ATESTARE DOCUMENTARA

Mănăstirea Afteia din satul Mărgineni, comuna Sălistea, judetul Alba, este o străveche vatră mănăstirească, ale cărei începuturi pot fi stabilite în a doua jumătate a secolului al XV-lea.
Potrivit tradiţiei, prima bisericuţă s-a ridicat aici după lupta de pe Câmpul Pâinii din 1479, când cotropitorii turci au fost biruiti de oştile creştine. În timpul bătăliilor mulţi bătrâni, femei şi copii s-au refugiat la Plăişor. După biruinţă, satele învecinate au ridicat un altar de mulţumire lui Dumnezeu la care să se înalţe rugăciuni pentru cei căzuţi în luptă şi pentru ocrotirea tuturor, în viitor, de alte izbelişti.
Un act oficial care să ateste începuturile vieţii monahale la Afteia nu se cunoaşte. Cel mai vechi document cunoscut până în prezent atestă încercarea nereuşită a “fibirăului” de Vinţ de a-l prinde pe “călugărul neunit” din hotarul Cioarei, eveniment petrecut în noaptea din Duminica Floriilor spre luni, în anul 1757, când au fost dărâmate biserica şi chiliile. Însemnările unor slujitori ai schitului, notate pe cărţi de slujbă, pe icoane, pe clopot, care se păstrează şi astăzi, dovedesc faptul că aşezământul monahal de la Plăişor a fost ulterior refăcut:

Pe “Apostolul” tipărit la Iaşi în 1756, cumpărat de ieromonahul Ştefan, acesta notează că “ …l-a cumpărat ca să fie de slujbă în această sfântă Mănăstire Afteia…”.

Pe “Octoih”, tipărit la Râmnic în 1750, “…cel mult păcătos, Ioan Giul, dascăl ot Bălgrad”, scrie: “Această sfântă carte, Octoih, s-a cumpărat de dumnealui, jupânul Raţ Andrei ot Bălgrad… şi s-a închinat sfintei mănăstiri cea nouă, cu hramul Naşterea Precestei, din Plăişorul Cioarei”.

Pe sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie tipărita la Bucureşti în 1760, ieromonahul Ioanichie, în 1771, face însemnarea că a cumpărat-o şi a închinat-o “sfintei mănăstiri a Plăişorului”.

Pe icoanele “Maica Domnului” şi “Adormirea Maicii Domnului”, lucrate de “Stan Zugravul ot Oraştie” la Plăişor, este însemnat anul 1767.

Pe icoanele “Iisus Hristos” şi “Maica Domnului”, făcute cu “osârdia monahului Chiril de la Afteia, este însemnat anul 1770.

Însemnarea turnată în chirilică din 1763 de pe clopot, îl numeşte pe ieromonahul Ştefan “ctitor şi egumen al sfintei mănăstiri Plăişor din Cioara”.

Din însemnarea făcută de preotul Nicolae Benta, paroh în Cioara în perioada 1840 - 1851, pe “Îndreptarea legii”, Târgovişte, 1652, aflăm că: “Această sfântă şi dumnezeiască Pravilă este a sfintei biserici Greco-orientale din Cioara, rămasă de la mănăstirea din Plaiul Cioarei, care s-a stricat de la 1786 prin zavistia uniţilor de pe acel timp. Această mănăstire, de când s-a sfinţit nu avem documente, fără cei bătrâni spun că moşii şi strămoşii lor le-au povestit că au pomenit-o şi că a fost bogata şi a fost închinată la mănăstirea din Ţara Românească de la Cozia”.

Dintr-un document aflat în arhivele din Viena, se consemnează că schitul din Cioara a fost dărâmat la 23 iunie 1786, iar pe crucea aşezată în Paraclisul zidit în 1905 se specifică anul 1788.

O însemnare făcută pe “Liturghierul” tipărit la Târgovişte în 1713, comunică atât provenienţa acestei cărţi “de la mănăstirea din Dealul Crucii”, cât şi faptul că “după stricarea mănăstirii de către autorităţi”, călugării au continuat a se ruga pe locul mănăstirii, “fiind întreţinuţi de vecinii pe la care şi dormeau, iar când au decedat, cărţile lor de slujbă au rămas pe la cei ce i-au găzduit”.

Menţiunea documentului din 1757 “Plângerea românilor din Ardeal către mitropolitul sârbesc din Carlovit” şi anume că “… fiind un călugăr neunit în hotarul Cioarei, varmeghia Bălgradului, făcându-şi o ţâr’ de schit în mijlocul codrului, ca la un mil departe de sat”, nu constituie o mărturie că acel călugăr a întemeiat schitul. În “Plângerea românilor din Ardeal ”, atât vieţuitorul cât şi schitul, trebuiau prezentaţi astfel încât mitropolitul, în adresa sa către Curtea din Viena, să poată obţine înţelegerea acesteia faţă de cele ce i se aduceau la cunoştinţă. Dacă Schitul Afteia ar fi fost înfiinţat de Cuviosul Sofronie, călugărit la Cozia în 1750, în numai şapte ani nu putea atrage atenţia şi nici dezlănţui furia celor din Viena. Pentru că la Afteia, ca de altfel în toate mănăstirile româneşti, se întreţinea conştiinţa de sine a neamului românesc greu încercat, iar prin prezenţa Cuviosului Sofronie cauza sfântă a neamului era şi mai viu susţinută, Curtea de la Viena a dispus prinderea călugărului şi distrugerea aşezământului.

Prin 1755, la Afteia se afla şi ieromonahul Ştefan. Faptul că numele său apare menţionat pe mai multe cărţi de slujbă, iar pe clopotul din 1763, cu specificarea “ctitor şi egumen”, îndreptăţeşte presupunerea că el s-a ostenit pentru refacerea bisericii şi a chiliilor, după dărâmarea lor din 1757.