ÎNSINGURAREA ŞI CITIREA SUNT DOUĂ ARIPI ÎN ACEASTĂ ÎNDELETNICIRE
169. Mi-ai scris că din pricina atenţiei, te doare chiar capul. Da, dacă lucrezi numai cu capul, aşa se
întâmplă; dar când te vei coborî în inimă, nu va mai fi nici o osteneală; capul se va deşerta şi
gândurile se vor sfârşi. Ele toate sunt în cap, aleargă unele după altele şi e cu neputinţă să le
stăpâneşti. Dar dacă vei afla şi vei şti să stai în ea, atunci de fiecare dată, când vor începe să te
tulbure gândurile, e deajuns numai să cobori la inimă, şi gândurile se vor împrăştia în toate părţile.
Aceasta va fi un mic ungher, plin de tihnă, un liman fără primejdii. Nu lenevi să cobori. În inimă se
află viaţa. Acolo, prin urmare, trebuie să vieţuim. Să nu socoteşti că lucrul acesta este al celor
desăvârşiţi. Nu. Acesta este un lucru al tuturor celor ce încep să-L caute pe Domnul.
170. Cum trebuieşte înţeleasă expresia: "Să-ţi concentrezi mintea în inimă?" - Mintea este acolo,
unde este atenţia. Ca s-o concentrezi în inimă, înseamnă să-ţi statorniceşti atenţia în inimă şi să-L
vezi în chip gândit pe nevăzutul Dumnezeu, Care este de faţă înaintea ta, adresându-te Lui cu
slavoslovie, cu mulţumire şi cu cerere, băgând de seamă, totodată, că nimic din cele străine să nu
intre în inimă. Aici e toată taina vieţii duhovniceşti.
Dar cea mai însemnată nevoinţă este paza inimii de mişcările pătimaşe şi paza minţii de gândurile
de acelaşi fel. Trebuie să privim în inimă şi să izgonim de acolo tot ce e nedrept. Făcând tot ce ne
este scris să facem, dumneata vei ajunge aproape să fii un călugăr, ba poate chiar un adevărat
călugăr, pe când în mănăstire poţi fi mirean.
171. Ori, iată ce se poate întâmpla: Dumnezeu îţi cere în întregime inima Ta, iar inima îl vrea pe
Dumnezeu: Căci fără Dumnezeu ea niciodată nu este sătulă, mereu tânjeşte. Cercetează-te din acest
punct de vedere. Poate că aici vei găsi uşa, ce duce la odihnirea cea în Dumnezeu. 72
172. Nu toţi cei ce am fost botezaţi şi unşi cu Sfântul Mir, avem darul Sfântului Duh. El se află în
toţi, dar nu este lucrător în toţi. Cum să ajungem acolo ca El să fie activ, este zugrăvit în ce am scris
mai înainte. Osteneşte-te să le revezi încă odată. Aici voi adăuga, numai, că nu este altă cale ce ar
duce într-acolo.
173. Lucrul de căpetenie este ca atenţia să nu se depărteze de Dumnezeu, ceea ce este tot una cu
întărirea pomenirii de Dumnezeu în inimă.
174. Îl cauţi pe Domnul? - Caută-L, dar în dumneata. El nu e departe de nimeni. E aproape Domnul
de toţi cei ce-L cheamă cu sinceritate. Găseşte un loc în inimă şi acolo stai de vorbă cu Dumnezeu.
Aceasta este sala de primire a lui Dumnezeu! Oricine Îl întâmpină pe Domnul, acolo Îl întîmpină şi
El n-a hotărât un alt loc de întâlnire cu sufletele.
175. Dumneata păzeşti petrecerea înlăuntru şi însingurarea inmii. Să dea Domnul să le păzeşti
întotdeauna. Aici este lucrul de căpetenie. Când conştiinţa se află înlăuntru în inimă, - iar acolo se
află Dumnezeu - atunci ele se unesc şi lucrarea mântuirii propăşeşte. Atunci gândurile nedrepte nu
pot intra acolo şi, cu atât mai mult, nici simţămintele şi stările rele. Numai singur numele Domnului
izgoneşte ce este străin şi atrage tot ce este înrudit cu El.
De ce ar trebui să-ţi fie frică mai mult? De mulţumirea de sine, de preţuirea de sine, şi de orice alt
de sine.
Fii părtaş la mântuirea ta, cu frică şi cu cutremur încălzeşte şi păstrează un duh zdrobit, o inimă
înfrântă şi smerită.
176. Ce înseamnă să fii cu mintea in inimă? Iată ce înseamnă: - ştii unde este inima? Cum să nu
ştii? Deci ce ai învăţat? Atunci opreşte-te acolo cu atenţia şi stai fără să ieşi dinlăuntru şi vei fi cu
mintea în inimă; acolo este şi atenţia. Mi-ai scris că adesea în timpul citirii acatistului prea dulcelui
Iisus simţi un foc în inimă. Iată acolo unde simţi acest foc, tot acolo să fii cu luare aminte, să nu ieşi
afară din inimă, nu numai în timpul rugăciunii, dar nici în orice altă vreme. Dar nu trebuie să stai
acolo aşa în chip simplu, ci cu conştiinţa că stai înaintea feţei lui Dumnezeu, sau înaintea ochiului
atotvăzător al Lui, care pătrunde cu privirea în cele mai ascunse locuri ale inimii, dar ca să stai
astfel, să-ţi pui silinţa ta să aprinzi un oarecare simţământ pentru Dumnezeu, cum sunt: frica,
dragostea, încrederea, credincioşia, o dureroasă zdrobire şi altele. Aceasta este norma rânduielii
lăuntrice. Stai de strajă şi de îndată ce vei băga de seamă că ea s-a năruit în vreo parte oarecare,
grăbeşte-te să te statorniceşti din nou.
