CUVIOSUL SOFRONIE DE LA CIOARA

Asemeni multor sate din Transilvania, în 1755 satul Cioara din scaunul Orăştiei, prin birăul Petru Postei şi juraţii Moisă Şuvaina şi Petru Botoga, cere “arhiereu de lege grecească, neunit”. Prin uniatism Curtea din Viena urmărea “… izolarea unei părţi a poporului român de poporul român în totalitatea sa” şi “despicarea ţărănimii române în două grupuri care mult timp nu vor mai reacţiona în front unitar faţă de nobilime” şi se străduia “a înăbuşi orice manifestare a conştiinţei de sine a străbunilor noştri”.
În călugărul neunit din hotarul Cioarei, amintit de documentul din 1757, istoria a recunoscut pe Cuviosul Sofronie, fost preot al satului Cioara, cu numele Popa Stan. Până în 1987 s-a susţinut că a fost hirotonit în Ţara Românească, dar din “Conscripţia comitatenza a clerului român din Alba de Jos, anul 1733”, aflăm că a fost hirotonit la Arad, în anul 1728, de episcopul Vichentie Ioanovici.

Prin anul 1750, rămas văduv, Popa Stan a trecut la Cozia unde a primit cinul monahal, luând numele Sofronie, numele patriarhului Ierusalimului, un înflăcărat apărător al ortodoxiei în sec. al XVIII-lea. Prin această opţiune monahul Sofronie arăta că şi el va fi un mărturisitor al dreptei credinţe ameninţată de uniatism.
Izgonit din Plăişorul Cioarei în 1757, Cuviosul Sofronie petrece doi ani în locuri tainice, iar în 1759 apare cu titlul de vicar al mitropolitului din Carlovit în Ardeal, agitând împotriva “unirii” cu Roma în comitatul Hunedoara. În toamna anului 1757, Cuviosul Sofronie participă la adunarea de la Apold, prezidată de Ioan din Sălişte cu care colabora în acţiunea de înfruntare a uniatismului.
Proclamaţia “popii Sofronie” datată 6 octombrie 1759 prin care “făcea cunoscut locuitorilor din Brad că regina a lăsat deplină libertate de a fi unit şi neunit”, ajungând în mâna guvernului transilvănean, este trimisă în copie autorităţilor comitatului Hunedoara. Acestea reuşesc să-l aresteze pe Cuviosul Sofronie în preajma Crăciunului din anul 1759 şi să-l întemniţeze la Bobâlna. La 12 februarie 1760 este eliberat de vreo şase sute de ţărani conduşi de protopopul Ioan din Sălişte. Cuviosul se stabileşte în Zarand unde, potrivit raportului comitetului suprem, “amăgeşte poporul, dar nimeni nu se poate apropia de el, fiindcă românii îl apără în tot chipul”. La 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie intră în Zlatna, unde – conform celor scrise de protopopul unit din Alba Iulia – vorbeşte mulţimiii, defăimând pe preoţii şi pe episcopul unit. În mai 1760, când nobilii unguri erau întruniţi în conferinţa de primăvară la Deva, o delegaţie de români se prezintă cu un memoriu al ţăranilor din comitatele Hunedoara, Alba şi Zarand, în care se arată că sunt gata de a se achita de toate sarcinile faţă de principat, dar “ religia nu ne-o părăsim, până trăim. Toate neamurile îşi au legea lor… noi suntem prigoniţi pentru legea noastră”. Autorul acestui memoriu nu era altul decât Cuviosul Sofronie, care tocmai pentru păstrarea “legii” se ostenea în acel timp. La 12 mai 1760 Cuviosul Sofronie a intrat în Abrud, de aici a plecat la Câmpeni, apoi la Cărpiniş. Prezenţele Cuviosului Sofronie, cuvântările rostite şi entuziasmul mulţimii pentru apărătorul legii străbune, au alertat autorităţile care au cerut ajutor militar fără de care “nu-i chip să rămânem între români”.
În conferinţa ministerială din 3 iunie 1760, după ascultarea rapoartelor ce arătau cât de primejdioasă a devenit mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie, cancelarul aulic Bethlen Gabor propune prinderea şi omorârea Cuviosului Sofronie. Printr-o scrisoare trimisă la Sibiu în data de 16 iulie 1760, guvernatorul Kemeny Laszlo înştiinţează pe cancelarul Bethlen Gabor că “ tumultul valahilor schismatici ia amploare pe zi ce trece, încât, dacă Înalta Curte nu găseşte un remediu pentru curmarea acestuia, guvernul nu poate stinge acest foc răspândit printre ei”. Datorită acestei situaţii, guvernul şi comanda militară