravă, dacă cunoaşte acest lucru?
247. Pentru ca gândurile să nu rătăcească, trebuie să avem un astfel de simţământ încât să păstreze,
fără ieşire, în inimă cu Dumnezeu, şi atunci gândurile străine nu-şi vor găsi loc acolo. Pentru ca să
nu osândim pe alţii, trebuie să simţim adânc păcătoşenia noastră şi să arătăm o sinceră părere de
rău, plângându-ne sufletul ca şi când ar fi mort. Cineva a spus: când în casa ta se află un mort, nu
vei începe să te îngrijeşti de cei morţi pe la vecini.
248. Când năvălesc gândurile rele, trebuie să-ţi întorci ochiul minţii din faţa lor şi, întorcându-te
spre Domnul, să le izgoneşti cu numele Lui. Dar când un gând îţi va mişca inima, şi ea ca o
vicleană, încetul cu încetul se va îndulci cu el, atunci trebuie să te ocărăşti şi să-L rogi pe Domnul,
să te miluiască şi să te baţi până când în inimă se va naşte un simţământ potrivnic; de pildă, în locul
osândirii, înălţarea altuia sau, cel puţin, un singur simţământ de respect.
Iată pentru ce trebuie să ne pregătim din timp un locşor liniştit în inimă la picioarele Domnului. Se
va întâmpla vreo alarmă? Să fugim imediat acolo şi să strigăm, să strigăm ca şi cum am da
socoteala de neagra neputinţă şi Domnul ne va ajuta; totul se va linişti.
249. Omul care este cu conştiinţa şi cu patima de partea celor pătimaşe, este în întregime pătimaş, şi
potrivnic lui Dumnezeu. Omul, care este de partea celor nepătimaşe, cu toate că e plin de patimile
care duce la luptă, totuşi, nu este potrivnic lui Dumnezeu, pentru că nu iubeşte patimile, şi are
dorinţa să nu facă aşa cum e îndemnat de ele, ci după voia lui Dumnezeu. 92
250. Problema despre punctul de căpetenie al luptei lăuntrice se dezleagă în chipul următor:
coboară-te cu atenţie în inimă, stai acolo în faţa Domnului şi nu îngădui să intre acolo nimic din
cele păcătoase. Aici se cuprinde toată lucrarea luptei lăuntrice.
251. Trebuie să deosebim simţâmintele care ne-au intrat în obicei şi simţămintele care trec pe
alăturea, care vin şi pleacă. Atâta vreme cât patimile nu sunt omorâte cu desăvârşire, nu ne vor
curma gândurile rele, simţămintele, mişcările şi punerile la cale. Ele se micşorează în măsura în care
se micşorează patimile. Izvorul lor este jumătatea noastră cea pătimaşă. Iată aici trebuieşte
îndreptată toată atenţia noastră. Aducerea aminte de Dumnezeu ştie să izgonească prin acest mijloc
tot răul şi să se menţină într-o bună rânduială. Deprinderea rugăciunii Lui Iisus este partea din afară
a acestei arme. În esenţă această lucrare este la fel cu şederea acasă. Să fii cu conştiinţa în inimă cu
Domnul, a Cărui chemare alungă tot ce este netrebnic. Citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie.
Osteneala şi stăruinţa în aceeaşi nevoinţă, biruieşte totul.
252. Căci aşa cum în lipsa Lui (prin rugăciunea lui Iisus) se scurge în noi tot ce este vătămător, fără
să lase vreun loc pentru cele folositoare de suflet; tot astfel prin prezenţa Lui se alungă tot ce este
potrivnic.
253. Demonii nu pot pune deloc stăpânire pe duhul sau pe trupul cuiva, nu au puterea să pătrundă
cu forţa în sufletul cuiva, dacă mai înainte nu-l vor lipsi de toate gândurile ce-l cheamă spre
nevoinţă şi nu-l vor goli şi lipsi de vederea duhovnicească.
254. Pravila duhovnicească cea mai de căpetenie, este să fii nedespărţit cu mintea şi cu inima de
Dumnezeu, sau să te rogi neîncetat; pentru încălzirea acestei nevoinţe sunt puse anumite rugăciuni
grăite, un ciclu de slujbe zilnice, care se desăvârşesc în biserică şi unele rugăciuni de chilie. Dar
principalul şi întreaga putere stă într-o neîncetată simţire pentru Dumnezeu, pe care să o şi
încălzească după cum se ştie.