177. Să ai întotdeauna o singură râvnă: să te păstrezi în inimă în faţa Domnului aşa cum trebuie, iar
la cele ce sunt în afară să nu dai vreo atenţie. Când ai ajuns la aducerea aminte de Dumnezeu,
conştiinţa stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi cade în faţa Lui cu o deplină lăsare în
mâinile voii lui Sfinte, aceasta este norma care îţi arată cum trebuie să te păstrezi în legătură cu
Dumnezeu.
178. Aşadar dumneata cunoşti adevărata odihnă! Slavă Domnului!
Atunci ce-ţi mai rămîne de făcut? Trebuie acum să te tragi în acea parte, unde ţi se dă odihnă.
Trebuie să cauţi raiul pierdut, pentru ca apoi să-l cânţi pe cel găsit. Aici stă miezul lucrului. Totul
este din afară de acest rai, totul este încă puţin. Trebuie totuşi să vrei. Să-ţi ajute Maica Domnului şi
Îngerul Păzitor al dumitale! 73
179. Te felicit cu prilejul întoarcerii fericite! După o despărţire, ungheruşul tău îţi pare ca un rai.
Acest sentiment îl încearcă toţi. Tot astfel se întâmplă când cineva se întoarce după o vreme de
risipire spre luarea aminte şi spre viaţa lăuntrică Când suntem în inimă, suntem acasă; când nu
suntem în inimă, noi nu suntem acasă. şi iată, lucrul de care trebuie să avem grijă mai mult decât de
obicei!
180. Să-ţi ajute Dumnezeu să fii viu şi trez. Dar nu uita că ceea ce este de căpetenie, este să te uneşti
cu luarea aminte a ta şi cu mintea ta, împreună şi cu mintea ta, împreună şi cu inima ta şi să petreci
acolo fără să ieşi din faţa lui Dumnezeu. Toate ostenelile ce sunt în legătură cu rugăciunea către
acolo trebuiesc îndreptate. Roagă-l pe Domnul să-ţi dăruiască acest bine. Aceasta este comoara cea
ascunsă în ţarină şi mărgăritarul cel de mult preţ.
181. La cei ce se nevoiesc, în loc de îndreptare prin cele din afară, scopul lor trebuie să fie luarea
aminte, umblarea în prezenţa lui Dumnezeu. Iată, când Dumnezeu va face să ia naştere rana
dragostei în inima noastră, atunci de la sine va veni şi ceea ce doreşti sau ceva mai mult decât ceea
ce doreşti, şi va face loc unui oarecare ritm deosebit după care totul va merge la dumneata în bună
rânduială, aşezat şi potrivit, fără să te gândeşti la asta. Atunci voi purta înlăuntru pe învăţătorul, de
care altul mai înţelept nu.este pe pământ.
182. Fără lucru nu trebuie să stai o minută. Dar sunt lucruri care se fac în chip văzut cu trupul şi
sunt lucruri ce se săvârşesc în chip gândit, nevăzut. şi astfel de lucruri sunt adevărate. Primul dintre
ele este aducerea aminte de Dumnezeu ce se săvârşeşte necurmat, dimpreună cu rugăciunea minţii
şi a inimii. Această lucrare nimeni n-o vede; totuşi, persoanele care au o astfel de stare sufletească,
se află într-o neîncetată lucrare încordată. şi tocmai acest unic lucru se şi cere. De se face cât mai
repede, nu te îngriji de alte lucruri. De aceea, dacă cea dintâi hotărâre dumnezeiască privitoare la
om este ca el să fie într-o unire vie cu Dumnezeu, iar această unire se arată atunci când cineva
trăieşte în Dumnezeu cu mintea şi cu inima, atunci, cu cât cineva merge mai repede spre o astfel de
viaţă, cu atât se face mai mult părtaş la această unire, deşi n-are însemnătate în ce măsură. Ba putem
spune că acest om dezleagă problema vieţii pentru care el a fost rânduit în curgerea acestei vieţi. Cel
ce se osteneşte într-un asemenea fel de vieţuire, să-şi dea seama de aceasta şi să nu se mai tulbure că
nu săvârşeşte la arătare nu ştiu ce fapte deosebit de însemnate. Această unică lucrare înlocuieşte
toate faptele.
183. Orice creştin adevărat trebuie să ţină minte întotdeauna şi să nu uite niciodată, că are nevoie să
se unească cu Domnul Iisus Hristos în toată fiinţa lui, trebuie să-I facă loc Mântuitorului ca să
sălăşluiască în minte şi în inima noastră, că îi este de trebuinţă să înceapă să trăiască viaţa Lui
preasfântă. El a primit trupul nostru, iar noi trebuie să primim trupul şi preasfântul Lui Duh, să le
primim şi să le păstrăm pentru totdeauna. Numai o astfel de unire cu Domnul nostru va aduce acea
pace şi acea bunăvoire, acea lumină şi acea viaţă, pe care le-am pierdut în Adam cel dintâi; şi care
ni se întorc prin persoana lui Adam celui de al doilea, prin Domnul nostru Iisus Hristos. Dar ca să
ajungi la o astfel de unire cu Domnul, după împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, mijlocul cel mai
bun şi mai plin de nădejde este rugăciunea lui Iisus, care se face cu mintea şi se spune astfel:
"Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă!" 74
Dar oare este obligatorie rugăciunea lui Iisus şi pentru mireni sau numai pentru călugări? Negreşit
că este obligatorie, pentru orice creştin, aşa cum s-a spus la începutul acestui cuvânt de învăţătură,
are nevoie să se unească cu Domnul în inimă, iar pentru această unire drept cel mai bun mijloc
slujeşte rugăciunea lui Iisus.