a Transilvaniei dispun arestarea Cuviosului Sofronie. Misiunea a fost încredinţată sublocotenentului Halmagy şi cancelaristului Szakadathi care au fost trimişi la Deva cu îndrumare ca, dacă în timpul cât se află în acel oraş Sofronie va părăsi domeniul Zlatnei, să-l prindă “fără zgomot şi tumult şi să-l ducă la Oradea”. Arestarea Cuviosului Sofronie s-a reuşit la 2 august 1760, la Abrud, în timpul unei înmormântări. Neputându-l duce la Oradea, conform ordinului, Halmagy se justifică guvernatorului că, dacă s-ar fi dus spre Oradea piereau cu toţii deoarece a fost înştiinţat că prin păduri numeroase cete i-ar fi tăiat calea. De aceea a fost nevoit să-l ducă la Zlatna, la porţile căreia fiind silit “de miile de români” să-l elibereze.
Cuviosul Sofronie convoacă un sinod pentru zilele de 10 şi 11 august 1760 la Zlatna, la care se întocmesc două memorii privind dreptul de a-şi ţine “legea”, de a avea episcop ortodox şi de a fi eliberaţi cei închişi pentru “lege”.
Prin “rescriptul imperial”, împărăteasa Maria Tereza îi acordă Cuviosului Sofronie un “salvconduct”, recunoscând că poporul român din Ardeal “a fost tratat pentru religia sa cu moarte şi alte pedepse sângeroase” şi, în consecinţă, rânduieşte o comisie pentru a face dreptate între uniţi şi neuniţi.
Pentru a da Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania organizarea avută mai înainte de “unirea” cu Roma, Cuviosul Sofronie a convocat la Alba Iulia sinodul din 14 februarie 1761. Aceasta a însemnat “triumful desăvârşit al ortodoxiei noastre, care a izbutit să scuture lanţurile robiei după şase decenii de suferinţe grele şi de lupte necurmate”.
Deoarece mişcarea condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara a cuprins întreaga Transilvanie, în primăvara anului 1761 guvernatorul Kemeny raportează cancelariei aulice din Viena că “înnoirile şi excesele lui Sofronie cresc zilnic şi reclamă din zi în zi o atenţie tot mai mare. Ni-e ruşine că un asemenea om rău stăpâneşte guvernul şi că lui i se îngăduie orice, fără să fie pedepsit, spre marea pierdere a serviciului crăiesc”, concluzionând că “această scânteie ce a izbucnit sub pretextul religiunii se va preface în foc mare”.
Pentru a pune capăt unei asemenea stări, conferinţa ministerială din 12 martie 1761 hotărăşte ca noul comandant al forţelor militare din Transilvania, generalul Adolf Bukow, să-şi ia cât mai grabnic postul în primire, îndeplinind şi sarcina de preşedinte al comisiei însărcinate cu cercetarea şi înlăturarea cercurilor religioase din Ardeal. Îndată după sosirea acestuia la Sibiu, la 5 aprilie 1761, s-a prezentat la el o delegaţie de patruzeci de români condusă de protopopul Ioan din Sălişte, înmânându-i un memoriu prin care cereau încetarea persecuţiilor religioase, eliberarea celor închişi, numirea unui episcop ortodox, scutirea preoţilor ortodocşi de contribuţii, restituirea bisericilor luate de uniţi şi îngăduinţa pentru Cuviosul Sofronie de a predica în toată Transilvania. În memoriu se specifica: “mai bine murim şi părăsim ţara, decât să sufere el prigonirea, căci noi l-am îndemnat şi l-am înduplecat… să ne înveţe legea noastră neunită”.
La 26 aprilie, în ziua de Paşti, s-au prezentat iarăşi sute de credincioşi la Sibiu. Dionisie Novacovici noul episcop ortodox, sârb originar din Buda, sosit tocmai atunci, i-a îndemnat să se întoarcă acasă şi să aştepte în linişte cele ce se vor hotărî cu privire la credinţa ortodoxă.
La 1 mai 1761, Bukow îl invită pe Sofronie la Sibiu. Cuviosul, după ce mai întâi l-a vizitat pe vlădica Dionisie, s-a prezentat lui Bukow, care îl sileşte să semneze o proclamaţie către popor. Înţelegând că din acel moment orice acţiune nu mai are sorţi de izbăndă, Cuviosul Sofronie trece în Ţara Românească. În august 1761 se afla la Râmnic, în casa episcopului Grigorie.
