Sacralitatea poeziei şi poezia sacralităţii

Sacralitatea, ca experienţă religiosă, constituie pilonul creaţiei poetice. Accentul pus pe efectele numinosului şi pe esenţa sacră a acestuia, pare a fi de esenţă iraţională în fiinţa creată. În analogie cu creaţia divină, creaţia poetică este o experienţă interioară profundă. Poezia sacralităţii se redescoperă în universul propriu al poetului, care experimentează direct. Prin trăirea religioasă, Sacralitatea poeziei prelucrează şi până la sfârşit exprimă misterul universal la a cărei descifrare participă poetul. Învecinarea celor două experienţe: poetică şi religioasă se împlinesc ca artă prin canoane formale. Sacralitatea poeziei şi poezia sacralităţii rămân fundamente ale inspiraţiei, cu izvoare în starea conceptuală a unei poetici pure.
Sacredness, as religious experience, is the pillar of the poetic creation. The emphasis on the effects of holiness and its sacred essencet, appears to be of irrational essence in the created beeing. In analogy with the divine creation, the poetic creation is a deep inner experience. The sacred poetry is rediscovered in the poet's own universe, who experiences directly. Through religious living, the Sacrality of the poetry expresses the universal mystery and at its deciphering participates the poet. The gathering of the two experiences: the poetic and religious one are fullfilled as art through formal canons. The sacrality of the poetry and the poetry of the sacred remain the basis of inspiration, with springs in the conceptual state of pure poetry.
Un studiu monografic despre poezia noastră religioasă arată că până acum, există doar câteva antologii pe care le datorăm lui Pan M. Vizirescu şi Ion Pillat. Primul a publicat la Cluj, în 1944, la Editura Episcopiei Ortodoxe Române, o antologie a poeţilor religioşi, care cuprinde 18 autori, printre care şi V. Voiculescu. În cazul celui de-al doilea, numărul poeţilor religioşi antologaţi ajunge la 115 , după cum constată Valeriu Anania în lucrarea sa, Din spumele mării. Căderea regimului comunist, a adus la lumină alte patru antologii: Poeziile creştinilor români (1994), Poezie creştină românească (1996), Poezie română religioasă – două volume (1999), Rugăciunile poeţilor ( 2000).
Literatura sacră, parte a istoriei literaturii române, nu poate ignora dimensiunea de homo religiosus. Fiinţa umană s-a manifestat dintotdeauna prin raportarea ei constantă la Dumnezeu. Istoria religiilor, de la cele mai primitive până la cele mai elaborate, este alcătuită dintr-o acumulare de hierofanii.. De la hierofania cea mai elementară până la hierofania supremă, nu există ruptură. Pentru un creştin înseamnă întruparea lui Dumnezeu în Isus Cristos. Omul societăţilor arhaice, un homo religiosus, tinde să trăiască în sacru. Pentru el, puterea sacră înseamnă realitate, perenitate şi eficienţă. Dorinţa omului religios de a fi, de a face parte din realitate, de a se simţi saturat de putere, aparţine firescului său. În datul existenţial, este prezent şi profanul. Opoziţia sacru-profan este înţeleasă ca opoziţie între real şi ireal sau pseudo-real. Sacrul şi profanul rămân două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei sale, după cum constata Mircea Eliade.