184. "Să stai asupra inimii, să stai cu mintea în inimă, să te cobori din cap în inimă", toate aceste
expresii arată aceeaşi lucrare. Miezul problemei stă în concentrarea atenţiei şi în starea în faţa
Domnului celui nevăzut, dar nu în cap, ci înlăuntrul pieptului, către inimă şi în inimă. Când va veni
căldura dumnezeiască, atunci toate acestea se vor lămuri.
185. În cărţi se scrie, că atunci când rugăciunea lui Iisus capătă putere şi se înrădăcinează în inimă
(a se lega de limbă este una, iar a se înrădăcina în inimă este alta), atunci ea ne va da vegherea şi
alungă somnul.
186. Ia aminte de sine şi caută să nu ieşi din inimă, fiindcă acolo este Domnul. Caută acest lucru şi
osteneşte-te să-l cauţi. Vei afla şi vei vedea de ce nespus preţ este.
187. Faptul că eşti purtat de simţire sau că în general ai simţiri duhovniceşti, încă nu înseamnă că
stai cu o puternică luare aminte în inimă. Când ai ajuns la această din urmă înfăptuire, atunci mintea
stă în inimă fără să iasă de acolo şi stă înaintea Domnului cu frică şi cu evlavie şi nu vrea să iasă din
inimă. Această stare se aseamănă cu starea pruncului în braţele mamei. Domnul să-ţi dea darul să
ajungi la această stare.
188. Se va întâmpla să afli pe cineva din cei ce cunosc lucrarea şi te va lămuri; toată neorânduiala ta
lăuntrică vine din faptul că acolo se ascunde ceva ce-ţi descompune puterile, mintea merge cu alaiul
ei de gânduri, iar inima cu şiragul ei de porniri. Trebuie să uneşti mintea cu inima şi atunci rătăcirea
gândurilor se va curma, iar tu vei primi o cârmă pentru călăuzirea corabiei tale sufleteşti, o pârghie
cu care vei începe să pui în mişcare întreaga lume lăuntrică. Dar se poate duce una ca aceasta?
Deprinde-te să te rogi cu mintea în inimă: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieştemă!" şi când vei învăţa să o săvârşeşti cum trebuie sau, mai bine zis, când ea se va altoi în inimă,
această rugăciune te va duce la ţelul dorit; ea îţi va uni mintea cu inima, ea va potoli rătăcirea
gândurilor şi-ţi va da puterea să-ţi călăuzeşti mişcările tale sufleteşti.
189. În starea de mai înainte, rugăciunea îţi era ea lucrătoare, dar inima ta aproape totdeauna era
rece şi numai din când în când se mişca spre rugăciune mai aprinsă şi stăruitoare. Acum însă
dimpotrivă, căldura ce vine din rugăciune rămâne, iar răceala năpădeşte din când în când şi este
repede alungată printr-o răbdătoare stăruinţă întru rânduielile şi îndeletnicirile care trezesc simţirea.
Este o mare deosebire şi între felurile în care inima se împotriveşte cu războirile ei zadarnice şi
pătimaşe; cine e lipsit de ele?! dar în starea de mai înainte ele pătrundeau în inimă, o furau laolaltă
cu ele şi îi scoteau învoirea parcă cu sila; dar chiar dacă din pricina aceasta erau acolo lucruri
păcătoase, totuşi inima nu arareori rămâne liberă în ce priveşte întinderea prin păcătoasa îndulcire.
Aceleaşi războiri o năvălesc şi acum, dar la intrarea inimii stă o strajă, care nu-şi părăseşte locul de
pază, luarea aminte stă acolo şi, prin numele Domnului Iisus izbuteşte înapoi pe aceşti vrăjmaşi. şi
numai rar de tot izbucneşte vrăjmaşul să îi strecoare tâlhăreşte o oarecare dulceaţă, care, de altfel,
îndată e descoperită, e smulsă şi curăţită prin pocăinţă, în aşa fel încât nici urmă nu i se mai
cunoaşte. Aşa este rânduiala obişnuită a inimii, despre care este vorba. Până să ajungi aici - în 75
perioada căutărilor şezând lingă scăldătoare, - tu petreci ani de zile spunând: "om nu am". O, când
va veni mântuirea lui Israil, ca să ne arunce în această scăldătoare de viaţă, care este primit în sinea
noastră, ne va lăsa să lâncezim în felul acesta? El este înlăuntrul nostru, dar noi nu suntem acolo şi
prin urmare, noi trebuie să ne reîntoarcem acolo. Destul am citit, trebuie să lucrăm; destul am privit,
cum umblă alţii, trebuie să umblăm noi înşine.
La aceste prea frumoase gânduri şi îndemnuri, nu avem ce adăuga. Vrei o viaţă lăuntrică? intră
înlăuntru. Dar cum trebuie să intri, despre aceasta s-a vorbit mai înainte.
