CALUGARUL VLADIMIR SIKIN

Vladimir Şikin (1947-2000), a fost tuns în călugărie nu cu mult înainte de sfârşitul său. A slujit în mănăstirea Cuv. Seerafim din Diveevo doar şase ani, dar a reuşit să realizeze atâtea cât unii nu reuşesc în şaizeci de ani. Mii de suflete le-a încălzit cu dragostea lui Hristos, le-a adus la Biserică şi le-a întors la pocăinţă. Era un adevărat părinte duhovnic pentru mulţi pelerini care veneau la Diveevo.

El considera că omenirea, şi mai ales Rusia, va avea grele încercări şi mari necazuri, în primul rand, pentru nepocăinţă. La mărturisire repeta întruna despre necesitatea pocăinţei personale înaintea Împăratului Nicolai al II-lea şi a familiei lui. "Noi - tu şi eu - l-am trădat pe Împărat şi împreună cu el pe Dumnezeu". L-am trădat pe ascuns - în inimă, în gânduri, în slujirea noastră idealurilor urâtoare de Dumnezeu manifestată prin ideologia marxist-leninistă care a trecut prin toată viaţa noastră şi ne-a însoţit din pruncie până la moarte.

Săvârşind închinarea la Sfinta Cruce din Duminica a treia a Postului Mare, părintele Vladimir făcea paralela între răstignirea lui Dumnezeu şi aducerea în Jertfa Ispăşirii pentru păcatele poporului rus a Împăratului Nicolai al II-lea. În toate zilele de prăznuire a Împăratului părintele îndemna poporul spre pocăinţă. Plângea el, şi cu el plângea toată biserica. Mărturisind oamenii, părintele le dăruia câte un text mare cu o rugăciune de pocăinţă unde erau enumerate toate păcatele împotriva lui Dumnezeu, Împăratului şi Patriei, pentru care, cu regeret, mulţi dintre noi încă nu s-au pocăit.

Una dintre predicile lui, consacrate Împăratului Nicolai al II, a fost "Toţi trebuie să ştie aceasta...", în baza amintirlor roabei lui Dumnezeu Nina:

„În copilărie deseori boleam, iar o dată mă aflam chiar în pragul morţii. Era în anul 1963. Aveam şase ani. Părinţii plângeau şi se rugau lui Dumnezeu. Eu m-am lăsat pe podele şi din cauza slăbiciunii, am simţit o puternică ameţeală. În acest timp a venit un om necunoscut şi le-a spus părinţilor să se roage Familiei Împărăteşti pentru însănătoşirea mea: „Pe fiica dumneavoastră o pot ajuta doar Mucenicii Imperiali!". Înţelegeam că se vorbea despre mine. La un moment dat el a zis apăsat: „Rugaţi-vă, ea moare". Între timp simţeam că-mi pierd cunoştinţa şi am început să cad." El m-a luat în braţe şi mi-a spus: „Nu muri!". Apoi m-a pus pe pat şi se pregătea să plece. Mama l-a întrebat, dacă sunt încă vie. El i-a zis: „Rugaţi-vă lor. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă!". Părinţii începură să plângă din nou, rugându-l să rămână cu ei să se roage împreună. Însă el le-a spus cu tărie: „Nu fiţi puţin-credincioşi!" - şi s-a dus.