Pe parcursul istoriei, cercetătorii filozofi şi literaţi, esteticienii şi-au manifestat interesul pentru racordarea la dezbaterile mai vechi şi dorinţa de manifestare a contribuţiilor noi în ceea ce priveşte fenomenul de sacralitate şi poezia religioasă. S-au retipărit lucrări de o valoare inestimabilă, precum: Gândire magică şi religie, Curs de filosofie a religiei de Lucian Blaga, Sfinţenia – împlinirea umanului de Nichifor Crainic, Tratat de istorie a religiilor, Sacrul şi profanul, Imagini şi simboluri de Mircea Eliade. Dumitru Stăniloaie a fost preocupat de a sintetiza, dintr-un unghi de vedere strict teologic, două decenii de discuţii în jurul ortodoxismului interbelic, în lucrări precum: Ortodoxie şi românism, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie, Isus Hristos sau restaurarea omului, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie şi alte studii de teologie şi dogmatică ortodoxă. Constantin Noica a cercetat fenomenul de filozofie tradiţională şi fenomenologie a spiritului românesc, în opere ca: Pagini despre sufletul românesc, Fenomenologia spiritului de G.W.F. Hegel istorisită de Constantin Noica, Rostirea filozofică românească, Creaţie şi frumos în rostirea românească. Rudolf Otto scria despre problema numinosului şi a sacrului, în Despre numinos, Sacrul, Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul. Miguel de Unamuno a cercetat fenomenul „Cervantes”, sondând propriul „eu” liric. Jammes Frazer a contribuit cu studii asupra mitologiei şi a religiei comparate. René Guénon a căutat să explice noţiuni de simbolistică, în Simbolismul crucii şi Domnia cantităţii şi semnele vremurilor. Michel Meslin în Ştiinţa religiilor a demonstrat necesitatea înţelegerii diverselor căi ce se apropie de fenomenul religios. El a fost de părere că ştiinţa religiilor explorează o dimensiune cvasipermanentă a umanităţii, adesea misterioasă şi extratemporală. Ştiinţa religiilor nu se poate mulţumi doar cu cu o «istorie» a religiilor. Acestea, la rândul lor, urmăresc aplicarea unei voinţe de echilibru şi de cuprindere la legarea istoricului de social, de psihologic şi de analiza structurilor. Vasile Băncilă a fost preocupat de filozofia culturii şi a religiei. D. Roşca a contribuit la înţelegerea fenomenului religios cu studii filozofice, precum Existenţa tragică: încercare de sinteză filozofică.
În lucrările amintite, se conturează ideea cnform căreia, simbolismul religios ca limbaj universal, uneşte culturile lumii tocmai prin elementele sacre. Una dintre liniile directoare, care se desprinde din aceste studii, vizează divinul ca fiind o stare, iar sacrul o valoare. Conceptele, definiţiile, sistemele, organismele, visul şi entropia rămân în posesia omului întrebător, căutător al sacrului.
Câteva observaţii, aparţinând unora dintre filozofii şi criticii vremii, vor ilustra modul în care a fost perceputaă sacralitatea. Mircea Eliade afirma, în Sacrul şi profan (1965), că aceasta este „o manifestare deplină a Fiinţei” în care, „omul religios îşi asumă un mod de existenţă specific în lume şi, în pofida numărului apreciabil de forme istorico-religioase, acest mod specific poate fi întotdeauna recunoscut. Oricare ar fi contextul istoric în care se încadrează, homo religiosus crede întotdeauna în existenţa unei realităţi absolute, sacrul, care transcende această lume, unde totuşi se manifestă, sanctificând-o şi făcând-o reală” . Perioada pe care Gustav Jung ar fi numit-o „moartea lui Dumnezeu“ constituia o etapă, în care s-a încercat demonstrarea prin numeroase mijloace că toate conceptele, simbolurile şi ritualurile bisericilor creştine sunt inutile. Se spera că, o conştientizare a caracterului radical profan al lumii şi al existenţei umane este în stare să întemeieze un nou tip de „experienţă religioasă“, datorită unei misterioase şi paradoxale coincidentia oppositorum. Rudolf Otto (Das Heilige respectiv Despre numinos, 1917) a izbutit să pună în lumină conţinutul şi trăsăturile caracteristice ale acestei experienţei religioase. El trece peste latura raţională şi speculativă a religiei şi stăruie asupra laturii iraţionale. Rudolf Otto descoperă că teama religioasă este un mysterium fascinans în care, fiinţa se dezvoltă în plenitudinea ei desăvârşită. Sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un ordin complet diferit de realităţile „naturale“. Limbajul nu poate reda decât în chip naiv noţiunile de tremendum, majestas, mysterium fascinans, recurgând la termeni preluaţi din domeniul natural sau din viaţa spirituală profană a omului.