190. Până la urzirea vieţii lăuntrice sau până la ivirea unei lucrări simţite din partea darului şi din
partea legăturii cu Dumnezeu, adeseori omul mai face ceva singur şi-şi încordează în acest scop
puterile. Dar, cheltuindu-şi în zadar silinţele, el aruncă în cele din urmă, încrederea în sine şi se
predă din tot sufletul în mâinile Darului a toate lucrător. Atunci Dumnezeu îl cercetează cu mila Lui
şi aprinde în el focul vieţii duhovniceşti celei dinlăuntru. Că în această mare preschimbare silinţele
lui n-au avut nici o însemnătate, asta el o ştie din chiar trăirea lui. Mai târziu, prin părăsiri mai mult
sau mai puţin dese, darul lui Dumnezeu întăreşte în el convingerea realizată tot prin trăire proprie,
că nici păstrarea acestui foc de viaţă nu este urmarea propriilor silinţe. Apoi, deasa izvorâre de
gânduri şi de începuturi bune, deasa luminare a duhului de rugăciune, care nu se ştie când şi de unde
îl află pe om, îl fac ca să se convingă tot prin această trăire a lui, că însuşi binele luat în întregime
nu este cu putinţă altfel decât prin lucrarea darului lui Dumnezeu, Care este întotdeauna de faţă,
după mila lui Dumnezeu, Care mântuieşte pe toţi cei ce se mântuiesc. El se predă în mâinile
Domnului şi Domnul lucrează toate în el. Trăirea aceasta de-a dreptul încercată îi arată că numai
atunci toate merg bine, când el este covârşit de această predare de sine. Domnul nici nu pleacă de la
dânsul şi prin toate mijloacele îl păzeşte.
Pe oamenii de teorie îi interesează mult problema legăturilor dintre har şi libertate. Pentru cel ce
poartă darul, problema aceasta este dezlegată prin însăşi lucrarea aceasta. Cel ce poartă darul se
predă atotlucrător şi darul e în lucrare în el. Acest adevăr pentru el, nu e numai un adevăr mai vădit
decât orice adevăr matematic, ci chiar decât orice faptă de viaţă din afară, fiindcă el a încetat să mai
vieţuiască în cele din afară şi este concentrat în întregime înlăuntru. Acum el nu are decât o grijă: să
fie întotdeauna credincios darului, care e de faţă într-însul. Necredincioşia noastră jigneşte darul şi
atunci el ori pleacă, ori îşi curmă lucrarea. Credincioşia faţă de darul său, sau faţă de Domnul, omul
şi-o mărturiseşte prin faptul că nu mai îngăduie nici în gânduri, nici în simţăminte, nici în lucrări,
nici în cuvinte; nimic din cele ce îşi dă seama că sunt potrivnice Domnului, ci dimpotrivă, nu lasă
să-i scape vreun prilej sau început fără să împlinească îndată ceea ce înţelege că e voia lui
Dumnezeu, aceasta judecând-o după mersul împrejurărilor şi după semnele tragerilor înapoi şi
încercărilor lăuntrice. Lucrul acesta cere uneori, trudă multă, o dureroasă constrângere de sine şi o
înfrângere de sine, dar el e bucuros să aducă totul drept jertfă lui Dumnezeu, fiindcă după orice
jertfă de acest fel, el câştigă drept răsplată lăuntrică: pacea, bucuria şi o deosebită îndrăzneală la
rugăciune.
Prin aceste fapte de supunere faţă de dar se sporeşte şi căldura de har a darului în legătură cu
rugăciunea, care nu-l mai părăseşte în vremea aceasta. Când ai aprins focul, ai nevoie de mişcările
văzduhului care să sufle în el; întocmai la fel când se aprinde şi focul darului în inimă, de o 76
neîncetată stare înaintea Domnului cu mintea în inimă, cu chemări îndreptate spre El sau chiar fără
chemări, numai cu simţiri, de credincioşie şi cu o cădere zdrobită la faţa Lui care se aduc acolo în
inimă. Această lucrare mai degrabă, în această stare sufletească ne este mijlocul de căpetenie prin
care se păstrează căldura lăuntrică, pentru alungarea gândurilor deşarte şi rele, pentru întărirea
cugetelor şi începuturilor bune. Vin gânduri şi începuturi bune? Omul se adânceşte în rugăciune şi,
ţinând seama de faptul că ele se întăresc prin rugăciune sau pier, el îşi dă seama întrucât ele sunt
plăcute sau neplăcute lui Dumnezeu. Vin gânduri rele sau începe să i se tulbure sufletul? El iarăşi se
adânceşte în rugăciune, fără să mai ia seama la cele ce-l încearcă acolo şi totul se spulberă: în felul
acesta rugăciunea minţii ajunge o mişcare de căpetenie şi un călăuzitor al vieţii duhovniceşti. Prin
urmare, nu e de mirare că toate îndrumările din scrierile Părinţilor sunt îndreptate mai ales către
ţelul de a învăţa să te rogi cu mintea, Domnului aşa cum trebuie.
191. Îndeletnicirea cu rugăciunea lui Iisus trece prin două vârste principale, sau două perioade, care
sfârşesc în rugăciunea curată, sau se încununează cu despătimirea sau desăvârşirea creştină în acei
nevoitori cărora binevoieşte Dumnezeu să o dea. Sfântul Isaac Sirul ne spune: "Nu mulţi s-au
învrednicit de o rugăciune curată, ci puţini. Iar dintre acei ce au ajuns taina cea care se plineşte după
aceasta şi au trecut pe malul celălalt (al Ierusalimului) de abia dacă se întâlnesc câte unul din
generaţie, după darul şi bunăvoirea lui Dumnezeu".