Aceasta este legea! De îndată ce apare această simţire, toate pravilele sunt înlocuite numai cu ea;
dar de îndată ce această simţire lipseşte, nu o pot înlocui nici un fel de osteneală făcută cu citirea.
Rugăciunile rostite prin grai sunt orânduite pentru ca să hrănească această simţire şi de îndată ce nu
o hrănesc, atunci ele se citesc în zadar. E numai o osteneală, dar nici un folos. Asta e haina din
afară, pentru care, sau care nu este trup sau este un trup în care nu e sufletul.
Doamne, Dumnezeul meu! Ce lucruri aspre am scris! Da, altfel nu se poate vorbi, decât aşa.
255. E propriu rugăciunii mintale să se descopere patimile, care se ascund şi trăiesc în inima
omului! Ea le descoperă şi totodată le domoleşte.
E propriu rugăciunii mintale să ne descopere robia la care am ajuns, stăpâniţi de duhurile căzute. Ea
descoperă această robie şi ne scapă de ea.
Ca urmare, nu trebuie să ne tulburăm, şi să rămânem nedumeriţi, când se ridică patimile din firea
căzută; totul din ele e deşteptat de duhurile cele rele.
Cum însă patimile se domolesc prin rugăciune, trebuie să săvârşim rugăciunea lui Iisus, fără grăbire
şi foarte încet, tocmai atunci când ele se vor ridica şi încetul cu încetul rugăciunea lui Iisus va potoţi
patimile răzvrătite. Uneori, răzvrătirea patimilor şi năvălirea gândurilor pătimaşe este atât de
puternică, încât îl ridică pe om de la o mare nevoinţă sufletească. Aceasta este vremea muceniciei 93
nevăzute. Trebuie să-L mărturisim pe Domnul în faţa patimilor şi înaintea demonilor printr-o
rugăciune îndelungată, care ne va aduce negreşit biruinţa.
256. Continuă să te îndeletniceşti cu îndeplinirea acestei mici rugăciuni şi gândurile se vor linişti
din ce în ce mai mult şi neputinţa, pe care ai observat-o, se va lecui. Această mică pravilă, dacă vei
continua-o cum trebuie, îţi va forma o rană în inimă, iar această rană îţi va ţintui gândurile de Cel ce
este unul singur şi, va pune capăt împrăştierii gândurilor. Din această clipă, când Domnul te va
învrednici să-ţi îmbunătăţeşti starea ta, şi va începe o nouă zidire în toate cele lăuntrice şi umblarea
înaintea Domnului va ajunge mereu stăruitoare.
257. Legea pustnicească este următoarea: săă petreci cu mintea şi cu inima în Dumnezeu prin
lepădare de toate, tăindu-ţi orice plăcere, nu numai în cele trupeşti, ci şi în cele duhovniceşti, făcând
totul spre slava lui Dumnezeu şi spre binele aproapelui, purtând cu bucurie şi cu dragoste ostenelile
şi lipsurile pustniceşti în mâncare, în somn, în odihnă, în mângâierile ce le avem în legătură cu
semenii noştri - toate într-o măsură modestă - ca să nu sară în ochi şi să nu te părăsească puterile
trebuincioase pentru împlinirea pravilei de rugăciune.
258. "E bine să vorbesc, mă întrebi, cu alţii despre viaţa duhovnicească" Vorbeşte; numai să nu spui
ale tale, ci judecă lucrurile îndeobşte, potrivindu-le totuşi cu starea celui ce te întreabă. Se întâmplă
că unii încep a vorbi despre cele duhovniceşti numai ca să vorbească. şi acest lucru e mai bun, decât
să vorbeşti ceva despre cele lumeşti sau din cele deşarte. Tăcerea aşa cum o doreşti, o poţi păstra
când eşti singur, sau când nimeni nu vorbeşte cu dumneata. Deci, dacă mergând la cineva pentru
nevoile dumitale, îl rogi pe Domnul să-ţi pună pază gurii tale, bine faci. Mai bine ca orice este să fii
întotdeauna cu Domnul. Deprinde-te şi cu această rânduială.
Când stai cu cineva de vorbă, fereşte-te mai mult ca orice să tulburi liniştea celuilalt printr-o
aprindere oarecare sau prin pornirea gândurilor dumitale împotriva lui, cu o vădită dorinţă ca să ieşi
biruitor. Vrăjmaşul te duce acolo ca să începi o vorbă, iar de la vorbire să te ducă până la dezbinare.
