La Iaşi, la pas, prin Copoul de altădată



Pictorul Petru Iosipescu



Sunt dimineţi cînd viaţa oraşului palpită ca inima unui tînăr care se întîlneşte cu fata iubită. Parcă toţi s-au trezit dintr-un vis care anunţă un miracol. Şi toţi au ieşit să-l aştepte. Cerul e pregătit şi el să întîmpine minunea cu albastrul spălat, unde un singur norişor alb îşi flutură mătasea festivă. Şi soarele şi-a lustruit peste noapte alama strălucitoare. În cîteva clipe totul este mai luminos, mai plin de speranţe decît a fost ieri. Ieri? Dar ce înseamnă ieri? Trebuie mers multişor îndărăt, un veac şi mai bine, ca să se găsească însemnătatea acestui "ieri", plin de parfumul de altădată, de cultură şi de istorie. "Ieri" se încadrează în plenitudinea unor vremuri situate într-un peisaj unic de urbe moldovenească, indiferent dacă se numea Copou, Dealul Ţicăului, mahalalele Nicolinei şi Socolei sau Podu Roş. E un punct de reper pentru amintirile legate de acea epocă.



"Vila cu turnişor pătrat"



Coborînd dealul Copoului, dinspre Breazu, se zăreşte siluieta unei clădiri albe cu turnuleţ. Construită în prima jumătate a veacului al XIX lea, clădirea a aparţinut istoricului Mihail Kogălniceanu. Pe la 1918 casa a devenit proprietatea lui Mihail Sadoveanu, care a ţinut-o pînă în anul 1936. Cînd s-a mutat Sadoveanu la "vila cu turnişor pătrat", aici se putea auzi vioara marelui compozitor George Enescu care locuia într-un corp al casei. În această casă s-a produs devenirea sadoveniană, aici Sadoveanu a scris cea mai importantă parte a operei sale şi tot aici a dăruit iubitorilor de carte Baltagul. De aici pleca Sadoveanu la vînătoare prin codrii din jurul Iaşului sau la pescuit prin bălţile şi iazurile Moldovei. Dacă se întîmpla să prindă ceva peşte era fericit. Dacă nu, mare scîrbă nu era pentru că se abătea prin Piaţa Halei de unde cumpăra cîţiva crapi dolofani ca să nu facă de rîs în faţa prietenilor invitaţi la un borş peşte. Şi casa îi era vizitată de Ionel Teodoreanu, Al. O. Teodoreanu, Panait Istrate, Gala Galaction, Otilia Cazimir şi George Topîrceanu. Împreună cu ei, Sadoveanu savura un borş de peşte, cu mămăliguţă caldă pe care musai o tăia numai cu sfoara. Şi, ca deliciul să fie complet, ceapa roşie, spartă cu pumnul, nu lipsea de pe masă. După plecarea musafirilor, pe înserat, conu’ Mihai se plimba prin parcul casei pe sub liliacul înflorit, mîngîind copacii şi stînd de vorbă cu natura, ceea ce pentru el era o adevărată religie.



Se ridică cortina la Teatrul din Copou



A fost o vreme cînd şi mersul la teatru în Dealul Copoului era o religie. Cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe la mijlocul veacului al XIX lea, cînd ţinuta vestimentară era la mare rigoare şi cucoanele se pregăteau ca pentru bal, ca să vadă şi să fie văzute¼ Era o adevărată întrecere între frumoasele vremii şi pregătirile începeau cu multe ceasuri înainte. Chiverniseala începea în faţa oglinzii şi ochii vioi se aprindeau de plăcere. Părul era pus pe un soi de bigudiuri pentru ca zulufii să cadă frumos de-a lungul tîmplelor. Sprincenele se arcuiau cu negru, gura se rumenea cu trandafiriu, iar unghiile se împurpurau cu carmin. Puful pămătufului stîrnea un nor roz de pudră, iar umerii şi sînii deveneau mai trandafirii, smaraldele aruncau sclipirea lor verde, rubinul lăsa un picur de sînge pe un deget, egreta de diamant tremura în păr, mătasea foşnea şi cînd mănuşele erau puse, binoclul şi evantaiul luate, frumoasele doamne se urcau în trăsura ce aştepta la poartă şi în huruiala cupeului ce alerga pe lespezi se urca Dealul Copoului, la teatru.



În curtea largă a teatrului, trăsurile se rînduiau frumos, surugiii îşi trăgeau glugile pe cap şi chiar dacă ningea sau ploua, se juca comedie sau dramă, dacă se omorau regi ori înnebunea vreo eroină, ei încremeneau pe capra trăsurii, nepăsători la atîtea fantastice peripeţii. Înăuntru, lojele capitonate cu catifea purpurie, se umpleau una după alta. Frumoasele apăreau cu pieptănăturile lor arhitecturale, împrăştiind miresme fine. Mîini graţioase se plecau peste balustrade, iar pietrele inelelor de pe degete sclipeau uimitor, în vreme ce orchestra cu alămurile ei ataca zgomotos eterna partitură. Şi, deodată, gong! Zidul cortinei se ridică dezvelind rampa învăluită în lumi tainice unde măşti vechi, vesele ori triste, rîdeau sau plîngeau, unde regii erau detronaţi şi amorezii oftători. Iată-l pe Don José care iese dintr-o trapă pînă la mijlocul bustului şi cere răzbunare, iat-o şi pe Cucoana Chiriţa cu toţi eroii şi eroinele ei, cum se dă mare "armazoancă", de preface întreaga sală a teatrului într-o imensă gură care rîde.



Aşa mergea lumea la teatru în acele vremuri, iar actorii îşi dădeau toată osteneala şi nu erau ocoliţi, cu toate că trupele străine nu lipseau. Dar într-o zi s-a produs fatalitatea. O flacără venită de nu ştiu unde a alergat pe sub strşini, fumul şi scînteile au umplut văzduhul, decoruri şi costume, spade şi pumnale de lemn, coroane de carton, lemnărie şi tencuială, toate au căzut la pămînt şi s-au prefăcut în cenuşă. Zidurile singure au rămas decoruri triste. În tabloul sinistru se zăreau urme din lojele îmbrăcate în catifea roşie unde atîtea guri frumose au surîs şi unde atîtea aplauze au mulţumit osteneala artiştilor. O vreme ploile şi zăpada au căzut peste ruinele înegrite şi într-o bună zi nimic nu a mai amintit că în acel loc ar fi existat cîndva vestitul teatru de la Copou.