192. În perioada cea dintâi rugătorul este nevoit să se roage numai prin propriile sale puteri, fără
îndoială că darul lucrează împreună cu cel ce se roagă din năzuinţă curată, dar el nu-şi vădeşte
prezenţa. În acest timp patimile cele ascunse în inimă, se pun în mişcare şi-l ridică pe cel ce
săvârşeşte rugăciunea la adevărate munci muceniceşti, în care biruinţele şi înfrângerile neîncetat se
înlocuiesc unele cu altele şi în care ni se descoperă lămurit atât libera voinţă a omului, cât şi
neputinţa lui.
193. În perioada cea de a doua darul lui Dumnezeu îşi arată prezenţa şi lucrarea lui într-un chip
simţit, unind mintea cu inima, dându-i putinţa se roage neîmpărţit sau, ceea ce este totuna, fără
risipire, cu aprindere şi cu un plâns în inimă; în acest timp, gândurile păcătoase îşi pierd stăpânirea
zilnică ce o aveau asupra minţii.
194. Întâia stare a rugăciunii se poate asemăna cu pomii dezgoliţi în vreme de iarnă; a doua cu
aceiaşi pomi, care însă sunt îmbrăcaţi cu frunze şi cu flori prin lucrarea căldurii de primăvară. Atât
în prima stare cât şi în cea de a doua, sufletul şi scopul rugăciunii trebuie să fie pocăinţa. Iar la
pocăinlă, pe care o aducem numai cu propriile noastre silinţe, Dumnezeu ne adaugă un dar, la
vremea potrivită, pocăinţa harică, şi Duhul Sfânt sălăşluindu-se în om, mijloceşte pentru el cu
suspinuri negrăite. El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu, pe care o ştie numai El
singur. De aici se vede cu toată limpezimea, că pentru un începător, căutarea locului inimii, adică
silinţa de a descoperi în sine, anume fără timp şi înainte de timp, lucrarea arătată a darului, este
începutul cel mai greşit, care strică rânduiala şi întocmirea după ştiinţă. Un astfel de început este
plin de mândrie şi de nebunie. În aceeaşi măsură nu i se potriveşte noului începător întrebuinţarea
mecanismelor, propuse de Sfinţii Părinli pentru călugării înaintaţi, pentru cei ce se liniştesc.
195. Osteneşte-te, sileşte-te, caută şi vei afla; bate şi ţi se va deschide. Nu slăbi şi nu deznădăjdui.
Dar în toate acestea ţine minte, că aceste osteneli alcătuiesc numai stăruinţele ce se fac din partea 77
noastră pentru atragerea darului, iar nu însăşi lucrarea pe care noi încă o căutăm. Ne lipseşte lucrul
cel mai însemnat, trezirea harică. Îţi dai foarte bine seama că orice cugeţi, ori de te rogi, sau altceva
de faci, parcă înghesui în inimă ceva străin, ceva din afară. Uneori, se întâmplă că, potrivit cu
puterea de încordare, o oarecare lucrare ce porneşte din aceste osteneli şi coboară până la o
adâncime anumită în inimă, dar mai târziu din nou este aruncată afară de acolo după nu ştiu ce
elasticitate a inimii, care nu este supusă şi deprinsă cu această lucrare, aşa cum este aruncat un băţ
cufundat vertical în apă. Iar după aceasta îndată simte o nouă răceală şi greutate în suflet, care e un
semn vădit că aici n-a avut loc o lucrare harică, ci numai osteneala şi stăruinţa noastră. De aceea, să
nu te nelinişteşti numai cu aceste simple lucrări şi să nu-ţi găseşti odihnă în ele ca şi cum tocmai ele
au şi fost cele ce trebuiesc căutate. E o primejdioasă rătăcire! Tot aşa de primejdios este să te
gândeşti că în aceste osteneli se cuprinde meritul pentru care este necesar să se trimită de sus darul.
Nu-i deloc aşa! Asta nu e decât o pregătire pentru primire, pe câtă vreme însăşi dăruirea atârnă cu
desăvârşire de voia Celui ce o împarte. Astfel, printr-o stăruitoare întrebuinţare a tuturor mijloacelor
arătate mai sus, căutătorul trebuie să meargă mai departe în aşteptarea cercetării lui Dumnezeu care
de altfel, nu vine după socotinţele noastre şi nimeni nu ştie din ce parte vine.
Numai cînd acest dar trăitor va veni, numai atunci va începe adevărata lucrare de schimbare
lăuntrică a vieţii şi a obiceiurilor noastre. Fără el nici nu trebuie să ne aşteptăm la vreo izbândă,
fiindcă toate câte le vom face, nu vor fi decât nişte încercări neizbutite. Un martor în această
privinţă este fericitul Augustin care multă vreme s-a chinuit cu sine însuşi, dar care nu s-a biruit pe
sine decât atunci când l-a luminat darul. Tu osteneşte-te, aşteptând cu o nădejde plină de credinţă.
Când va veni darul toate le va rândui.
196. Împlinirea poruncilor, care merge înaintea unirii minţii cu inima, se deosebeşte de împlinirea
poruncilor, care urmează după unire. Până la unire nevoitorul împlineşte poruncile cu cea mai mare
trudă, silind şi forţând firea sa căzută; după unire, puterea cea duhovnicească care uneşte mintea cu
inima, trage ea spre îndeplinire, pe care o face plăcută, uşoară, dulce. "Calea poruncilor tale a curs,
când ai lărgit inima mea", spune cântăreţul psalmilor.
