PARINTELE ILARION (Rusia )
- In viata mea de pastor de suflete, povestea parintele Arseni, am intalnit oameni inzestrati de Dumnezeu cu darul patrunderii si al inaintevederii, putand sa citeasca in sufletele altora faptele lor trecute si chiar viitoare.
Am vazut, in lagar si in surghiun, vindecari minunate, oameni pe moarte ridicandu-se cu rugaciunile episcopilor, preotilor si calugarilor. Am vazut cazuri deznadajduite, oameni care-si pierdusera cu totul orice putere si vointa de a trai. Preotul Valentin s-a rugat impreuna cu ei si s-au schimbat cu desavarsire, s-au vindecat, si-au recapatat dorinta de viata si au iesit din lagar inaintea mea - si acum, imbatranind si ei intre timp vin sa ma vada. Acest parinte Valentin, preot la o biserica din Moscova, a fost impuscat in noiembrie 1942. Am fost o vreme impreuna cu el in lagar, chiar in aceeasi baraca. Avea rugaciune tare si-i ajuta mult pe altii.
Pentru ca veni vorba, si eu am fost condamnat la impuscare in acea zi de noiembrie, praznicul Arhanghelului Mihail. Dimineata, dupa apel, am fost luat si dus sub escorta intr-un loc unde fusesera stransi vreo douazeci si cinci de oameni, in cea mai mare parte preoti si diaconi, iar printre ei si un episcop. Era frig, escorta statea ca pe ace; eram si noi inghetati dar cu toate acestea am inceput sa cantam ,,Cuvine-se cu adevarat" si ,,Sfinte Dumnezeule". Gardienii nu ziceau nimic; doar stiau si ei ca-s ultimele noastre cuvinte mai inainte de moarte. Stiam si noi ca or sa ne duca sa ne impuste in Voroni, santul cel mare unde obisnuiau sa-i impuste pe detinuti.
Trecuse cam un ceas, timp in care noi am tot cantat incetisor, cand deodata apare in goana un soldat ordonand catorva prizonieri sa iasa din rand - si le-a strigat numarul. L-a strigat si pe al meu. A strigat cu totul cinci oameni si a spus:
- Repede! Inapoi la baraca!
Ceilalti au fost dusi si peste vreun sfert de ora am auzit rapaitul automatelor. De ce m-au scos din randul celor osanditi la moarte? Nu stiu. Asa a vrut Dumnezeu.
M-au mai scos inca de doua ori ca sa fiu impuscat, fara sa fi stiut nimic inainte, dar dupa ceasuri lungi de asteptare mi-au dat drumul, trimitandu-ma inapoi la la baraca sau la munca. Nepatrunse sunt caile Domnului!
M-au scos sa fiu impuscat in 19 ianuarie 1943, ziua Epifaniei, a Botezului Domnului, si iarasi in 19 august, la Schimbarea la Fata. Asa a fost planul lui Dumnezeu. M-a scutit de moarte, si iata-ma aici cu voi: darul lui Dumnezeu pentru mine, pacatosul!
Executiile acestea, numite de administrate wcuratiri", aveau loc de obicei in ajunul sarbatorilor sovietice. Erau stransi oameni din toate colturile lagarului, fara nici o judecata; stransi gramada, scosi din lagar si impuscati.
Pe 19 august 1943, dupa ore de asteptare, unul din prizonieri a inceput asa deodata sa rada. La inceput radea incet, apoi tot mai tare si mai tare. Cei de langa dansul au incercat sa-l opreasca, dar n-au izbutit. Radea rasunator, fericit. De rasul lui s-au molipsit si altii: inca vreo doi, trei au inceput a rade. Ceilalti, printre care si eu, ne rugam. Ma durea sufletul pentru acesti oameni care peste cateva clipe aveau sa moara si care isi petreceau acele ultime clipe din viata lor razand. Ma rugam, inchinandu-ma si facand asupra lor semnul crucii; ceilalti faceau la fel. Auzisem ca printre noi sunt doi episcopi, dar nu stiam care anume; fusesera adusi dintr-un lagar indepartat. Si din nou am fost strigat pe nume sa ma intorc la baraca. De ce m-au luat de trei ori sa fiu impuscat si m-au intors inapoi? Nu stiu. Ca sa ma inspaimante? La ce bun? Doar traind asa cum se traia in lagar, era aproape totuna cu a fi impuscat!

