Sintagma « educaţie pentru mediu » a fost aplicată la atât de multe forme de educaţie, încât am considerat că este necesar să clarificăm ce înţeleg autorii acestui pachet educaţional prin această formulare.
Deseori « educaţia pentru mediu » este confundată cu ecologia. În unele dintre limbile vorbite în jurul Mării Negre, rusa de exemplu, se foloseşte formula « educaţie ecologică ». Educaţia pentru mediu nu se limitează la ecologie sau studiul ştiinţelor naturii. A învăţa despre organismele vii, habitatul lor şi felul în care interacţionează unele cu altele şi cu mediul în care trăiesc, este o parte importantă a educaţiei pentru mediu, dar nu este totul.
Poate că o analogie ne-ar ajuta să înţelegem mai bine. Să ne gândim la educaţia pentru mediu ca la un copac. Rădăcinile sunt reprezentate de chimie, fizică, biologie, geografie. Educaţia pentru mediu are la bază ştiinţa. Trunchiul copacului este reprezentat de ecologie. Înţelegerea interconexiunilor şi a interdependenţelor tuturor formelor de viaţă este centrală în educaţia pentru mediu. Convingerile şi atitudinile sunt ramurile copacului.
Educaţia pentru mediu contestă convingerea în superioritatea umană asupra altor forme de viaţă şi preconizează atitudini de respect şi grijă faţă de natură. Frunzele copacului sunt sentimentele. Frunzele se rotesc după soare furnizând energie copacului. Fără ele, copacul ar fi lipsit de viaţă şi s-ar usca. Frunzele sunt cele care dau vitalitate copacului şi îl fac să devină un tot unitar şi nu o colecţie de rădăcini şi ramuri. Prin analogie, fără implicarea sentimentelor, educaţia pentru mediu îşi pierde scopul şi eficienţa. Educaţia pentru mediu îi pune pe elevi în contact direct cu natura pentru a le dezvolta dragostea faţă de toate formele de viaţă. În final, înflorirea copacului este reprezentată prin schimbările de mentalitate, iar fructele prin acţiunile desfăşurate în sprijinul naturii.
Realitatea privind situaţia prezentă a mediului în lume este negativă şi deprimantă, dar educaţia pentru mediu are grijă să nu promoveze atitudini de apatie şi de fatalism în rândul tinerilor. Orice prezentare a problemelor de mediu trebuie sa înceapă cu cauzele fenomenului şi să se încheie cu alternative pozitive şi căi posibile de soluţionare a sa. Cele mai multe probleme de mediu sunt complexe. Cu alte cuvinte « mediu » ca subiect al educaţiei pentru mediu, include nu doar natura, ci şi societatea, cultura, economia şi politica.
Astfel, educaţia pentru mediu:
• Trezeşte şi dezvoltă sentimentul de dragoste faţă de natura;
• Oferă informaţii despre mediu;
• Practică, prin politica şcolară şi prin implicarea familiei, prin comportament-economisirea apei şi a electricităţii, reciclarea hârtiei şi a altor materiale, cumpărarea hranei produse natural şi chiar producerea uneori a acesteia - o atitudine favorabilă naturii;
• Încurajează atitudinea civică activă prin implicarea personală în protecţia mediului.

Toate cadrele didactice care introduc ca disciplină opţională această componentă educativă, practică educaţia pentru mediu pentru că doresc să-şi vadă elevii alegând un stil de viaţă sănătos, fără a distruge mediul şi cu respect faţă de generaţiile viitoare, de oameni sau alte forme de viaţă.
Astfel:
“Educaţia de mediu reprezintã procesul care serveşte la recunoaşterea valorilor mediului înconjurãtor şi la clarificarea conceptelor privind mediul înconjurãtor.
Scopul sãu este de a promova formarea aptitudinilor şi atitudinilor necesare pentru a întelege inter-relaţiile dintre oameni, culturã şi mediul înconjurãtor, pentru dezvoltarea activitãţii conştiente şi responsabile, care are drept scop îmbunãtãţirea calitãţii mediului.”
Educaţia şi activitatea de conştientizare a publicului pentru luarea deciziilor sunt componente cheie ale oricărei strategii de conservare a naturii. Astfel, se poate obţine o susţinere din partea publicului şi o promovare a dezvoltării prin îmbunătăţirea gradului de cunoaştere şi înţelegere a problemelor de mediu, atât în rândul populaţiei, cât şi al turiştilor.
Din 1990 un mare număr de activităţi de educaţie ecologică ca şi multe campanii publice au fost conduse de ONG-uri. Totuşi, încă mulţi oameni nu cunosc importanţa conservării capitalului natural. Mai multe aspecte referitoare la protecţia mediului trebuie vehiculate de mass- media şi introduse în curriculum şcolar la diferite niveluri.