197. Atâta vreme cât năzuinţele noastre îşi fac drum într-o formă fărâmiţată - când una, când alta,
una într-o parte, alta în altă parte - nu-şi află viaţă în ele însele. Dar când puterea de sus, puterea
darului dumnezeiesc, care în acelaşi timp umbreşte şi peste mintea noastră, atunci năzuinţele ei
toate se unesc într-o unitate şi se păstrează în această unitate şi se arată atunci şi focul vieţii
duhovniceşti.
198. Când darul nu locuieşte în om, demonii se cuibăresc în adâncul inimii ca nişte şerpi şi nu
îngăduie deloc sufletului să dorească binele; dar când în suflet va intra darul, atunci ei sunt purtaţi
către anumite laturi ale inimii ca nişte nori întunecaţi, schimbându-se acolo în patimi păcătoase sau
anumite vrăji, ca să întunece luarea aminte şi să abată mintea de la vorbirea ei cu darul.
199. Dacă tu însă ai simţit, că mintea ţi s-a unit cu sufletul şi cu trupul, că nu mai eşti fărâmiţat de
păcate în mai multe părţi; că alcătuieşti ceva unitar şi întreg, că sfânta pace a lui Hristos adie peste
tine, atunci păstrează darul lui Dumnezeu cu cea mai mare grijă. Lucrarea cea mai de seamă să-ţi fie
rugăciunea şi citirea cărţilor sfinte; celorlalte lucrări să le dai o însemnătate de a doua mână, iar faţă
de lucrurile pământeşti fii rece, dacă se poate, străin de ele. Lumea cea sfinţită, ca şi adierea 78
Sfântului Duh este subţire, pleacă din sufletul care se poartă cu o nepotrivită cuviinţă faţă de
prezenţa Lui, care distruge cucernicia, care nimiceşte credincioşia printr-o slăbire pricinuită de
păcat, care face loc nepăsării. Odată cu pacea lui Hristos, pleacă din sufletul nevrednic rugăciunea
harică şi se împlântă în suflet, ca nişte fiare flămânde, patimile, care încep să chinuiască pe cel ce sa jertfit de bunăvoie în mâinile lor, lăsat la propriile lui puteri de către Dumnezeu, care s-a depărtat
de el. Dacă te vei îmbuiba, dar mai ales dacă te vei îmbăta, sfânta pace va înceta să lucreze în tine.
Dacă te vei mânia, lucrarea lui se va curma pentru multă vreme. Dacă îţi vei îngădui a fi cutezător,
el va conteni să lucreze. Dacă vei îndrăgi ceva pământesc te vei molipsi de patima pentru lucruri,
pentru o încântare oarecare sau de o stare sufletească deosebită faiă de oameni, sfânta pace negreşit
va pleca de la tine. Dacă îţi vei îngădui o îndulcire cu gânduri desfrânate, el te va părăsi pentru
foarte multă vreme, ca unul ce nu rabdă nici un fel de miazmă urâtă, ce iese din păcat, mai ales din
păcatul desfrâului şi al slavei deşarte. Îl vei căuta, dar nu-l vei găsi. Vei plânge pentru pierderea lui,
dar el nu va lua aminte deloc la plânsul tău, ca să te înveţi să dai darului dumnezeiesc preţul cuvenit
şi să-l păstrezi cu grija cuvenită şi cu evlavie.
Să urăşti tot ce te trage în altă parte spre risipire, spre păcat. Răstigneşte-te pe crucea poruncilor
evanghelice; caută să te ţii mereu pironit de ea. Respinge cu bărbăţie şi cu trezvie toate gândurile
păcătoase şi dorinţele; taie grijile pământeşti; îngrijeşte-te să capete viaţă în tine Evanghelia printr-o
împlinire plină de râvnă în toate poruncile ei. În vremea rugăciunii răstigneşte-te din nou,
răstigneşte-te pe crucea rugăciunii. Înlătură de la tine toate amintirile, chiar cele mai însemnate, care
îţi vin în vremea rugăciunii, nu le lua în seamă. Nu teologhisi, nu te risipi în cercetarea cugetărilor
strălucitoare, noi şi puternice dacă ele vor începe să rodească pe neaşteptate în tine Sfânta Tăcere,
îndreptată asupra minţii prin simţirea măreţiei lui Dumnezeu; predică despre Dumnezeu într-un chip
mai înalt şi mai puternic, decât orice cuvânt. "Dacă tu te rogi cu adevărat, au spus Sfinţii Părinii,
atunci tu eşti teolog".
200. Dacă tu încă mai eşti clătinat de îndoieli? Te uiţi la mine şi, văzând în faţa ta un păcătos aşa de
mare, te întrebi nevrând: oare în acest om păcătos, în care lucrarea patimilor este aşa de vădită,
poate lucra Duhul Sfânt?