La fel să te păzeşti a vorbi despre cele duhovniceşti, cu gândul să-ţi arăţi înţelepciunea ta în această
privinţă. şi acest lucru este un îndemn din partea vrăjmaşului, pe care dacă-l vei urma, vei fi
neapărat batjocorit de oameni şi defăimat de Dumnezeu.
259. Trebuie să finem mintea cu tărie, că îndeletnicirile, nevoinţele, purtările, cu toate că sunt de
mare nevoie şi de mare folos pentru păstrarea şi orânduirea vieţii duhovniceşti şi înnoirea firii, n-au
putere proprie pentru a fi duse la un bun sfârşit; nu ele zidesc duhul şi curăţă firea, ci darul lui
Dumnezeu, care străbate prin ele şi care află o intrare, un canal de scurgere spre puterile noastre. De
aceea, petreci în ele cu toată râvna, grija, stăruinţa; dar însăşi propăşirea dumitale s-o laşi pe seama
Domnului, pentru ca sub învelişul lor, El însuşi să ne zidească, cum vrea şi cum ştie.
260. Cum începi să te nevoieşti, nu-ţi opri luarea aminte şi inima asupra nevoinţei, ci trece-o cu
vederea, ca pe un lucru de mâna a doua; deschide-te ca pe un vas gata să primească darul şi astfel să
ajungi plin de lăsarea ta în voia lui Dumnezeu. Cel ce află darul, îl află prin mijlocirea credinţei şi
sârguinţei, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, dar numai prin mijlocirea sârguinţei. Oricât de nimerită
ar fi lucrarea noastră, dar de îndată ce nu o închinăm lui Dumnezeu, nu ne agonisim, darul, căci
atunci ea nu zideşte în noi duhul adevărului, ci duhul linguşirii, îl creşte în noi pe fariseul. Darul
este sufletul lucrărilor bune. Ele sunt pe atât de adevărate, pe cât hrănesc şi păstrează nimicirea de 94
sine, zdrobirea, frica de Dumnezeu şi credincioşia faţă de Dumnezeu. Când eşti sătul şi mulţumit de
ele, e semn că le-ai întrebuinţat cum se cuvine sau nu te pricepi.
161. Putinţa, temelia, condiţia tuturor biruinţelor lăuntrice, este prin biruinţa câştigată asupra
noastră înşine, care se cuprinde în înfrângerea voii şi în lăsarea fiinţei voastre în mâinile lui
Dumnezeu, cu o lepădare plină de duşmănie faţă de tot ce este păcătos. Aici a luat naştere neiubirea
faţă de tot ce este patimă, ură, duşmănie, lucrarea care este însăşi puterea de luptă duhovnicească şi
ea singură înlocuieşte întreaga trupă. Unde nu este ea, acolo biruinţa este deja în mâinile
vrăjmaşului fără de nici o luptă; dimpotrivă, unde se află ea, acolo biruinţa este câştigată adeseori
fără luptă. De aici se vede, că după cum punctul de plecare al unei lucrări rodnice este cel mai
dinlăuntru, la fel ea este punctul de plecare al luptei însăşi; numai din altă parte. Conştiinţa şi liberul
arbitru, trecând de partea binelui, cu îndrăgirea lui, doboară prin ură orice răutate şi toată patima şi
pe deasupra, tocmai răutatea şi patima din ele însăşi. Propriu-zis, în această lucrare stă înnoirea,
transformarea. De aceea, puterea care luptă cu patimile, este tot mintea sau duhul în care se află
conştiinţa şi libertatea, duhul care este ţinut şi întărit de dar. Prin el, către patimile ce se află în
luptă, trece puterea care doboară, care distruge. şi invers; când se răscoală patimile, ele ţintesc direct
spre minte sau spre duh, adică urmăresc supunerea libertăţii şi conştiinţei care se află în sfânta
sfintelor dinlăuntrul nostru; spre ele vrăjmaşul sloboade săgeţile înfocate prin patimi din hrubele
sufletului şi trupului, ca dintr-un loc de pândă şi atâta vreme cât conştiinţa şi libertatea sunt întregi,
adică se află în partea binelui, oricât de mare ar fi asaltul, biruinţa este de partea noastră.
Prin aceasta nu se afirmă, că întreaga putere de biruinţă ar veni de la noi, ci se arată numai izvorul
ei. Punctul de reazim pentru luptă este duhul nostru îndoit; iar puterea care biruie şi distruge
patimile este darul. El zideşte în noi una şi distruge alta - dar iarăşi prin duh, - sau prin conştiinţă şi
prin liberul arbitru. Cel ce se luptă se aruncă la picioarele Domnului cu strigăte, plângându-se cu ură
asupra vrăjmaşilor, şi Dumnezeu îi alungă şi îi doboară în el şi prin el.