Referindu-ne în continuare la sacru, privit ca limbaj, observăm că, Iulian Boldea, în Introducere la estetica sacrului a Doinei Butiurca, sublinia: sacrul este ,,limbajul universal al culturii” şi „cunoaşte cele mai variate metamorfoze în discursul literaturii române şi europene” . Descoperirea spaţiului sacru are pentru omul religios, afirma criticul, o valoare existenţială. Totul este supus unei orientări prealabile care presupune dobândirea unui punct fix, „Centrul Lumii“, echivalând cu Facerea Lumii. Nu putem omite observaţia lui Constantin Noica, în Cuvânt împreună despre rostirea românească, privind rolul sacralităţii: „găsesc mai mult decât simpla relevare a sacrului; descopăr sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” . Noica pune în lumină ideea că, din această perspectivă, ne îndepărtăm de sensul dogmatic şi iraţional al termenului de sacru şi-i dezvoltăm sensul real, raţional, deductibil din evoluţia istorică a fiinţei umane. Cercetarea mai recentă a problematicii sacrului, de Aurel Pantea, în Sacrul în poezia românească, certifică ideea că „poezia românească a descoperit sacrul chiar de la începuturile ei” , ceea ce se poate dovedi, susţine în continuare autorul, prin preocuparea esenţială a creatorilor de a se evidenţia în / prin relaţia de iubire şi comuniune cu semenii şi cu Dumnezeu într-un spaţiu sacru, spiritual, sfinţit.
Poezia a avut meritul de a deschide calea către sacru, producând o „hierofanizare progresivă a Lumii, a Vieţii şi a Istoriei” . Poetul a devenit un homo faber, un emitent al mesajului. A avut loc o identificare a destinatarului cu starea propusă de poezie, prin acea „înserare psihologică” , lăsând drum liber destinatarului şi operei. Criticul Alexandru Cistelecan, într-un interviu la revista „Reţeaua literară”, afirma că poezia este “puterea magică a cuvântului în metafora deschisă şi hierofanie” care, pregăteşte terenul pentru cercetarea sacrului. Ion Buzaşi în argument la Poezia religioasă românescă afirma că: „inspiraţia religioasă este o permanenţă a poeziei româneşti, din epoca daco-romană şi până la poeţii contemporani” . El constată că, de la primele încercări (în limba latină) ale lui Niceta de Remesiana (din secolul al IV-lea), trecând prin cele de diortosire a Psaltirii şi a cântărilor liturgice, culminând în marea poezie religioasă a lui Ioan Alexandru, V. Voiculescu, Daniel Turcea sau Nichifor Crainic şi până astăzi, poezia religioasă are o evoluţie constantă, devenind „parte integrantă a personalităţii literaturii române şi o dimensiune importantă a ei” . Eugen Dorcescu, într-un studiu teoretic despre poezia religioasă, spunea că “Literatura de orientare spirituală (inclusiv poezia religioasă) este opera unor autori ce necesităţi spirituale conştientizate, şi se adresează unor cititori cu acelaşi tip de viaţă interioară, fiindcă ea (în reuşitele ei, mai cu seamă atunci când atinge inflexiuni mistice) porneşte de la fundamente (nu de la iminenţă, nu de la aparenţe) şi se întoarce la fundamente. Într-adevăr, fiinţa noastră ne depăşeşte pe noi înşine, fiindcă aparţine Fiinţei..” .În Trilogia filozofică, Ernest Bernea echivalează poezia cu o călătorie a spiritului dornic de absolut. El consideră că: „experienţa poetică este asemănătoare experienţei religioase, dar nu se confundă cu aceasta; ele merg în direcţii diferite. Poezia prelucrează şi până la sfârşit exprimă misterul universal, în timp ce religia merge direct în transcendenţă” Această delimitare conceptuală demonstrează „învecinarea” celor două experienţe: poetică şi religioasă.
Din traiectoria poeziei religioase nu poate fi omisă hermeneutica simbolului sacru, element transmis şi analizat cu discernământ în argumentările lui Nietzsche, Spengler şi Berdiaev, însemnând un pas în mersul spre modernitate. Simbolismul religios ca limbaj universal uneşte divinul cu umanitatea. Simbolurile religioase şi biblice au constituit ,,categoria figurii cea mai numeroasă şi mai semnificativă” . Poetul s-a confesat fie naturii, fie direct lui Dumnezeu, invocându-l pentru a-l ajuta să scrie adevărata poezie: ,,Cuvinte dă-mi, să le-mpreun/ Fierbinţi de-ntâiul suflu viu/ Dă-mi să le văd cât nu se scriu/ Şi să le-aud cât nu se spun’’(Nichifor Crainic-Ucenicul). Rugăciunea a constituit un mod al eu-lui liric de a comunica cu Dumnezeu. Criticul Iulian Boldea sublinia că „atitudinea generală a scriitorului e aceea de opoziţie, de înverşunare pătimaşă care îşi depăşeşte uneori obiectul” . Puterea rugăciunii prin poezie a contribuit la purificarea de tot ceea ce ţine de condiţia umană.