Am fost martor la minuni savarsite de oameni inalti duhovniceste, care traisera toata viata (o viata lunga), in rugaciune, in ajutorarea altora, in slujirea preoteasca. In preajma lor, primind har prin ei, am invatat si eu sa ma rog si am incercat sa fiu si eu ca dansii, macar putin!
Imi amintesc ca si cum mi-ar sta acum inaintea ochilor, un preot de la tara, parintele Ilarion, al carui nume de monah era Ioan. Maruntel de statura, cu chip bland, ochi vii si o barba lunga, alba. Am fost in exil aproape doi ani intr-un sat de langa Arhanghelsk (oras la marea Alba, departe in nord). Satul era mare. Pe o colina se vedea o biserica de lemn. Era neinchipuit de frumoasa biserica aceea, cladita in duhul evlaviei noastre, cu o cupola in varf si cu alta deasupra clopotnitei. Cupolele erau acoperite cu sindrila de plop si erau, dupa cum batea soarele, cand aurii, cand argintiu inchis. Biserica era veche, dar zdravana. Intrai si nu-ti venea sa crezi cate icoane erau pe pereti. Icoanele se innegrisera cu vremea dar chipurile sfintilor se desluseau inca foarte bine. Inauntru era mai curand intuneric, cu toate ca mereu ardeau cateva candele. Te trezeai dintr-o data cufundat in rugaciune, in timp ce lumea cu zarva ei desarta ramanea undeva, departe. Totul era desavarsit de curat. Ardeau lumanari de ceara, nici nu ajungeau aici altfel de lumanari, lumanari din orasul mare. Lumanarile de ceara de albine erau facute de o tanara enoriasa care iubea biserica. Strana, patrunsa de rugaciune, era alcatuita din cinci-sase femei. Era cu neputinta sa nu te rogi, intrand in aceasta baserica. Cu totul veneau ca la cincizeci, saizeci de enoriasi, batrani si tineri.
Parintele Ilarion slujea dupa tipic, dar slujea in asa fel incat cucerea cu totul atentia credinciosilor: acestia luau cu devarat parte la slujba. Crezul, Tatal nostru, erau cantate de toti impreuna, cu bucurie. Duminica si de sarbatori, dupa o spovedanie facuta pe indelete, se impartaseau intre doisprezece si cincisprezece oameni. Mult pentru o biserica de sat! Vin nu aveau, asa ca parintele Ilarion facea un fel de suc din fructe si miere. Lucrul acesta insa il ingrijora: ,,Doamne, Tu ne-ai spus sa folosim vin, iar eu ce fac? O sa ma ierte oare Dumnezeu? ’’
La inceput nu-mi dadeam seama de ce ascultau enoriasii cu atata atentie slujba. Slujisem in multe biserici mari din Moscova impreuna cu preoti foarte duhovnicesti dar nicaieri nu vazusem atata luare-aminte. Dar odata prins in slujirea parintelui Ilarion, am patruns, am inteles: el slujea impreuna cu oamenii, el era unul dintre ei, el nu statea deoparte, era cu ei, in ei; de aceea ii sfintea si ii unea un har aparte. De saizeci de ani, de cind terminase seminarul la Arhanghelsk, parintele Ilarion slujise zilnic liturghia in biserica aceasta a Sfintei Troite. Tinea de asemenea scurte predici de invatatura morala, desi in acea vreme predicarea era strict oprita. Saizeci de ani de neintrerupta legatura zilnica cu enoriasii! Toti veneau la el dupa sfaturi, si nu numai din satul acela ci si din catunele invecinate.