Informaţiile privind caracterul, starea şi cauzele ce produc schimbări asupra mediului sunt elemente primordiale în definirea unor măsuri eficiente de protecţia mediului. Informarea cetăţenilor asupra problemelor de mediu şi a soluţiilor lor este primul pas în conştientizarea şi participarera publicului în luarea deciziilor. Dreptul cetăţenilor de a avea acces la informaţiile de mediu este unul dintre cele mai puternice mecanisme de conservare a capitalului natural. Cunoscând în mod real situaţia, ulterioarele informaţii primite pot fi evaluate cu mai multă eficienţă şi mai mult discernământ.
Convenţia de la Arhus a adoptat următoarea definiţie pentru informaţiile de mediu: “orice informaţie scrisă, vizuală, verbală, electronică sau orice altă formă de material despre starea elementelor mediului înconjurător, activităţi sau măsuri ce pot afecta sau afectează mediul şi starea sănătăţii populaţiei.
Grupurile sociale, ca şi indivizii, folosesc comunicarea pentru a-şi menţine identitatea şi coeziunea, pentru a formula şi transmite informaţii şi a-şi structura relaţiile cu alte grupuri. O comunicare eficientă reprezintă parcurgerea în dublu sens a secvenţei: sursa (persoană, organizaţie, instituţie)® mesaj/canal de transmitere ® receptor (persoană, organizaţie, instituţie). În realitate sunt multe variabile care influenţează acest mecanism: nu există o garanţie că receptorul va primi mesajul (expunerea selectivă a receptorului la informaţie - ex.: nimeni nu poate citi toate ziarele), că va remarca mesajul (percepţie selectivă - ex.: din zeci de postere afişate, o persoană poate observa doar o parte), că va citi mesajul (atenţie selectivă - ex.: nu se citesc toate articolele dintr-un ziar şi nu se urmăresc toate emisiunile unui post de televiziune) şi că, în final, va fi de acord cu mesajul primit.
În conluzie, mesajul trebuie să fie receptat, înţeles şi acceptat înainte de a induce modificarea comportamentului. Înţelegerea mesajului depinde de valorile, standardele, convingerile, interesele şi cunoştinţele personale. Pot apărea diferenţe între sensurile ce se vor a fi comunicate de către sursă şi între interpretările pe care le realizează receptorul.
Cele mai obişnuite modalităţi de comunicare se referă la transmiterea unidirecţională a informaţiei (publicitate, popularizare, etc); informaţia oferită ca parte unui dialog; educaţie (proces de lungă durată de transmitere a cunoştintelor, dar şi a atitudinilor şi valorilor). Transmiterea mesajelor legate de conservarea naturii se confruntă cu o serie de obstacole, cum ar fi: tendinţa de a ignora individualitatea persoanelor şi a grupurilor ţintă, alegerea unor metode unidirecţionale de transmitere a informaţiei, în detrimentul căilor interactive sau comunicarea între grupuri ce nu au aceleaşi scopuri şi obiective.
“Conservarea naturii” poate avea diferite înţelesuri pentru diferite grupuri, de aceea este preferabil să se evite utilizarea unui limbaj de specialitate foarte strict, ca şi transmiterea unor mesaje negative (ex.: interdicţia totală de a pătrunde într-o arie protejată nu are în mod obligatoriu un efect favorabil pentru că împiedică cunoaşterea acesteia de către oameni). Alegerea unor abordări instrumentale, precum campaniile publice ce constau doar în diseminarea informaţiilor este mai puţin eficientă decât dialogul direct şi interacţiunea între grupurile interesate).
O comunicare eficientă depinde de cunoaşterea cu exactitate a răspunsurilor la întrebările:
De ce vrem să comunicăm o informaţie?
Cui vrem să comunicăm acea informaţie?
Ce vrem să comunicăm?
După care trebuie să decidem:
Cum va ajunge mesajul la grupul ţintă?
Când va fi transmis mesajul?
Sistemul educaţional actual din România se caracterizează prin lipsa acută a unei preocupări organizate, coordonate, sistematizate pentru problemele legate de educaţia pentru mediu. În ciuda faptului că se vorbeşte tot mai mult, în majoritatea domeniilor, despre abordarea ecologică a problematicii lumii contemporane, materialul bibliografic referitor la aceste aspecte, publicat în ţara noastră este extrem de limitat.
De modernizarea învăţământului românesc depinde posibilitatea de a alege, în viitor, între un mediu curat şi sănătos, un public informat şi educat, care conştientizează rolul său în dinamica societăţii sau un mediu degradat sub acţiunea antropică şi un public care ignoră şi este indiferent la aceste probleme.