Pag 4 Tarul cu fam 200 copyImediat după ce mama şi cu tata şi-au adresat rugăciunea către Familia Împărătească, eu am văzut că intră în cameră nişte oameni. Primul era un bărbat, urmat de o femeie, un băieţel şi câteva fete. Erau îmbrăcaţi toţi în haine albe, strălucitoare, iar pe cap aveau cununi împărăteşti de aur, cu pietre scumpe. Bărbatul ţinea în mână o pânză pătrată. Mi-a pus-o pe faţă şi începu să se roage lui Dumnezeu. Apoi a scos pânza, m-a luat de mână şi m-a ajutat să mă ridic din pat. M-am simţit foarte bine şi uşor. Bărbatul m-a întrebat: „Ştii cine sunt?" Eu zic: „Doctorul". El a răspuns: „Nu sunt doctor pământesc, ci Ceresc. Dumnezeu m-a trimis la tine. Altfel nu te-ai m-ai fi sculat. Nu vei muri, ci vei trăi până la proslăvirea mea. Eu sunt Împăratul Nicolai, iar aceasta este sfânta mea Familie. Ea a venit la Dumnezeu pe cale mucenicească". Şi i-a numit pe nume. Eu m-am apropiat de Ţareviciul Alexei şi mă uitam la coroana lui. Deodată mama a ţipat: „Arde fata!". Părinţii au alergat să aducă apă. I-am întrebat: „Mama, cine arde?" Ea însă striga: „Fereşte-te de foc, ai să arzi". Eu le-am zis: „Aici sunt oameni, iar foc nu-i". Iar tata: „Într-adevăr, e o flacără foarte puternică! Focul umblă prin cameră, dar nimic nu se aprinde! Ce minune e aceasta?!" - „Nu vă temeţi, aceştia sunt doctorii, care au venit să mă vindece pe mine"."

Iar când Familia Împărătească pleca, eu l-am întrebat pe Împăratul Nicolai, cum adică ei au venit la Dumnezeu pe cale mucenicească? Ce, nu se poate pur şi simplu să te duci la Dumnezeu?" Împărăteasa Alexandra l-a oprit: „Nu trebuie, nu speria fetiţa". Iar Împăratul a răspuns cu un glas plin de tristeţe: „Toţi trebuie să ştie! Ce au făcut cu noi, e groaznic să şi spui!... Ei au pus cenuşa noastră în pocale... şi au băut cu plăcere şi cu bucurie că ne-au omorât!... Nu vreau să te sperii, dar va veni timpul şi toate se vor descoperi. Când vei creşte mare, să le spui oamenilor să nu caute rămăşiţele noastre, ele nu-s!". Eu eram încă foarte mică, nici nu umblam la şcoală. Şi însuşi Împăratul mi s-a arătat şi m-a vindecat.

Al doilea caz cu arătarea Familiei Împărăteşti a fost în 1972. Învăţam în clasa a opta. La noi (în Moldova), deoarece satele erau pline de oameni credincioşi, permanent ne vizitau lectorii-propagandişti atei. Doamna care a venit în clasa noastră s-a mirat tare când a văzu că toate fetele purtau broboade pe cap. Îşi începu lecţia cu explicaţia, că toţi împăraţii ne sunt duşmani, şi să nu ne fie frică, fiindcă ei nu mai există! „Împăraţii trebuie răsturnaţi, zicea ea, iar poruncile lui Lenin trebuie împlinite, servind cauza marxism-leninismului". Băieţii noştri însă i-au răspuns: „Dacă împăraţii nu mai există, noi nu trebuie nici să-i defăimăm, ci să-i pomenim. Pentru cei ucişi trebuie să ne rugăm!" Şi deodată, de undeva de sus coboară împăratul Nicolai cu toată Familia lui şi-i zice propagandistei: „Cine aici cleveteşte şi huleşte împăraţii?!" Iar ea a strigat: „Ard!", şi a căzut. Împăratul Nicolai a luat-o de mână şi i-a zis: „Ridică-te, nu am venit să pierd, ci să salvez". Doamna s-a ridicat şi îngrozită striga: „Am văzut un mare incendiu şi întrânsul erau oameni!". Împăratul îi răspunse: „Nu ai văzut incendiu, ci chinurile iadului". „Ce iad? Noi iadul l-am nimicit şi chiar am compus un cântec despre aceasta." Iar el: „Voi nu iadul l-aţi nimicit, ci lucrurile sfinte: pe Împărat l-aţi răsturnat, bisericile le-aţi distrus, sfinţeniile le-aţi călcat în picioare!". Atunci ea l-a întrebat: „Iar tu cine eşti?" Împăratul i-a răspuns: „Eu sunt acela pe care l-ai hulit, şi al cărui nume l-ai batjocorit". „Cum adică? Voi nu mai sunteţi în viaţă! Voi aţi fost făcuţi praf!". Împăratul însă i-a răspuns: „La Dumnezeu sunt toţi vii", şi a adăugat: „Vezi, pe mine m-au ucis, iar eu nu ucid... Du-te şi te pocăieşte!". Ea a fugit ca o săgeată din clasă. Împăratul s-a apropiat de noi şi pe toţi ne-a binecuvântattoţi, iar mie mi-a spus: „Tu vei trăi până la proslăvirea mea. Scrie tot ce ai văzut".