Parintele Ilarion era foarte iubit de sateni. Oamenii il ajutau cat de mult puteau, pe el si biserica. Parintele Ilarion era sarac. Avea grija de el o batranica, babusca Olga. Casa lui era curata ca un pahar; pe pereti erau icoane, icoane vechi, minunate. Erau primitive, asa cum nu mai vezi astazi. Mireasma de flori uscate si ierburi umplea casa, amestecata cu parfumul lumanarilor de ceara. Pe rafturi, foarte putine carti. Sotia parintelui Ilarion murise cu douazeci de ani inainte, cred ca prin 1918. La cinci ani dupa moartea ei, cu ingaduinta episcopului, parintele Ilarion se calugarise si luase numele Ioan. Se calugarise intrascuns, asa ca oamenii ii spuneau tot parintele Ilarion. Avea doi copii: un fiu, Boris, ucis in Primul Razboi Mondial, si o fiica ce murise in 1925. Nu-i ramasese decat o nepoata. Aceasta ajunsese medic si era casatorita tot cu un doctor. Venea o data pe an sa-l vada pe parintele Ilarion si de fiecare data incerca sa-l convinga sa vina sa locuiasca impreuna cu ea la Iaroslav (langa Moscova). Zicea ca ar fi timpul ca parintele Ilarion sa iasa la pensie. S-a intamplat sa fiu de fata la una din aceste discutii. Parintele Ilarion o tinea una si buna:
- Dumnezeu m-a chemat sa slujesc aici; aici vreau sa-mi sfarsesc zilele, in biserica Sfintei Troite. Enoriasii sunt legati de sufletul meu. N-am sa-i parasesc.
Cand am venit eu la Arhanghelsk parintele Ilarion avea optzeci de ani, dar era foarte activ si plin de viata, gata mereu sa intreprinda orice. Ii placea sa lucreze dulgherie si crestea albine, pentru miere. Din cand in cand, arar, trebuia sa mearga in catunele invecinate sa slujeasca panahide; in zilele acelea era trist pentru ca nu putea sluji liturghia.
Va vorbesc atat despre parintele Ilarion pentru ca l-am vazut slujind si am vazut legatura lui cu enoriasii. Omul acesta era absorbit cu totul in credinta in Dumnezeu si dragostea pentru semeni. Era un adevarat staret pe care Dumnezeu il daruise cu darul stravederii si al tamaduirii bolilor mentale si trupesti. Am fost fiu duhovnicesc al staretilor de la Optina (Nectarie si Anatolie). Am cunoscut pe parintele Alexei Mecev, pe vladica Vartolomei (Remov) si multi alti stareti, vestiti pentru duhovnicia lor. Eu cred ca parintele Ilarion era eel putin tot atat de duhovnicesc precum aceia. Cat de departe eram eu de taria credintei lor, de inaltimea lor duhovniceasca!
Intr-un sat indepartat, intr-o bisericuta de tara, in rastimpul a saizeci de ani de lucrare, un preot atinsese asemenea desavarsire! Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa-l vad pe acest om, sa merg alaturi de el macar putin, sa invat de la el cum sa ma port cu oamenii. Lucrul acesta mi-a fost de ajutor tot restul vietii mele.
Dupa o vreme autoritatile mi-au interzis sa mai intru in biserica, dar tot am izbutit sa slujesc pe ascuns cateva liturghii impreuna cu parintele Ilarion. Seara ne rugam impreuna, tot intrascuns. L-am vazut de cateva ori vindecand oameni cu cancer in stadiu avansat, pneumonic, atac de inima si alte boli grele. Oamenii se vindecau, se ridicau si se duceau la lucrul lor.
In biserica se afla o icoana facatoare de minuni. Parintele Ilarion se ducea la bolnav, ii punea icoana pe cap si se ruga adanc in timp ce il ungea cu mir. Il stropea apoi cu agheazma, isi punea miinile peste el si chema intrajutor pe Maica Domnului si pe Sfantul al carui nume il purta bolnavul. Era ciudat sa vezi ca nici eel tamaduit, nici rudele acestuia nu-si dadeau seama ca vazusera o minune, o adevarata minune. Ei isi inchipuiau ca asa trebuie sa fie. La urma urmelor, parintele Ilarion era preot! Dar eu ma umpleam de bucurie vazand cu ochii mei ceea ce vedeam!