Fiecare dintre noi vine pe lume cu un bagaj comportamental care se vădeşte pe măsură ce creştem. Pentru a nu se transforma în defecte, calităţile înnăscute trebuie să fie îndreptate către ceea ce poate să facă fiecare. Educaţia ajută ca aceste calităţi să iasă la vedere, iar învăţătura aduce completarea necesară ştiinţei noastre, îmbogăţindu-ne cunoştinţele acolo unde este necesar, fără a ne deforma însă ca persoană şi ca viitoare personalitate.
Educaţia instituţionalizată se face de cele mai multe ori şablon, la fel pentru toţi. Nu se încearcă depistarea, prin metode psihologice, a tipului de personalitate în devenire, care ar fi trebuit ajutat să se desăvârşească. Iar învăţătura este obligatorie pentru toţi la fel, fără să testeze dorinţele, înclinaţiile, pasiunile copilului sau tânărului. O atitudine umană care să protejeze natura are ca punct de plecare educaţia. Un om care va proteja natura o va face pentru că înţelege aceasta, pentru că este educat în acest spirit.
Mediul a fost prezent în programele de educaţie dintotdeauna pentru că oferea un bogat conţinut informaţional, ce poate fi utilizat pentru majoritatea disciplinelor şcolare. Se poate considera că multe aspecte ale naturii, de la cele estetice până la cele practice, care pot fi încadrate cu uşurinţă în domeniul Educaţiei ecologice, sunt regăsite în lucrările lui Aristotel sau J.J.Rousseau care subliniază importanţa integrării omului, şi mai ales a tânărului în natură, astfel încât să se asigure o dezvoltare deplină a potenţialităţilor sale bio-psiho-sociale.
De-a lungul timpului, Educaţia ecologică a primit mai multe accepţiuni: studiul naturii, educaţie în afara şcolii, educaţia pentru conservarea naturii, educaţia pentru mediu, despre mediu, în mediu, prin mediu. Mulţi autori consideră Educaţia ecologică mai mult decât o disciplină şcolară (chiar dacă în unele ţări apare ca o materie şcolară obligatorie), cât şi o pregătire pentru viaţă şi un aspect al vieţii în care tinerii să poată interveni prin acţiune directă pentru a asigura o evoluţie a societăţii umane în compatibilitate cu mediul natural
Beneficiile introducerii Educaţiei ecologice în şcoală, indiferent de modalitatea de aplicare aleasă, sunt evidente, atât pentru profesori, cât şi pentru elevi, deoarece aceasta presupune mai multe avantaje:
Prezintă caracter de atractivitate pentru elevi, implicând aspecte actuale, critice, relevante;
Permite o abordare interdisciplinară, ca şi îmbinarea tratării sectoriale a problemelor (pe discipline cum ar fi biologie, chimie, geografie);
Stimulează desfăşurarea lucrului în echipă;
Contribuie la dezvoltarea creativităţii şi gândirii (prin identificarea şi rezolvarea problemelor).
Încurajează participarea la acţiuni sociale, civice concrete şi luarea deciziilor în funcţie de valori morale conceptualizate.
În crearea conceptelor se porneşte de la crearea unei stări de conflict între noile noţiuni şi cele aduse prin modelare, automatism, validare.
În acest context, pentru realizarea Educaţiei ecologice, implicit pentru mediu, în şcoală, trebuie să se parcurgă mai multe etape: formularea scopurilor şi obiectivelor educative, stabilirea conţinuturilor, alegerea mijloacelor şi metodelor de învăţământ adecvate, stabilirea tehnicilor de evaluare.
Pornind de la recomandările Conferinţei de la Tbilisi, obiectivele Educaţiei ecologice pot fi structurate astfel:
Sensibilizarea faţă de natură şi creşterea responsabilităţii la problemele de mediu prin informarea opiniei publice.
Cunoaşterea aprofundată a aspectelor esenţiale ale mediului în totalitatea sa (natural, construit, tehnologic).
Formarea de priceperi şi deprinderi de observare, experimentare şi cercetare.
Formarea unei etici ecologiste (atitudini, principii, convingeri).
Crearea de noi comportamente individuale, grupale şi sociale care să reflecte preocuparea faţă de menţinerea calităţii mediului şi capacitatea de acţiune directă, concretă în luarea deciziilor cu impact asupra mediului.
Oamenii trebuie să simtă că fac parte din natură şi să-şi dezvolte simţul responsabilităţii faţă de aceasta. De asemenea, ei trebuie să aibă alternative şi posibilitatea de a alege şi trebuie să fie penalizaţi pentru comportamente neadecvate faţă de natură.
Primul pas trebuie facut prin educaţia formală, educaţia ecologică nu trebuie limitată la studiul ştiinţelor biologice. Educaţia adulţilor este bine să se focalizeze pe o mai bună înţelegere a problemelor de mediu şi a faptului că practicile destructive pentru natură sunt inacceptabile într-o societate modernă.