În altă arătare Împăratul a spus să transmit clerului să nu aibă încredere în stăpânire. Ierarhii Bisericii să spună: „Noi nu recunoaştem moaştele false, lăsaţi-vi-le vouă, iar noi vom cinsti numele sfânt al Împăratului şi proorociile sfinţilor plăcuţi ai lui Dumnezeu despre el!". „Dacă aceste moaşte false le vor înmormânta în cavoul meu Familial, mânia lui Dumnezeu va cădea peste locul şi oraşul acela!... Moaştele noastre să nu le caute. Spune-le preoţilor să zugrăvească icoane cu noi şi să se facă rugăciune. Prin icoane vor dobândi ajutor minunat. Iar pe icoane să nu ne despartă, ci să ne zugrăvească împreună, întreaga Familie. Am putere să-i ajut pe mulţi... Voi avea putere să ajut tot poporul, când voi fi proslăvit şi pe pământ! Şi dacă poporul rus va aduce pocăinţă, Rusia va prospera pe o perioadă scurtă de timp... "

În cartea reputatului savant Vladimir Ivanovici Dali „Despre uciderea de către evrei a pruncilor creştini şi folosirea sângelui lor" (Sankt-Petersburg, 1844) citim următoarele: „În 1454 în Viena au fost executaţi câţiva evrei pentru că au omorât un copil, i-au scos inima, au ars-o până la cenuşă, au pus-o în vin şi au băut-o" (pag. 42).

Despre aceasta scrie în lucrarea sa „Despre taina sângelui la iudei conform învăţăturii cabaliste" un fost rabin, trecut la creştinism, monahul Neofit (Sankt-Peterburg, 1914): „Iudeii omoară creştinii din trei motive: în primul rând, din ura satanică faţă de Hristos; în al doilea rând, pentru diverse exerciţii magice şi cabalistice, fiindcă ştiu că sângele omenesc, şi mai ales cel creştinesc, îi este plăcut diavolului; în al treilea rând, din „necesităţi" religioase (cap. 10). Praful din sânge sau cenuşa iudeii îl folosesc şi pe 9 iulie (stilul vechi). În această zi ei deplâng căderea şi devastarea Ierusalimului de către Tit Vespasian. Cu această ocazie ei îşi freacă tâmplele cu cenuşă din sânge. Toţi iudeii sunt datori să mănânce ouă tari presărate cu cenuşă. Obiceiul se numeşte la ei „Sţido amafrex". La prima vedere este uimitor că sarea o înlocuiesc cu oarecare cenuşă sau praf. Cenuşa aceasta însă, nu înlocuieşte sarea, ci sângele proaspăt creştinesc" (cap. 7).

Nu departe de locul unde au fost arşi Împărăteştii Mucenici, cercetătorul N. A. Sokolov a descoperit coaja a peste cincizeci de ouă. Rămâne doar să amintesc că Împăratul nostru Nicolai al II-lea cu familia şi cu cei apropiaţi lor au fost omorâţi (spre împlinirea prescripţiilor talmudice) pe 4 iulie (stil vechi), adică cu câteva zile înainte de prăznuirea ritualului „Sţido amafrex", apoi a fost ars până la cenuşă pentru a fi încheiat ritualul cabalistic de prăznuire a răzbunării şi biruinţei asupra goim (neiudeilor)".

Din amintirile despre ierom. Vladimir Şikin