Iata o alta minune la care am fost de fata si care a facut asupra celor din partea locului o impresie mai puternica decat orice tamaduire:
Un taran mergea pe drumul ce strabatea satul cu o caruta foarte incarcata. Se topise zapada si drumul era desfundat, te cufundai in noroi pana la genunchi. Calul deabia isi tragea povara si era sfarsit de puteri. Deodata rotile au intrat intr-o gaura adanca si caruta s-a impotmolit. Omul a inceput sa bata calul pe spinare, a incercat sa impinga caruta; au mai sarit cativa barbati in ajutor, dar degeaba. Caruta nu putea fi clintita. Gospodarul s-a infuriat si a inceput sa bata dobitocul pe burta, lasand la fiecare lovitura o dara de sange. Lumea din jur a inceput a-l ruga sa aiba mila de cal; calul tremura si din ochi ii curgeau lacrimi, dar stapanul il batea mai departe. Calul se opintea dar nu putea urni din loc caruta. Satenii au vrut sa-i ia omului biciul din mana, el insa, apucand un topor, se repezi la ei, isi lua inapoi biciusca si batea mai departe fara mila calul. Am incercat si eu sa-i iau biciul, dar m-a lovit in piept si m-am prabusit in noroi. Oamenii au sarit sa ma ajute.
- E calul meu, urla mujicul. Il bat cat vreau, cat vreau il bat!
Se vedea ca e hotarat sa-l piarda; bietul dobitoc abia se mai tinea pe picioare.
In clipa aceea, nu se stie de unde, aparu parintele Ilarion. Ii lua omului biciul din mana, il lovi peste fata cu codirisca si, fara sa-i arunce nici macar o privire, se indrepta spre cal. Taranul puse mana pe secure si o ridica, vrand sa-1 loveasca in cap pe parintele Ilarion. Dar iata ca securea ii zboara din maini pe deasupra carutei si se infinge in noroiul drumului. Intorcandu-se spre mujic, parintele Ilarion ii spuse:
- Ia zi, te doare botul de la lovitura de bici?
- De ce m-ai lovit? Facu omul. Ma doare!
- Te doare? Dar pe cal nu-l doare?
Se duse la cal, il mangaie usurel pe spinare si, scotandu-si batista, ii sterse darele de sange. Apoi ii spuse unei femei care se afla acolo:
- Axinia, adu-mi te rog niste ulei de in.
Femeia aduse ce i se ceruse. Parintele Ilarion isi turna in palma ulei si unse ranile calului. Dobitocul se linisti si lacrimile i se oprira. Parintele Ilarion lua haturile si-i porunci mujicului:
- Tu de colo, ia impinge putintel caruta!
Isi facu cruce de cateva ori, trase usurel de haturi si caruta, cu povara cu tot, iesi cu usurinta din groapa mocirloasa si o lua agale pe drum..
Se duse apoi la stapan si-i spuse:
- Ei, Vasili, iarta-ma ca te-am pocnit, dar cum altfel sa te opresc? Du-te cu pace si Dumnezeu sa-ti ajute! Cand ajungi acasa, mai pune ulei pe ranile calului si lasa-l sa se odihneasca doua zile. Si vezi, sa nu se mai intample! Ai priceput? Si, blagoslovindu-i pe toti, pleca. Taranul se duse la cal, il batu usurel pe spinare si, intorcandu-se catre cei de fata, intreba:
- Fratilor, cine-a fost?
- A fost parintele Ilarion, preotul nostru. Toate satele din jur stiu de dansul. Nu esti de prin partea locului, se vede?
- Nu, zise omul. Vai, am vrut sa dau cu toporul intr-un preot! Mare pacat mi-am facut!
Viata pe care o ducea Parintele Ilarion era o necontenita lucrare. El niciodata nu facea nimic pentru sine, ci doar pentru altii. Uitandu-ma la el si la felul cum il priveau oamenii, am bagat de seama ca toate faptele sale erau socotite de ei cat se poate de firesti pentru un preot. Ei socoteau ca asa si trebuie sa fie! Dar intamplarea cu calul i-a dat gata pe bietii oameni. Nu se mai vorbea decat despre asta: ,,Hei, o fi sfant batiusca Ilarion, de nimic nu se teme! Calul a tras din noroi caruta, ce mai minune!"
Il iubeam pe parintele Ilarion; eram prieteni. II socoteam invatatorul meu si cautam sa iau pilda de la el. Iar ceea ce am fost in stare sa invat de la parintele Ilarion m-a ajutat sa scap cu viata in lagar si sa gasesc felul eel mai potrivit de a ma purta cu prizonierii si cu fiii mei duhovnicesti.