La 9 septembrie 1761 Bukow îl condamnă pe Cuviosul Sofronie la cinci ani muncă silnică, oferind şi un premiu de 50 de galbeni pentru prinderea lui. Dar cea mai mare barbarie săvârşită de generalul Bukow a fost distrugerea a zeci de mănăstiri şi schituri din Transilvania, cele din lemn fiind arse, iar cele din piatră şi cărămidă fiind distruse cu tunurile. Această acţiune începută în vara anului 1761 a continuat şi în anii următori. Mănăstirile Sâmbăta de Sus, Râmeţ, cele din Ţara Făgăraşului, au avut de suferit de pe urma zelului uniatist al lui Bukow. În felul acesta, practic, a încetat viaţa monahală ortodoxă din Transilvania.
În 1764 Cuviosul Sofronie este aşezat ca egumen al Schitului Robaia din Muşeteşti - Argeş, de către Nichifor Balomireanul ce conducea Mănăstirea Argeşului.
În ianuarie 1765 Cuviosul Sofronie se afla în Transilvania. Urmarit fiind în localitatea Almaşu Mare - Alba, n-a putut fi prins deoarece “schimbându-şi hainele călugăreşti… a reuşit să dispară fără urme”.
Într-un document din 10 iulie 1765, Cuviosul Sofronie este atestat ca egumen la Mănăstirea Vieraşi din Colibaşi - Argeş, fiind însărcinat cu supravegherea băjenarilor transilvăneni.
În timpul războiului ruso-turc (1769-1774), Cuviosul Sofronie, împreună cu egumenul Damaschin al Argeşului, recrutează voluntari pentru alungarea turcilor din Bucureşti.
Cuviosul Sofronie ajunge arhimandrit la Curtea de Argeş de unde îi scrie lui Dumitrache Pană la Sibiu, propunându-i o întâlnire la Mănăstirea Berislăveşti - Vâlcea.
Moaşte ale Cuviosului Sofronie nu se cunosc. Conform unui studiu recent, se exclude posibilitatea înhumării sale la Curtea de Argeş deoarece o “veche tradiţie permitea îngroparea în acest lăcaş numai a rudelor ctitorului Neagoe Basarab”.
În Sfânta Evanghelie după Matei (cap. 5, vers. 11), Mântuitorul spune: “Fericiţi veţi fi când vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră din cauza numelui Meu”. Poate lumea nu înţelege această fericire, pentru că oamenii sunt legaţi mai mult de viaţa pământească. Românii de pretutindeni au trăit această fericire în Hristos prin toată vitregia vremurilor prin care au trecut, pentru că Dumnezeu pe cel drept îl încearcă (Iov 2, 3-4), iar vrăjmaşul pe cel sfânt îl ispiteşte (Matei 4, 10-11). Pentru neamul nostru, încercările şi ispitirile au venit de la “fraţii” de alte credinţe, aşa cum se ştie din istoria noastră atât de zbuciumată. Ispitele celor vicleni şi străini se pot ocoli, dar duşmanii omului sunt casnicii lui (Matei 10, 36), adică cei de aceeaşi credinţă, în cazul de faţă, cea creştină. Şi glia străbună a fost bântuită ca “pământ de misiune”, mai ales de Roma, considerând originea comună latină drept mijloc de propagandă papistaşă.
În aceste condiţii, lupta clerului şi a credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei reprezintă o biruinţă desăvârşită asupra celor care voiau să-i înstrăineze de legea strămoşească. Jertfa celor doi mucenici de la Kufstein, a ieromonahului Visarion şi a credinciosului ţăran Oprea Miclauş din Sălişte, ca şi lupta neînfricată dusă de ieromonahul Sofronie de la Cioara, constituie unul dintre cele mai înălţătoare momente din trecutul Bisericii româneşti. De altfel, întreaga mişcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruinţă deplină a ortodoxiei în Transilvania, zeci de sate părăsind uniaţia. Ceea ce se lucrase timp de şaizeci de ani pentru înstrăinarea poporului de credinţa strămosească era acum zdruncinat.
Ţinând seama de viaţa şi de lupta dusă pentru apărarea ortodoxiei de către Cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie şi de credinciosul Oprea din Sălişte, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în sedinţa din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiţi ca sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe de către credincioşii ortodocşi români din mijlocul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955 în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci ei sunt prăznuiţi după cuviinţă în fiecare an în această zi. Prin jertfele lor şi ale altora, asemănătoare, credincioşii din Transilvania şi-au putut păstra neştirbită legea ortodoxă strămoşească.