E o întrebare îndreptăţită! Ea mă nedumireşte şi pe mine! E ceva grozav! Mă risipesc, păcătuiesc;
preacurvesc cu păcatul, îl trădez pe Dumnezeul meu, îl vând pe mizerabilul prel al păcatului şi fără
să ţie seama de necurmata mea trădare, de purtarea mea lipsită de credincioşie şi vrednică de un
sperjur, El petrece neschimbat în mine. Fiind fără de răutate, El aşteaptă cu îndelungă răbdare
pocăinţa mea, mă atrage prin toate mijloacele la pocăinţă, la îndreptare. Tu ai auzit ce spune Fiul lui
Dumnezeu în Evanghelie? Nu au nevoie - zice El- cei sănătoşi de doctori, ci cei bolnavi. N-am venit
să chem cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Aşa vorbea Mântuitorul şi, tot aşa şi lucra. Stătea
cu vameşii; cu păcătoşii, îi aducea prin întoarcere la credinţă şi prin fapte bune spre o înrudire cu
Avram şi cu ceilalţi drepţi. Pe tine te miră, te uimeşte nemărginita bunătate a Fiului lui Dumnezeu?
Să ştii că tot atât de bun este şi Sfântul Duh, tot pe atât doreşte mântuirea neamului omenesc, este
tot atît de blând, nerăutăcios, îndelung răbdător şi mult milostiv. Duhul este una dintre cele trei
persoane ale Prea Sfintei Treimi, deopotrivă de cinstită, care alcătuiesc în sânul lor, în chip
neamestecat şi nedespărţit o singură fiinţă dumnezeiască, care are o singură fire. 79
şi tocmai păcatul este acela care îl aduce pe Duhul Sfânt către om! Îl aduce păcatul, dar nu cel ce se
săvârşeşte în faptă, ci cel pe care îl descoperim în noi înşine, cel pe care îl recunoaştem, cel pe carel plângem! În măsura în care omul îşi vede mai deplin păcatul său, în aceiaşi măsură el e mai plăcut
şi mai aproape de Duhul Sfânt, care ca un doctor, vine numaidecât lângă cei ce recunosc că sunt
bolnavi şi dimpotrivă, se întoarce de la cei ce se îmbogăţesc cu deşarta lor părere de sine. Priveşte,
şi vezi-ţi bine păcatul tău! Nu-ţi lua ochii de la el. Leapădă-te de tine! Să nu-ţi ai sufletul prea mărit
în fata ta însăţi! Intră pe de-a-ntregul la privirea păcatului tău, întru plângerea cea pricinuită de el!
Atunci vei vedea la timpul potrivit, cum te vei zidi din nou prin lucrarea Sfântului Duh, care pe cât
este de neajunsă, pe atât este şi de neînţeleasă. El va veni la tine, când nici nu-l aştepţi, va lucra
asupra ta, când tu vei recunoaşte că eşti cu totul nevrednic de El.
201. Lucrarea dumnezeiască nu este materială; ea nu se vede, nu se aude, nu este aşteptată, nu este
închipuită, nu poate fi spusă prin nici o asemănare, nu este împrumutată din acest veac: vine,
lucrează tainic. Mai întâi, îi arată omului păcatul, pe care îl vede în ochii lui şi pe care îl ţine, în
toată grozăvia lui, neîncetat în faţa ochilor lui, aduce sufletul în starea de a se osândi pe sine însuşi,
îi arată căderea noastră, această prăpastie pierzătoare; groaznică, întunecoasă, adâncă, în care a
căzut tot neamul omenesc prin păcatul străbunului nostru; apoi încetul cu încetul îi dăruieşte o
adâncă luare aminte şi o inimă înfrântă în timpul rugăciunii. Pregătind în felul acesta vasul se atinge
fulgerător, pe neaşteptate, în chip nematerial de părtile sparte şi ele se adună într-o unitate. Cine s-a
atins? Nu pot lămuri acest lucru: eu n-am văzut nimic, n-am auzit nimic, dar mă văd schimbat, mam simţit astfel pe neaşteptate dintr-o lucrare cu o autoritate absolută. Ziditorul a lucrat în vremea
zidirii celei dintâi. Spune-mi: trupul lui Adam făcut din pământ, pe când se afla înaintea Ziditorului
fără suflet, viu, putea oare să aibă o înţelegere despre viaţă, o simţire a vieţii? Când pe neaşteptate a
devenit în suflet viu, putea oare ceva mai înainte să cugete dacă e bine să primească sau să respingă
sufletul? Adam cel zidit s-a simţit pe neaşteptate viu, cugetător, doritor! Tot astfel, pe neaşteptate se
săvârşeşte zidirea din nou. Ziditorul a fost şi este Stăpânul nemărginit; El lucrează cu autoritate
absolută în chip suprafiresc, mai presus de orice gând, de orice pricepere, nemărginit de subţire,
duhovniceşte, într-un chip pe deplin material.
Din atingerea mâinilor Lui de întreaga mea fiinţă, inima şi trupul s-au unit între ele, au alcătuit ceva
unitar şi întreg; apoi s-au scufundat în Dumnezeu, unde petrec atâta timp cât îi ţine acolo mâna
nevăzută, neînţeleasă, atotputernică.