Facerea de minuni este un dar pe care-l da Dumnezeu celor ce au dobandit deplinatatea credintei si au urmat porunca iubirii aproapelui. Parintele Ilarion a trait potrivit acestor legi si Dumnezeu i-a daruit puterea de a tamadui si puterea de a citi in sufletele celorlalti. Multumesc lui Dumnezeu, iar si iar, pentru marinimia de a-mi fi dat sa intalnesc pe staretul Nectarie, pe calugarul Mihail, pe preotul de tara Ilarion. Si cati sfinti din acestia au murit impus-cati, rapusi in bataie, ingropati de vii sau nimiciti cu incetul in lagare si exil! Dar sangele lor nu
s-a varsat in zadar, stradaniile lor nu raman nepomenite: pe ei si pe rugaciunile lor sta Biserica Pravoslavnica Rusa, pentru ei Maica lui Dumnezeu pastreaza si pazeste Biserica si pamantul Rusiei.
Parintele Arseni se scula in picioare, se inchina si ne blagoslovi in tacere. Pe obraz ii curgeau lacrimi. Iar noi, cu rasuflarea taiata, ii ascultam cuvintele si intelegeam ca amintindu-si trecutul, il traia din nou. Chipurile celor pe care ii iubise ii staruiau aievea in fata ochilor.

UN SFANT AL ZILELOR NOASTRE- Sf Ioan cel Nebun

Nebunia pentru Hristos a fost întotdeauna considerată un capitol aparte din voluminoasa carte a sfinţilor în biserica ortodoxă.
O pagină a acestui capitol o constituie povestea despre Ioan Nebunul, care a trăit într-unul din cartierele obscure, mărginaşe Atenei. A locuit într-unul din cele 20 de apartamente ale unei clădiri, moştenit de la mama sa şi a fost angajat la brutărie. Zilnic umplea două pungi cu felii de pîine şi cornuri şi se grăbea să le împartă la bătrâni şi studenţi săraci din vecinătatea lui.
« Uite, m-am gândit să-ţi aduc puţină pâine proaspătă, un dar al domnul Apostoly brutarul, să îl pomeneşti în rugăciunile tale »
În realitate, Ioan Nebunul cheltuia mare parte din salariul său pentru a asigura pâine vecinilor săi săraci, iar domnului Apostoly îi spunea că trebuie doar să ajute câţiva prieteni săraci, de la care de altfel primeşte bani.

Dar de unde cunoştea săracii?
Ei bine, Ioan cel Nebun şi-a făcut un obicei din a suna la întâmplare la uşile de intrare. După ce se prezenta, întreba dacă au nevoie de ajutorul lui. « Şi cum vi se pare această dimineaţă ? Aveţi vreo problemă, ce fac copii ? »
Unii îl jigneau, iar alţii, plini de indignare, închideau uşa imediat. Dar erau şi persoane care chiar îl aşteptau, dorind să audă un cuvânt de mângâiere din partea lui.
Seara, Ioan cel Nebun se retrăgea în apartamentul lui, pentru rugăciune. Îi plăcea să recite Psalmi, despre care spunea că au darul de a alunga demonii de prin vecinătăţi.
Dar obişnuia să citească atât de tare încât unul din noii locatari a chemat poliţia, pentru tulburarea liniştii…De altfel, Ioan cel Nebun tămâia toată clădirea, de la ultimul etaj până la parter şi uneori mergea şi afară. Când afla de cineva bolnav, mergea şi tămâia în casă, citindu-i epistola Sf Iacov. Apoi recomanda bolnavului să se spovedească.
Intervenea zâmbind ori de câte ori auzea certuri pe teme politice “măi fraţilor, de ce vă puneţi baza în cutiile de conserve? Decât să vă certaţi, mai bine rugaţi pe Dumnezeu să trimită un David ca rege…Acesta cu adevărat ar rezolva problemele, fiind un om cu genunchii roşi de la mătănii, pe câtă vreme grozavii voştri vă păcălesc”. “Hai, tai-o de-aci, nebune » şi îl goneau ori îi dădeau ceva de lucru.
