ZAMFIRA, FIICA LUI MOISE VOIEVOD, A DOUA CTITORĂ A MĂNĂSTIRII PRISLOP (XI)

În regatul Ungariei, supus sultanului, treburile statului se perindară una după alta cu vremelnicia şi tulburarea lor obişnuită. Isabella, când mai bine, când mai rău cu sănătatea, îşi prelungea existenţa pe pământul cu droguri din plantele doctorilor Blandrata şi Bonta. Şi zilele de petreceri se amestecau cu cele de post şi rugăciune, făcute în ţară pentru prelungirea vieţii de zi cu zi. Actele statului începură să fie semnate de Ion Sigismund şi consilierii săi. Spre sfârşitul verii anului 1559, regina Isabella căzu din nou bolnavă. Nenu­măratele slujbe religioase care răsunară sub bolţile bisericilor catolice şi în templele reformaţilor pentru însănătoşirea ei nu o mai salvară şi pe 15 septembrie se sfârşi regina. Ion Sigismund ajunse deci stăpânul Ardealului şi dădu numaidecât o circulară, prin care asigura pe vecini că va trăi în pace şi bună înţelegere cu dânşii.

În Ţara Românească muri şi cruntul Mircea-voievod şi în locul său fu numit cu firman de domnie fiul său, Petru, în vârstă de doisprezece ani.

Anii ce urmară fură tot mai grei – atât pentru Ardeal, cât şi pentru fugarii care tot treceau munţii, înmulţindu-se pe la margi­nile lui. Încă înainte de a se sfârşi cu 1559, Mihaly Csaky plecă la Viena ca să peţească pentru Ion Sigismund pe una dintre fiicele lui Ferdinand dar trimişii se întoarseră numai cu încheierea unui armistiţiu pe timp de un an, deoarece urma să se încoroneze ca rege al Ungariei la Pozsony, fiul lui Ferdinand, Maximilian. La curtea din Viena, Mihaly Csaky are prilejul să se întâlnească cu un alt român ca şi el, mlădiţă de domn muntean, trecut la catolicism şi ajuns mare cancelar al părţilor ungureşti şi arhiepiscop de Strigoniu, Nicolaus Olahus, prea cunoscut de umaniştii acelui veac prin scrierile sale şi prietenia lui cu Erasmus din Rotterdam.

Pentru pribegii Ţării Româneşti, mijloacele de trai fură şi mai grele iar oamenii stăpânirii şi-au pus în gând să schimbe credinţa oamenilor.

- Credinţe şi credinţe! – oftă Zamfira. Toată viaţa omului este o luptă pentru căutarea celei adevărate. Unii o găsesc în ştiinţa pământului, alţii în cea a cerului. O împreunare între aceste două e privită ca o erezie.

Egumenul Christofor, căci lui i se adre­sase Zamfira, venise pentru a o înştiinţa că părintele Eftimie, cel ce a scris cronica în timpul lui Lăpuşneanu, este pribeag în Ardeal.

- Şi acum ce face? Cum o să se strecoare printre iscoadele venite din Moldova?

- Ia, fugind de la unul la altul, ca orice pribeag.

- Cum să-i venim în ajutor?

- Să ştii domniţă, că şi eu m-am gândit în tot felul. Că poate ne-o da şi el vreo mână de ajutor la tipărirea cărţilor slavone, dacă vom putea răzbate printre saşi şi unguri. Şi iată la ce am rămas după o călătorie ce o făcui prin părţile Haţegului. Aflai acolo de la nişte nemeşi că Schitul de Lemn, ridicat de sfântul Nicodim, în trecerea lui prin Ardeal în zilele lui Vladislav al II-lea, e o paragină, că ungurii din Silvaşul de Jos, care stăpânesc pământul până acolo, vor să-l dărâme de tot şi să facă un teren de cultură pe el. Se află aşezat la vreo trei kilometri de sat pe locul numit Cumpăna Apelor, între Valea Cernei şi Valea Haţegului. Îi mai zice şi Prislop – trecere.

- Mă gândeam că ce nimerit loc ar fi pentru o mănăstire ortodoxădin acest colţ de şară.

- Bine te-ai gândit, părinte, dar ce legătură are schitul acesta cu popa Eftimie?

- Legătura este bună, că dacă izbutim să luăm Schitul de la nemeşi, Eftimie e numai bun să fie egumenul lui, şi de acolo nu-l mai scoate nimeni.

- Să încercăm să-l cumpărăm.

- Am cercetat şi mi s-a răspuns că satul cere bani mulţi pe el; mai curând l-ar dărâma, să nu mai fie cuib de adunare pentru românii ortodocşi.

- Să mergem numaidecât într-acolo şi

să-l luăm, fie chiar şi pe preţ mare – spuse însufleţită Zamira .

- Să mergem, dacă aşa ţi-e voia, să încercăm, că nu vom pierde nimic. Numai că va trebui să găsim şi câţiva meşteri. să-l mai dreagă şi să mai ridice vreo două chilii pentru Eftimie şi ucenicii ce-i voi da eu din mânăstirea Geoagiului.

Vindecarea Domnitei Zamfira

Ne indreptam spre Biserica Manastirii, unde slujeste Parintele Nicolae. Ne roaga sa mai asteptam putin pentru ca trebuie sa spovedeasca niste persoane. Maica Stareta ne povesteste cate ceva despre istoricul manastirii, dar nu ne permite nici s-o inregistram si nici s-o fotografiem. Lacasul a fost zidit in secolul al 14-lea de Sfantul Nicodim. In anul 1564, Domnita Zamfira, fiica domnitorului valah Moise Voda Basarab, fiind foarte bolnava, a venit in acest loc sa se roage. Dupa ce a baut apa din micul izvor din curtea manastirii, Domnita s-a vindecat. Drept recunostinta, a restaurat lacasul, a refacut picturile si a daruit bisericii o icoana a Maicii Domnului, facatoare de minuni. A murit in 1580, iar mormantul ei se afla in pronaosul bisericii. In anul 1762, biserica a fost incendiata din ordinul generalului Bukov, iar calugarii ortodocsi - alungati. Picturile au fost distruse aproape complet. Doar icoana Fecioarei Maria a fost salvata! Timp de doua secole, manastirea a apartinut Bisericii Greco-catolice, pana in 1948, cand a revenit la cultul initial. In acel an, staret a fost numit Arsenie Boca. In zece ani acesta, a schimbat cu totul infatisarea manastirii. Este considerat al treilea ctitor, dupa Nicodim si Zamfira, si o figura legendara pentru ortodoxia romaneasca. In anul 1950, din lipsa de calugari, Prislopul a devenit manastire de maici.