262. Ce face cel care cade victimă unui om rău? Fiind cu pieptul strivit, strigă: ajutor! La strigătul
lui aleargă străjerul şi îl scapă din nevoie. Acelaşi lucru să-l facem şi în lupta gândurilor cu patimile
supărându-ne pe tot ce este patimă, trebuie să strigăm după ajutor: "Doamne ajută, "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!", "Doamne ia aminte spre ajutorul meu"!, "Doamne
ajută mie, celui neputincios!" Întorcându-te astfel către Domnul, să nu mai pleci din faţa Lui, ci
fiind cu luare aminte la ceea ce se petrece în dumneata, să stai mereu înaintea Domnului, rugându-L
să-ţi ajute. Într-o astfel de stare, vrăjmaşul va fugi fără întârziere, ars ca de foc. Dacă, fără să intrăm
într-o ceartă de cuvinte cu gândul pătimaş, ne vom întoarce direct către Domnul, cu frică, cu
evlavie, cu încredere şi cu credincioşie în puterea Lui atotlucrătoare, atunci, prin acest simplu fapt,
gândul pătimaş se va îndrepta de ochii minţii, care privesc spre Domnul. Fiind despărţit de suflet,
printr-o asemenea lipsă de atenţie, el va pleca de la sine, dacă patima se trezeşte în acest caz în chip
firesc. Dar dacă aici se va amesteca şi vrăjmaşul pe el îl va doborî raza luminii din minte, care vine
de la privirea noastră spre Domnul şi lucrurile se petrec astfel încât sufletul se linişteşte îndată după
atacul vrăjmaşului, de îndată ce se va întoarce spre Domnul şi îl va chema în ajutor.
263. Lupta gândurilor alungă ea singură patima din conştiinţă; dar ea tot mai rămâne încă vie, însă e
ascunsă numai. şi dimpotrivă: o lucrare potrivnică îl loveşte pe acest balaur în cap. Totuşi, din 95
aceasta nu urmează că în timpul lucrării nu trebuie curmată lupta gânditoare. Aceasta trebuie să fie
nedespărţită de cealaltă; altminteri ea poate rămâne fără de nici un rod şi poate chiar să înmulţească,
iar nu să micşoreze patimile, pentru că în vremea lucrării împotriva unor patimi, se poate alipi alta;
de pildă, în vremea postului să se alipească slava deşartă. Dacă acest lucru s-ar trece cu vederea,
atunci în ciuda tuturor silinţelor, lucrarea nu va da nici un fel de rod. Lupta gânditoare, care este în
legătură cu lucrarea, lovind patima din afară şi dinlăuntru, o distruge tot aşa de repede, pe cât de
repede piere vrăjmaşul, când este încercuit şi bătut din spate şi din faţă.
264. Trebuie să lucrăm cu încetul, crescând şi întărindu-ne treptat, potrivit cu creşterea şi cu puterea
noastră. Altminteri lucrarea noastră se va asemăna cu un petec nou pus la o haină veche. Cerinţa
nevoinţei trebuie să iasă dinlăuntru, aşa cum pofta şi instinctul bolnavului indică uneori leacul cel
mai sigur de vindecare.
265. Lupta cu patimile despre care s-a scris, este gânditoare. şi ea este lucrătoare pentru că,
neîngăduind patimilor să se hrănească cu ceva, prin aceasta ea le sleieşte de puteri. Dar împotriva
lor se poate duce şi o luptă prin fapte, care constă din măsurile ce se iau anume şi din faptele
diametral opuse ce se săvârşesc. De pildă, ca să înăbuşi zgârcenia, trebuie să începi cu dărnicia;
împotriva mândriei, trebuie să alegi îndeletniciri umilitoare; împotriva patimii de a te înveseli, să
alegi obiceiul de a şedea acasă, ş.a.m.d. Este iarăşi adevărat, că acest unic fel de a lucra nu te duce
direct către scop, pentru că răbdând apăsarea din afară, patima se poate înrădăcina înăuntru, sau ea
însăşi, sau cedând locul alteia. Dar când cu această luptă activă se va uni şi cea lăuntrică, cea a
gândurilor, atunci ele împreună vor bate repede orice patimă, împotriva căreia se îndreaptă.