Lirica religioasă identifică în genere, lirismul creator, spiritul religios din creaţiile poeţilor preocupaţi de problematica religiosului şi a transcendenţei. Contopirea celor două dimensiuni, terestru şi celest, arhaic şi biblic stau la baza poeticului lor religios. Poeţii religioşi, cunoscători ai evangheliilor, exprimă sentimentul religios sub forma alegoriei sau parabolei. Nu întâmplător, întâlnim o iconografie în versuri a “Cinei cea de taină”, incluzând simbolurile sfintei taine ale împărtăşirii: „pâinea” simbolul trupului celui crucificat şi „vinul” simbolul sângelui mântuitor al Fiului de Dumnezeu. Semnul „crucii” încrustat în coaja pâinii, „vasul” libaţiei cu vin dus la gură de cel însetat închipuie potirul sfânt în care a fost strâns sângele Mântuitorului, iar „boabele” ciorchinelui de strugure sunt lacrimile vărsate de Fecioara Maria. Credinţa comună nepieritoare stă în comuniunea spirituală dintre generaţii: bunici, părinţi, copii şi nepoţi. Dumnezeu este omniprezent. Hrana spirituală stă alături de cea firească.
Numinosul impune confirmarea triadei sublim-întuneric-tăcere pentru a creea misteriosul joc al mirum-ului luminii scăzute, după cum îl numeşte Rudolf Otto, în Sacrul, acel numen praesens în care enigma a universului mundan se înmulţeşte. A.Diaconu sublinia, în studiul său, că în poezia religioasă, poeţii sunt asemenea unor ,,discipoli şi imitatori ai lui Dumnezeu înrudiţi cu el poate mai mult decât orice creatură prin capacitatea ei de a se transpune dincolo de lume, de a o vedea din perspectiva divină ca operă a veşnicului Părinte si de a-l imita în plăsmuirea frumuseţii şi armoniei” .
Putem concluziona, că temele religioase dau concreteţe lirismului religios, purtător al unui timbru cu farmec inedit, am zice. Unele poeme trădează un amestec de graţie stilizată, altele de materialitate sacră ori atitudine solemnă botticelliană. Poezia religioasă, în spaţiul cultural românesc, îşi găseşte ecou în „latinitatea şi creştinismul” poporului român, unde „fenomenul religios şi fenomenul artistic”, ambele „legate mai adânc de sufletul nostru” . Manifestarea curată a sentimentului religios promovează elementul autohton, evitarea exceselor, promovarea discreţiei şi a interiorizării: „prin resemnare, seninătate, sentimentul măsurii şi al proporţiilor naturii, ironia bonomă, voinicia, iubirea variat exprimată şi nu exclusiv erotică” . Toate aceste calităţi morale sunt relevate în armonie cu integrarea organică a spiritualităţii româneşti în natură.
Propensiunea către o figuraţie biblică, în cadrul poeziei creştine, parte integrantă a religiosului / a sacrului, a lăsat cale liberă dorinţei de căutare a misterului Creaţiunii. Meditaţia religioasă a putut sta alături de cea filozofică Metafizica poetică a dus de multe ori mai direct spre sugestia divinului decât poezia construită după canoane teologice. Cunoaşterea filozofică a lumii a contribuit la o redescoperire a culturii şi o revigurare a arhetipului, considera criticul Cornel Moraru, în studiul Sacrul în poezia românească.
Considerăm că în perioada postdecembristă fost reevaluată dimensiunea prezentului istoric în favoarea evoluţiei spirituale a omului. Refugiul în spaţiul spiritualităţii creştinismului autohton a permis o nouă dimensionare a culturii româneşti.
Cristina SAVA
drd., Universitatea “PETRU MAIOR” - Târgu-Mureş

Orice arta parcurge drumul stramosilor de la sacru la profan.Desigur drumul se parcurge si invers in mod categoric deoarece drumul nostru duce intotdeauna spre Sacru.