Ţinând seama de viaţa şi de lupta dusă pentru apărarea ortodoxiei de către Cuvioşii ieromonahi Visarion şi Sofronie şi de credinciosul Oprea din Sălişte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiţi ca sfinţi mărturisitori ai dreptei credinţe de către credincioşii ortodocşi români din mijlocul cărora s-au ridicat. Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955 în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci ei sunt prăznuiţi după cuviinţă în fiecare an în această zi. Prin jertfele lor şi ale altora, asemănătoare, credincioşii din Transilvania şi-au putut păstra neştirbită legea ortodoxă strămoşească.
S-a născut în satul Cioara din judeţul Alba, în prima jumătate a sec al XVIII-lea. Numele lui de botez fusese Stan, iar cel de familie Popovici, dovadă că familia sa avea ascendenţă preoţească. Tunderea în monahism a avut loc într-o mănăstire „de peste munţi” poate la Cozia. Din anul 1756, el construieşte un schit într-o pădure de lângă satul său natal, unde dădea învăţătură la câţiva copii. Învăţătura lui însă nu era puţină, de vreme ce era adeseori numit „dascălul” şi în plus satele din jur cereau să i se îngăduie să le dea învăţătură.

În primăvara anului 1757, autorităţile din Vinţ i-au distrus biserica şi chiliile mânăstirii, el abia putând scăpa cu fuga, şi refugiindu-se în părţile Hunedoarei. De acum el va începe pregătirea tulburării şi a răscoalei împotriva stăpânirii, căci lumea nu mai putea răbda silniciile la care era supusă. În toamna anului 1759, călugărul Sofronie va lua parte la adunarea din Apold, sub conducerea protopopului Ioan din Sălişte. Aici se aducea de veste că împărăteasa dădea voie fiecăruia să aleagă între uniaţie şi Ortodoxie, drept pentru care Cuviosul Sofronie va străbate până la Crăciunul aceluiaşi an mare parte din judeţul Hunedoara, ducând această veste şi îndemnând la alegerea sau păstrarea Ortodoxiei.

Într-o zi însă, căpetenia judeţului îl va aresta şi-l va arunca în temniţa de la Bobâlna. Vestea arestării lui s-a răspândit cu repeziciune, iar pe 13 februarie, un număr de 500-600 de oameni, împărţiţi în trei cete, îl vor elibera, şi se vor retrage în munţii Apuseni, unde apărarea era mai uşor de organizat.

La data de 21 aprilie 1760, Cuviosul Sofronie va intra în oraşul Zlatna, unde a vorbit poporului în graiul lui simplu, arătând că Ortodoxia trebuie păstrată cu orice preţ. Efectul acestei cuvântări a fost uimitor, toţi românii din Zlatna declarându-se ortodocşi. Această biruinţă asupra uniaţiei s-a transformat în sărbătoare, aşa încât în data de 10-11 august 1760, miile de oameni adunaţi acolo, împreună cu un sobor de preoţi au alcătuit câteva memorii, unul către împărăteasă iar altele către guvernul ardelean, memorii în care se cerea respectarea credinţei ortodoxe.

În 20 octombrie 1760, împărăteasa va recunoaşte pentru prima oară că românii au suferit multe din pricina credinţei lor, iar călugărului Sofronie i se făgăduia pază obştească, fiind liber să călătorească în orice parte a ţări pentru a împăca bisericile şi pe oameni. În data de 14-18 februarie 1761, Sofronie va convoca un sinod la Alba-Iulia, unde se va aproba de către autorităţile austro-ungare libertatea religioasă, dreptul numirii unui episcop ortodox şi eliberarea celor închişi pentru credinţă.

Aceasta va rămâne una dintre cele mai luminoase pagini din istoria vieţii bisericeşti a Transilvaniei. Prin siguranţa, stăpânirea de sine, graiul cald şi nemeşteşugit cu care se adresa, acest călugăr a reuşit să stăpânească mulţimile, astfel că atâtea mii de oameni nu au săvârşit nici o tulburare nici în Abrud, nici la Alba-Iulia.

Când însă cruzimile şi nedreptăţile generalului Bukow, trimis în Transilvania pentru a face ordine, vor întrece măsura, Cuviosul se va retrage la mânăstirea Robaia, apoi simplu arhimandrit la Argeş, supraveghind viaţa bejenarilor ardeleni şi urmărind viaţa bisericească de la nordul Carpaţilor. De aici va încuraja pe cei şovăielnici, va ameninţa pe cei ticăloşi, şi va strecura frica în rândul guvernanţilor de la Sibiu, care au fost nevoiţi să împlinească cele mai multe din scopurile pentru care el luptase. Astfel, pentru faptul că se interesa de viaţa Bisericii din Ardeal, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică. Sentinţa nu va fi însă executată, căci el era deja refugiat peste munţi, şi în scurt timp va deveni egumenul mânăstirii Curtea de Argeş.

A fost canonizat de către sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe Române în data de 21 octombrie 1955, având ca zi de prăznuire ziua de 21 octombrie.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Cuviosul Sofronie de la Cioara, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”, ed. cit. , p.458.