Într-o zi Ioan cel Nebun nu s-a dus la serviciu. Domnul Apostoly a devenit îngrijorat, deoarece până atunci nici măcar nu întârziase. Aşa că a trimis un băiat acasă la el să vadă ce s-a întâmplat. Dar, chiar înainte de a ajunge acasă, băiatul îl văzu pe Ioan cel Nebun curăţând canalele de scurgere din drum. « Hei, chiar ţi-ai pierdut mintea ? Domnul Apostoly te aşteaptă la treabă şi tu cureţi canalele ? Crezi că te vor angaja cei de la Primărie ? »
« Încerc să găsesc doi bănuţi pe care i-am pierdut acum, de dimineaţă. Nu mai ştiu în care din scurgeri aşa că trebuie sa caut în toate. Şi dacă tot le deschid, fac şi puţin curat. », răspunse nebunul râzând. « Dar du-te şi zi-i dlui Apostoly că o să fac ore suplimentare mâine…Hei, erau doi bănuţi adevăraţi, nu-i de joacă ».
Ne putem imagina exasperarea brutarului…ameninţă chiar cu concedierea. Cinci ore mai târziu Ioan cel Nebun îşi terminase treaba şi plecă acasă, foarte mulţumit. “Ei bine, ţi-ai găsit bănuţii? Ar trebui să te duci la primar şi să-ţi mai dea şi el, dacă tot ai curăţat scurgerile”.

Seara târziu, cerul începu să se înnoureze. Nori negri, însoţiţi de tunete şi fulgere, urmaţi de furtună şi o ploaie torenţială ce reuşi să inunde mare parte din Atena, producand mari pagube. Pompierii nu reuşeau să facă faţă telefoanelor de urgenţă. A doua zi, primarul făcu o vizită în toate cartierele pentru a constata la faţa locului proporţiile dezastrelor şi rămase mirat că în cartierul lui Ioan cel Nebun nu se produsese nici o pierdere… Dar brutarul îl întâmpină spunându-i “Ar trebui să îi mulţumiţi lui Ioan Nebunul, căci el a curăţat toate scurgerile ieri. A căutat şi el doi bănuţi pierduţi”. Primarul răspunse zâmbind “se pare că uneori şi nebunii sunt de folos”.
Ioan cel Nebun purta haine foarte vechi şi rupte. Deşi mulţi îi dădeau bani pentru a-şi cumpăra alte haine, el punea banii într-un plic pe care îl strecura pe sub o uşă…unde ştia el că e mai mare nevoie.
Când mergea la supermarket cumpăra lucruri neobişnuite. De multe ori în coşul lui se găseau obiecte feminine, ceea ce distra foarte tare casierele. Dar proprietarul supermarketului simţea milă pentru el şi ceru ca lui Ioan cel Nebun să i se ceară doar jumătate din cât era bonul de plată.
Întâmplător, cineva observă că Ioan cel Nebun, după ce făcea cumpărăturile, se ascundea într-un colţ, unde le sorta, apoi suna la câteva uşi şi lăsa pungile pe scări.
În ziua morţii sale, opt ani în urmă, fiecare dintre cei care îl cunoscuseră avea de povestit câte o întâmplare neobişnuită cu Ioan cel Nebun.
Anastasy, administratorul blocului, începu să povestească despre dragostea lui de biserică. Aproape zilnic frecventa biserica. Duminica ajungea primul, aprinde o lumânare, apoi se aşeza la intrarea în biserică, purtându-se ca un cerşetor. Toţi banii pe care îi primea, îi punea în cutia milei, pe furiş.
Într-o zi, vânzătoarea de la pangar observă că Ioan cel Nebun tot îşi face de lucru la cutia milei. “Părinte, nebunul nu ştiu ce tot face pe la cutia milei”. “ce faci acolo?”, întrebă preotul. “Ei bine, părinte, mi s-a rupt buzunarul şi decât să pierd banii mai bine îi pun în cutie. Poate sunt alţii mai săraci ca mine”.