202. Dacă cineva, auzind din gura păcătosului un cuvânt mare despre lucrurile Duhului, se va îndoi
din necredinţă, se va tulbura gândul, presupunând că lucrarea ce se vesteşte este o lucrare de
înşelare demonică, unul ca acesta să-şi înlăture cugetul acesta plin de hulă. Nu, nu! Nu aşa este
lucrarea aceea, nu aşa sunt însuşirile înşelăciunii. Spune-mi: este oare propriu diavolului,
vrăjmaşului, omorâtorului de oameni, să se facă doctorul lor? Este propriu diavolului să unească
într-o unitate părţile puternice ale omului vlăguite în păcat să le scoată din robia păcatului la
libertate, dintr-o luptă între ele, la starea sfinţitei păci a lui Hristos şi întru Hristos? Este oare
propriu diavolului să scoată din adânca prăpastie a necunoaşterii lui Dumnezeu şi să pună la
îndemână o cunoştinţă de Dumnezeu, vie, care poate fi încercată prin trăire, care nu mai are nevoie
de nici o dovadă din afară? E propriu oare diavolului să propovăduiască şi să-L dovedească pe 80
Mântuitorul, Răscumpărătorul, să cuvinteze şi să lămurească apropierea de El prin credinţă şi prin
pocăinţă? Este oare propriu diavolului să statornicească din nou în om chipul nevăzut, să pună în
rânduială asemănarea zdruncinată? şi este propriu să aducă hrană celor săraci cu duhul şi, totodată,
învoirea, înnoirea, unirea cu Dumnezeu? Este oare propriu diavolului să-l ridice pe om pe înălţimile
Teologiei, pe care acest om simţindu-se ca nimic, limpezit de gânduri, fără dorinţe, scufundat în
întregime într-o minunată tăcere? Această tăcere este sfârşirea tuturor puterilor fiinţei omeneşti,
care năzuieşte spre Dumnezeu şi, ca să spun aşa, care dispare în faţa nemărginitei măreţii,
dumnezeieşti. Astfel lucrează înşelarea şi altfel lucrează Dumnezeu, nemărginitul Stăpân al
oamenilor, Care a fost şi este Ziditorul lor. Acela Care a zidit şi zideşte din nou, nu petrece oare ca
un ziditor? Aşadar, ascultă iubite frate, ascultă prin ce se deosebeşte lucrarea înşelăciunii de
lucrarea lui Dumnezeu! Înşelarea când se apropie de om, vine fie prin vreun gând, fie printr-o
subţire părere, sau printr-o arătare oarecare, văzută din ochii simţurilor, sau printr-un glas ce vine de
sub cer şi care este auzit de urechile simţite şi se apropie întotdeauna nu ca o mărginită stăpână, ci
ca o ademenitoare, care caută în om o învoire şi aşa câştigată prin acea învoire putere asupra
omului. Lucrarea ei este întotdeauna o lucrare din afară, dincolo de faptul că se face înlăuntrul, sau
în afara omului; omul o poate respinge. Dintru început, înşelarea este întâmpinată întotdeauna
printr-o oarecare îndoială a inimii; nu se îndoiesc de ea numai aceia care sunt cu totul robiţi de ea.
Înşelarea nu uneşte niciodată pe omul fărâmiţat de păcat, nu curmă imboldurile sângelui, nu
îndrumează pe nevoitor spre pocăinţă, nu-l micşorează în faţa lui însuşi; dimpotrivă, trezeşte în el
nălucirile, pune în mişcare sângele, îi pricinuieşte un fel de plăcere fără gust şi otrăvitoare, îl
linguşeşte subţire de tot, îi inspiră părere de sine, statorniceşte în sine eul ca pe un idol.
203. Miezul problemei este ca mintea să se unească cu inima în vremea rugăciunii, iar acest lucru îl
face darul lui Dumnezeu la timpul său, hotărât de Dumnezeu. Pomeneşti de un anumit mecanism în
rugăciune. El se înlocuieşte repede prin rostirea negrăbită a rugăciunii, printr-un răgaz de pace după
fiecare rugăciune, printr-o răsuflare liniştită şi negrăbită, prin închiderea minţii în cuvintele
rugăciunii. Prin mijlocirea acestor ajutoare noi, putem căpăta foarte uşor luarea aminte până la o
anumită treaptă. Atenţia minţii în timpul rugăciunii începe să fie simţită de inimă foarte repede.
Supunerea inimii la minte încet, încet, începe să treacă la unirea minţii cu inima, şi mecanismul,
propus de Părinţi, se va ajunge de la sine. Toate mijloacele mecanice având un caracter material,
sunt propuse de Părinţi numai ca ajutoare, pentru ca mai târziu să se ajungă mai lesne şi mai repede
la atenţia trebuincioasă din vremea rugăciunii, iar nu ca ceva esenţial.
204. Însuşirea necesară şi esenţială a rugăciunii este luarea aminte. Fără luare aminte nu este
rugăciune. Adevărata atenţie harică apare din omorârea inimii pentru toate cele lumeşti. Ajutoarele
rămân întotdeauna numai ajutoare. Aceşti Sfinţi Părinţi, care propun să introducă mintea în inimă
împreună cu respiraţia, spun că mintea, căpătând deprinderea să se unească cu inima (sau, mai
drept, doândind această unire după Harul şi lucrarea Harului) nu are nevoie de ajutorul
mecanismului pentru această unire, ci se uneşte cu inima în chip simplu, de la sine, prin propria sa
mişcare.
205. Unirea minţii cu inima este unirea gândurilor duhovniceşti ale minlii cu simţurile duhovniceşti
ale inimii. 81
Nu numai orice simţire de păcat şi orice gând de păcat, ci chiar toate gândurile şi simţămintele
fireşti, oricât de subţiri ar fi şi oricât de mascate s-ar ivi, printr-o aparentă neprihănire distrug
unirea-minţii cu inima, le pun într-o lucrare potrivnică una cu alta. În timpul unei abateri de la calea
duhovnicească, pe care ne-o vădeşte Evanghelia, sunt de prisos toate ajutoarele şi mecanismele;
mintea şi inima niciodată nu se vor uni cu ele.