Viaţa secretă a lui Ioan cel Nebun …
Lacrimile curgeau din ochii celor prezenţi. Fiecare ar fi vrut să îşi facă cunoscută propria mărturie. Două tinere şedeau puţin mai retrase şi păreau mai puţin familiarizate cu cei prezenţi. Administratorul, presupunând că fetele sunt rudele lui Ioan cel Nebun, le întrebă dacă au vreun grad de rudenie cu cel recent plecat la Domnul, Ioan…
« Mă numesc Areta, incepu cea mai mare. Împreună cu Caliopia, prietena mea, lucrăm la Spitalul de copii, suntem asistente medicale. De câţiva ani l-am cunoscut pe Ioan Clownul, nouă aşa ne a fost prezentat cel pe care voi aici îl numiţi Ioan cel Nebun. Aproape în fiece duminica după amiază venea la spital, încărcat cu jucării. Le împărţea copiilor şi se juca cu ei. Se îngrijea în mod deosebit de cei nou născuţi, rămaşi singuri, părăsiţi de părinţi. Le aduce haine şi avea întotdeauna grijă să dea bani asistentelor, pentru a-i îngriji. Noi nu l-am cunoscut de nebun, cum se vorbeşte aici. Era cel mai hazliu clown.
Avea o atenţie aparte pentru un copilaş, abandonat de părinţi deoarece avea sindromul Down. “Dar spune-mi Caliopia, cum poţi să părăseşti un înger? De ar fi înţeles părinţii că acest copilaş este biletul lor de întrare in Rai…Dragostea include şi suferinţa; o iubire fără suferinţă este ca o cutie goală..Dacă ne-am da noi seama câte comori ne trimite Dumnezeu am sălta de bucurie…Poate reuşim să găsim o familie să îl adopte; cred că chiar de ar accepta ei acest sacrificiu din iubire, Dumnezeu l-ar vindeca…Nu ţi se pare ciudat Caliopia că oamenilor astăzi le pasă mai mult de animale şi de astfel de copii nu se ocupă? Să nu uiţi că trebuie să fim buni Samariteni, mai ales voi, asistentele medicale”.
Trăiam cu impresia că domnul Ioan este un profesor-teolog. Ştia Biblia şi mă îndemna să citesc zilnic câte două pagini din biblia pe care chiar el mi-o făcuse cadou. M-a învăţat să îmi plec genunchii în faţa icoanei Maicii Domnului în fiece seară şi să îi vorbesc de bucuriile mele, de dureri ori probleme. “Dragă Caliopia, roagă pe Maica Domnului să îţi fie cea mai bună prietenă”.
Aseară, când am sunat la domnul Ioan să întreb dacă vine la spital a doua zi şi un domn a răspuns şi mi-a spus că a murit, am simţit o durere de parcă ar fi murit tata.”
Administratorul, sări ca ars: “Când ai sunat aseară?” “În jur de 8. Voiam doar să îl întreb dacă vine duminică, fiindcă este schimbul meu şi am putea sta de vorbă..L-am simţit tot timpul ca pe cel mai apropiat om, mai mult chiar decât pe părinţii mei”.
“Dar apartamentul a fost încuiat, chiar cu o zi înainte. Doar eu am cheile apartamentului”, spuse contrariat administratorul. Se întoarse către ceilalţi şi întrebă dacă Ioan cel Nebun a dat cuiva cheile. Toţi răspunseră negativ.
“dar vocea de la telefon suna atât de apropiată cu a lui…Am fost convinsă că e o rudă apropiată…Acum însă, vorbind, îmi dau seama că a şi spus “mică Calipoia” – el îmi vorbea astfel…Eu eram aşa bulversată de veste morţii, nici nu m-am gândit la ce zice…si mi-a mai spus “de acum, mică Caliopia, tu te vei ocupa de copii, pentru că domnul Ioan a plecat la Domnul şi nu te va mai vizita ca un clown”. Am crezut că cei apropiaţi ştiau de vizitele lui la noi la spital şi nu m-am mirat…Şi uite, acum văd că el nici nu are rude şi nu ştiu ce să mai cred”.
Atunci părintele Dimitri, care până atunci ascultase în tăcere toate, spuse “omul acesta este sfânt!”.
Şi ceilalţi repetară “da, un sfânt”.
Părintele Dimitrie continuă “am ascultat tosate povestirile despre întâmplările din viaţa fratelui nostru Ioan – căruia voi îi spuneţi Ioan cel Nebun – şi le văd ca întâmplări minunate, cum le întâlnim în vieţile sfinţilor